INES DE CASTRO - Iubire ce a adus moasrtea

            Mănăstirea Santa Maria de Alcobaca este cea mai mare mănăstire din Portugalia și fondarea ei este strâns legată de inceputul monarhiei portugheze. Cand Afonso Henriques a fost proclamat rege, în 1139, el s-a bazat pe cruciați și pe ordinele religioase. Cistercienilor le-a dat, în semn de multumire, pământuri pe care să le lucreze și să-și înalțe o mănăstire, iar aceștia au transformat-o într-una dintre cele mai puternice și influente abații cisterciene. Ea  a fost fondată de regele Alfonso I în sec 12, ridicarea ei fiind începută în anul 1178 și continuând vreme de câteva secole până când a căpătat splendida înfățisare pe care o are astăzi. Călugării cistercieni erau conduși după principiile Sfantului Bernard care își îndemna supușii să evite bogăția și să trăiască din rodul muncilor simple și rugăciunilor prin isihasm (tacere totală), având ca scop cunoașterea lui Dumnezeu.

           La sfârșitul sec. 13, aceasta era cea mai bogată mănăstire portugheză, loc care devenise un important centru educațional și care deținea una dintre cele mai impresionante biblioteci din Portugalia. Influențele ei intelectuale și politice depășiseră granițele de vest ale Peninsulei Iberice.
          Vreme de 6 secole abația a prosperat și a căpătat o putere regională enormă. Inauntrul ei, călugării studiau doctrina religioasă, dezvoltand cea mai importantă școală monahală a regatului, sprijinind arta și literatura. Tot aici s-a stabilit să fie înmormântați reprezentanții casei regale a țării.
             Privită de la distanță,  mareția și frumusețea ei copleșesc. Inaltă de 20 metri, ea se întinde pe o suprafață cuprinsă între 106 metri lungime și 52 de metri lațime. Aici sunt îngropați mulți dintre regii Portugaliei, cel mai renumit fiind regele Pedro I și iubita lui, Ines de Castro. Astăzi, mănăstirea este un important obiectiv turistic unde turiști din toată lumea vin să-i admire frumusețea, mai ales interioară, si să afle trista poveste de iubire dintre Dom Padro și Ines de Castro.

              Dacă se dau filele timpului înapoi, până în perioada medievală târzie, se ajunge în secolul 14 când Dom Pedro, fiul regelui Alfonso al IV-lea și al Beatricei de Castilia urma sa fie în cațiva ani viitorul monarh al Portugaliei. Cuplul regal își pierduse primii doi copii mai mari, astfel încât drumul catre tron îi era deschis, în viitor, prințului moștenitor care fusese mezinul familiei. Acesta a fost obligat să se căstorească pe 24 august 1339 cu fiica unui aristocrat castilian foarte influent, Constanza di Castiglia, ca sa ofere Portugaliei stabilitate politica sporită și să mărească averile regatului. Tatăl acesteia, Juan Manuel, poreclit “El escritor” (Scriitorul) era prinț de Villena si duce de Penafiel.
            Cei doi s-au căsătorit intr-o zi toridă de august în Lisabona, iar pregătirile au fost fastuase, demne de un viitor cuplu regal. Mireasa a venit însoțită de sute de servitori si nimeni nu știe exact ce varsta avea, dar se presupune că între 16 și 24 de ani. Tânărul Pedro avea 19 ani si era un bărbat frumos. Printre doamnele de onoare ale Constanzei se afla o superbă tânără de 14 ani, Ines de Castro.                Prințul nu a remarcat-o în ziua nuntii, dar a zărit-o la o partidă de vânătoare în Coimbra și i-a căzut imediat dragă. Ines de Castro era  fiica unui bogat proprietar de pământuri în Castilia, Pedro Fernandez de Castro, Lord de Lemos si Sarria, administratorul regelui castilian, și al metresei acestuia, portugheza Aldonca Lorenco de Valadares.
            Prin tatal ei, ea era descendenta nobililor galicieni si era înrudită cu familia regală castiliană prin descendenți nelegitimi. Tinerii indrăgostiti s-au întalnit în secret, iar Pedro și-a instalat amanta intr-o casă mică de lângă Mănăstirea Santa Clara a Velha, fondată de catre Regina Santa Isabel, bunica lui Pedro lângă Coimbra.
          Legenda spune ca Pedro construia bărcuțe din lemn în care își punea răvașele de amor pentru iubita lui. Se zice ca iubirea lor a început în grădina regală și avea să dureze 15 ani. In ciuda precauțiilor, dragostea lor a devenit cunoscută în toată curtea regală. Deși multi nobili aveau amante, această dragoste a stârnit furia regelui tată, alimentată fiind de tatăl Constanzei care se simțea profund jignit. Când frații lui Ines, Fernando de Castro si Alvaro Perez de Castro, au fost expulzați de la curtea castiliană, Pedro le-a oferit poziții importante la curtea portugheză și i-a făcut consilierii lui personali, fapt care a sporit tensiunile dintre rege și fiu, dar Pedro a ales să-și ignore tatăl.
              Prințul și-a neglijat tânăra soție, periclitând relatiile politice cu Castillia, fapt care l-a forțat pe rege să o expulzeze pe Ines de la curte, cînd aceasta avea 24 de ani. Cu toate acestea cei doi tineri au continuat să se vadă în secret în castelul de la Albuquerque, de la granița cu Castillia. Distanța nu le-a periclitat iubirea, ci din contră, relatia a devenit și mai puternică.  Atunci când nu puteau fi împreună cei doi își scriau în mod frecvent. După 7 ani de căsnicie, prințesa Constanza a rămas pentru a treia oara gravidă, dar, la nașterea moștenitorului, în octombrie 1345, aceasta a decedat la cateva săptămâni dupa nașterea viitorul rege, Fernando I, oferindu-i fară să vrea libertatea atât de dorită prințului moștenitor.

