Valeria Messalina, menționată
uneori drept Messallina, a fost un personaj feminin roman defăimat în cel mai înalt grad de autorii
antici contemporani. A trăit între anii 17/20–48 e.N și a fost cea de-a treia
soție a împăratului roman Claudius. Provenea din societatea cea mai înaltă a imperiului
roman, fiind verișoara paternă a împăratului Nero, verișoara de gradul
2 a împăratului Caligula și strănepoata împăratului Augustus. Deși a evoluat ca o femeie puternică
și influentă în anturajul Curții imperiale, a purtat cu ea o reputație
inegalabilă de promiscuitate. A juns până acolo încât a
conspirat împotriva soțului ei aproape permanent, pentru a-i insufla frica
bolnăvicioasă despre posibile viclenii sau atentate împotriva lui și a sfârșit executată după
descoperirea unui complot cu adevărat grav. Reputația ei notorie se datorează,
fără îndoială, unui părtiniri politice a cronicarilor, dar operele literare și
de artă au perpetuat-o în vremurile moderne.
Această depravată fără limite a fost fiica Domitiei Lepida cea Tânără și a verișorului
ei primar Marcus Valerius Messalla Barbatus. Mama ei era fiica cea mai
mică a consulului Lucius Domitius Ahenobarbus și a Antoniei Maior. Fratele
mamei ei, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost primul soț al viitoarei
împărătese Agrippina cea Tânără și
tatăl biologic al viitorului împărat Nero, ceea ce l-a făcut pe
Nero verișor primar al Messalinei, în ciuda unei diferențe de vârstă de
șaptesprezece ani.
Bunicile
Messalinei, Claudia Marcella și Antonia Major au fost surori vitrege. Claudia
Marcella, bunica paternă a Messalinei, a fost fiica surorii lui Augustus, Octavia cea Tânără, prin căsătoria ei
cu Gaius Claudius Marcellus Minor. Antonia Major, bunica maternă a Messalinei,
a fost fiica cea mare a Octaviei prin căsătoria ei cu Marcus Antonius, și a fost mătușa maternă a lui
Claudius. A existat, prin urmare, o cantitate mare de consangvinizare în
familie.
Se cunosc
puține informații despre viața Messalinei înainte de căsătoria ei în anul 38
e.N cu Claudius,
verișorul ei primar care avea pe atunci vârsta de 48 de ani, dar și unele
dizabilități, pintre care și bâlbâiala. Din unirea lor s-au născut doi copii: o
fiică, Claudia Octavia (născută în anul 39 sau
40), viitoare împărăteasă, sora vitregă și prima soție a împăratului Nero, și un fiu,
Britannicus. Atunci când împăratul Caligula a
fost ucis în anul 41 e.N., Garda Pretorianăla proclamat pe Claudius noul
împărat, iar Messalina a devenit împărăteasă consort.
Odată cu
ascensiunea la putere, Messalina a intrat în istorie cu o reputație de femeie
crudă, prădătoare și nesățioasă sexual. Soțul ei este reprezentat ca un om
condus cu ușurință de ea și necunoscător al numeroaselor ei acte de adulter. Aceste comportări nu au fost mult
timp cunoscute de către împăratul Claudius, subjugat cu totul de către mai
tânăra sa nevastă . Messalina trimitea sclave să se culce cu împăratul, ca să-i
sustragă atenţia de la faptele ei. Plătea, aşadar, tăcerea sau îi pedepsea pe
toţi cei care vroiau să-i denunţe desfrâul. Printre amanţii Messalinei, Dio
Cassius îl menţionează şi pe Mnester. Deşi la început a refuzat avansurile
împărătesei, Mnester a devenit amantul acesteia, pentru că însuşi Claudius i-a
ordonat se se supună tuturor poruncilor Messalinei.
Messalina hrănea spaimele
împăratului Claudius și se bucura de sprijinul unor susţinători şi
adulatori. Printre aceştia se număra şi Lucius Vittelius, tatăl viitorului
împărat. El o susţinea pe împărăteasă în toate prinvinţele, inclusiv şi în cazul
lui Valerius Asiaticus.
Copiii, Octavia şi Britannicus, i-au
asigurat, la început, o poziţie temeincă pe lângă tron Messalinei. Aceasta nu a
primit totuşi titlul de Augusta. Ştim că era stăpână pe voinţa lui Claudius şi
se aliase chiar cu unii liberţi ca să-l înspăimânte pe împărat cu spectrul unor
comploturi.
Şi libertul Narcissus i-a
fost, iniţial, favorabil Messalinei, ca în final să ajungă cel mai aprig duşman
al acesteia. De reţinut este episodul Appius Silanus, când complotează împreună
împotriva acestuia.
Influența pe care o avea Messalina
asupra lui Claudius a fost destul de puternică. A fost numită chiar şi „geniul
cel rău” al lui Claudius. Unii istorici admit că ea era foarte tânără şi că a
fost o unealtă, manipulată de către experimentaţii curteni, funcţionari
imperiali şi oameni politici. Ea şi suporterii săi impulsionau angoasele şi
spaimele lui Claudius, ca să-l determine să-i lichideze fizic pe inamicii lor sau
pe cei destestaţi de ei din diferite şi felurite motive. Lucru neobișnuit,
Messalina a fost prezentă la sărbătorirea triumfului sărbătorit de Claudius
după cucerirea Britaniei:„soţia împăratului, Messalina, a urmat într-o trăsură
carul triumfal al acestuia”.
Totuşi, amestecul în activitatea
cancelariei, nu i-a permis Messalinei cu adevărat să controleze în mod constant
birourile acesteia, scrinia. Izvoarele literare îi atribuie
Messalinei şi alte vicii. Aceasta dorea cu aviditate să acapareze mari cantităţi
de numerar şi parcuri și domenii. Messalina nu era interesată de problemele de
stat decât numai în măsura obţinerii unor profituri personale. Este pretins şi
faptul că Messalina, profintând de poziţia deţinută, ar fi vândut privilegii,
comandamente militare, monopoluri acordate de către stat, chiar şi calitatea de
cetăţean roman. Se pare că ar fi obţinut şi cruţarea unor liberţi meschini şi a
anumitor conspiratori împotriva propriului ei soţ „contra cost”, în schimbul
unor sume de bani.
In surse sunt citate numele multor
victime „vinovate” că se opuneau vieţii duse de Messalina, sau că stârneau
interesul şi lăcomia acesteia, prin averea lor. Filozoful Seneca a fost un
„caz” fericit, alegându-se doar cu un exil în insula Corsica .
Către sfârșit, Messalina şi-a atras
ura liberţilor imediat după uciderea lui Polybius, unul dintre cei mai devotaţi
oameni ai împăratului. Ceilalţi liberţi au început să se teamă de aceasta, mai
ales că pentru împărăteasă „pentru care nu este suficient faptul de a fi
adulteră şi prostituată la palat, dar dorea să aibă şi mai mulţi soţi”.
Liberţii, stăpâni pe borourile de la palat, se temeau acum de slăbiciunea
minţii împăratului, care-i putea pierde şi pe ei, în urma unor posibile
uneltiri ale Messalinei.
Tacitus a narat cu lux de amănunte,
în treisprezece capitole, prăbuşirea Messalinei din cauza acelei iubiri „vecine
cu nebunia”. Messalina se îndrăgostise prosteşte, de ceva vreme, de tânărul
aristocrat, Caius Silius. Acesta fusese desemnat consul pe anul 49 e.N la
insistenţele Messalinei. Bogăţiile palatului erau mutate de către împărăteasă
în casa amantului ei, pe care l-a silit să şi divorţeze.
In anul 48 e.N,
el a plecat într-o călătorie și atunci când s-a întors a fost informat că
Messalina a mers atât de departe încât s-a căsătorit cu ultimul ei amant,
senatorul Gaius Silius, amorez care miza tronul roman. Libertul Narcissus l-a avertizat pe Claudius că „dacă
nu ia lucrurile în pripă, noul bărbat al Messalinei pune mâna pe Roma”


Messalina și Britanicus la Luvru
Preocupaţi de plăcerile nunţii,
proaspeţii căsătoriţi nu luaseră nicio măsură serioasă ca să ajungă la
guvernare. Acest fapt i-a conferit lui Narscissus un avantaj. Din ordinul lui,
au căzut sub securea călăului toţi amanţii Messalinei în frunte cu Silius şi cu
„nuntaşii de la storsul strugurilor”. Messalina este împiedicată să aibă o
întrevedere cu Claudius. Aceasta se refugiază la mama sa, în grădinile de
odinioară ale lui Valerius Asiaticus, pentru a-şi pregăti apărarea.
In timp ce
mulți ar fi poruncit uciderea ei, împăratul i-a oferit o altă șansă. Comportarea lui Claudius din acele
clipe vădeşte slăbiciunea şi teama acestuia de comploturi:„chiar dragostea
înflăcărată ce o avea pentru Messalina şi-a înăbuşit-o, nu atât din cauza
ruşinii publice, cât de teamă ca nu cumva iubitul ei Silius să-i ia tronul.