Mănăstirea Alcombaca - interior

            Pedro a eliberat-o pe Ines din captivitate și a adus-o la castelul lui din Coimbra ca să locuiască împreună. In 1346, Ines l-a născut pe Alfonso, care a murit la scurtă vreme după naștere. Cei doi au mai avut împreună alți trei copii sănătoși, care au trăit până la bătrânețe: Juan, viitor duce de Valencia de Campos și Denis, viitor Lord de Cifuentes, ambii pretendenți la tron în timpul crizei dintre anii 1383 și 1385, și o fată, Beatrice, care a devenit Contesa de Alburquerque, prin căsătoria cu contele Sancho Alfonso de Alburquerque.
          In 1354 Pedro s-a căsătorit în secret cu Ines la Braganca, în nord-estul Portugaliei, căsătorie confirmată de catre capelanul și servitorul lui șase ani mai tarziu, în anul 1360. Când zvonurile că familia Castro ar conspira să îl ucidă pe Prințul Fernando, consiliul a solicitat regelui să ia măsuri de urgență. Regele tată, Afonso, a insistat ca fiul lui să se recăsătorească cu o prințesă ce avea sânge regal, dar Pedro nu-și dorea în dreapta lui decât pe Ines. El s-a eschivat motivând că ținea doliu dupa soția lui, când de fapt toata Curtea era la curent cu relația lui de amor cu Ines.
            Intre timp, Ines și Pedro s-au mutat în Mănăstirea Santa Clara a Velha, lângă Coimbra, unde și-au stabilit reședința, Faptul l-a înfuriat și mai tare pe regele tată, pentru că mama acestuia, Regina Santa Isabel, care era profund religioasă, a trait acolo în ultimii ei ani de viață și dezaprobase vehement pe tot parcursul timpul vieții relatiile amoroase nelegitime.
            Regele și nobilii portughezi au decis că singura șansă care să ducă la rezolvarea problemelor statale era asasinarea lui Ines. Au fost chemati 3 Cavaleri ai Ordinului lui Hristos, Pero Coelho, Diogo Lopes Pacheco și Alvaro Goncalves, cărora li s-a dat ordin să comită crima.
             In vreme ce Pedro se afla la vânătoare, cei 3 au decapitat-o pe Ines în fața fiului ei, Denis, în vârstă de un an, în vreme ce Beatriz de 8 ani si Juan de 6 ani se jucau in grădină. Corpul lui Ines a fost înmormântat prima dată la Coimbra.