Atunci, fugind la tabere în mod ruşinos şi tremurând de frică, întreba tot
drumul dacă mai este împărat sau nu”
Intre timp, Claudius se liniştise şi
chiar dădu poruncă să i se înfăţişeze Messalina. Narcissus realizează faptul că
dacă Messalina va ajunge la Claudius, zilele sale sunt numărate:„Şi dacă
Narcissus nu ar fi grăbit uciderea ei – scrie Tacitus – moartea şi-ar fi
îndreptat paşii către acuzator”. Astfel că, din proprie iniţiativă, dădu ordin
centurionilor să plece la locul de refugiu al Messalinei şi să o ucidă.
Când i s-a adus vestea morţii
Messalinei, Claudius nu întreabă dacă de „mâna ei sau a altuia”, „ceru să i se
umple cupa şi ospăţul urmă ca de obicei”. Claudius „nu dădu semne de ură, de
bucurie, de mânie, de tristeţe, de niciun simţământ omenesc, nici atunci când
vedea veselia acuzatorilor, nici atunci când privea jalea copiilor săi”
La scurt timp după moartea
Messalinei, aşezându-se la masă, întrebă de ce nu vine şi împărăteasa. Se pare
că pe mulţi din cei condamnaţi la moarte îi chema a doua zi la masă, sau să
joace zaruri cu el şi „crezând că ei întârzie, la reproşa prin curier că sunt
nişte somnoroşi”. Aceste exemple sunt grăitoare pentru uitucenia împăratului şi
mai ales pentru modul în care era perceput de contemporanii săi.
După acest trist episod, Claudius
„declară în faţa praetorilor adunaţi că, nereuşindu-i căsătoriile, va rămâne
celibatar, iar dacă nu va rămâne nu se opune să fie ucis de mâinile lor” (24).
Istoria ne-a arătat că lucrurile au stat cu totul altfel. Claudius se
recăsătoreşte cu Agrippina, fiica fratelui său Germanicus. Căsătoria acestora
era una incestuoasă.
Senatul Roman
a ordonat apoi o damnatio memoriae,
astfel încât numele Messalina a fost eliminat din toate spațiile publice și
private, iar toate statuile ei au fost distruse.
Istoricii care au relatat aceste mizerii ale vieții
Messalinei, în principal Tacitus și Suetonius,
au scris la 70 de ani după aceste evenimente într-un mediu ostil liniei
imperiale căreia îi aparținea Messalina, dar faptele ei au rămas în memoria
posterității ca abominabile.
Suetonius spune că însuşi împăratul a
semnat actul de dotă la căsătoria Messalinei cu adulterul Silius, dându-i-se
„asigurarea că este o simulare, ca să îndepărteze un pericol ce-l ameninţa şi
pe care îl prevesteau unele semne”
Dio Cassius a
relatat despre ea că „trăia în desfrâu şi silea şi pe celălalte femei să se
prostitueze. Pe unele le obliga să se supună la actul sexual chiar în palat, în
prezenţa şi sub ochii bărbaţilor lor. Pe acestea, care acceptau aşa ceva, le
iubea şi le favoriza (iar pe bărbaţii lor) îi atrăgea de partea ei prin tot
felul de cinstiri şi funcţii înalte. Alte familii în schimb, care nu se
înjoseau cu asemenea murdării, erau ţinta urii ei, dacă nu şi victime”
Două relatări
au contribuit în mod special la formarea notorietății ei. Una este povestea
unui competiții sexuale timp de o noapte întreagă cu o prostituată, poveste
relatată în Cartea a X-a a lucrării Naturalis Historia a lui Plinius cel Bătrân, potrivit căreia concursul a
durat 24 de ore și Messalina a câștigat, având 25 de parteneri. Poetul Iuvenal oferă
o descriere la fel de bine cunoscută în satira a V-a a modului în care
împărăteasa obișnuia să lucreze clandestin toată noaptea într-un bordel sub
numele de Lupoaica. El face aluzie, de asemenea, la povestea despre cum ea
l-a obligat pe Gaius Silius să divorțeze de soția lui și să se căsătorească cu
ea în Satira a X-a.
A denumi o
femeie cu apelativul Messalina indică o personalitate nesinceră și nesățioasă
sexual. Figura istorică și soarta ei au fost adesea folosite în artă pentru a
crea o antiteză a comportamentului moral, dar a existat adesea o fascinație
lascivă față de comportamentul ei libertin în plan sexual. In timpurile
moderne, aceasta a dus la realizarea unor lucrări exagerate care au fost
descrise ca descrieri ale unor orgii.