             Legenda spune că lacrimile cu care încercase din răsputeri să-și înduioșeze călăii ar fi creat Fântâna Lacrimilor. Sângele ei s-ar fi transformat în alge roșii care îmbracă pereții fântânii. Când Dom Pedro a aflat, furios și înnebunit de durere, a organizat și condus o revoltă împotriva tatălui său, iar vreme de un an de zile relațiile dintre tată și fiu au fost extrem de tensionate.
              In 1357, regele a decedat, iar Pedro a urcat pe tronul Portugaliei, devenind monarh de drept și cu toate puterile conferite la tronul Portugaliei. In iunie 1360, în timp ce se afla la Cantanhede, un oraș din regiunea Coimbra, capelanul si servitorul lui au anunțat public mariajul încheiat intre defuncta Ines și tânărul rege. Imediat ce a fost înscaunat, Pedro i-a căutat pe cei 3 asasini care fugiseră din Lisabona și se refugiaseră în Castillia și care au fost trimiși înapoi în Portugalia într-un schimb de fugari. Doi dintre cei care participaseră la crimă, Pero Coelho si Alvaro Goncalves, au fost prinși, iar Pedro i-a omorat cu mana lui smulgandu-le inimile din piept, în vreme ce, cel de-al 3-lea asasin, Diogo Lopes Pacheco, a reușit să scape fugind în Franța. După nici un an, în 1357, acesta avea și el să își găsească sfârșitul trecând în lumea umbrelor.

         Legenda spune că atunci când Don Pedro a fost uns ca rege, el a ordonat ca Ines să fie dezgropată, îmbrăcată de către doamnele de companie în straie de încoronare, împodobită cu bijuterii și adusă în sala tronului. Regele a ordonat episcopilor să o încoroneze ca regină a Portugaliei, iar fiecare nobil să îngenuncheze și să îi sărute mâna.
             Vreme de 10 ani cât a domnit, Dom Pedro i-a pedepsit pe toti cei care au complotat împotriva iubitei lui, motiv pentru care poporul l-a numit Pedro cel Drept (Justiceiro), sau Pedro cel Crud. După încoronare, regele a cerut ca trupul neînsuflețit al iubitei lui să fie înmormântat cu toate onorurile în Mănăstirea Alcobaca, într-un superb sarcofag sculptat în piatră, promițându-i să fie împreună “ate ao fim do mundo" , adică până la sfârșitul lumii.

         Astăzi, în partea opusă sarcofagului, regele îndrăgostit își doarme și el somnul de veci. Tot legenda spune ca cei doi au fost înmormântați față în față la capetele opuse ale transeptului, Ines în stânga altarului, iar Pedro la dreapta lui, astfel încât, în Ziua Invierii, privirile lor să se întâlnească imediat. 

            Ambele sicrie sunt realizate din marmură pe fețele cărora sunt sculptate basoreliefuri cu scene din viața lor. Calitatea ornamentelor sculptate a depășit simbolismul iconografiei care evoca destinul uman cu valorile sale,  în care moartea si speranța creștină reprezintă filonul vieții veșnice. Deși au fost construite în 1360, cele două morminte sunt o formă de reamintire a dragostei care i-a legat pe cei doi protagonisti: Pedro I si Ines de Castro.

          In timpul domniei lui Pedro I a fost restructurat sistemul judiciar care a fost considerat unul dintre cele mai bune din acea vreme. A încercat să își reabiliteze copiii născuți din relația cu Ines, dar ei niciodată nu au fost considerați drept urmași legitimi la tron, motiv pentru care s-au întors în Castillia. Pedro și-a găsit consolarea în relația cu Teresa Gille Lourenco, fiica unor negustori din Lisabona care era cu 10 ani mai tânără ca el. Cei doi au avut un fiu, Joan, care a devenit unul dintre cei mai importanti 3 regi ai Portugaliei. Dar, ca de obicei, aceasta este o alta poveste.

LUISA AUGUSTA WILHELMINA AMALIA - Regina Prusiei

Luisa Augusta Wilhelmina Amelia s-a născut la Hanovra, la 10 martie 1776. La Hanovra tatăl ei, Carol de Mecklenburg-Strelitz, era mareșal de brigadă și mai târziu guvernator-general al electoratului de Hanovra. Mama ei era Prințesa Friederika de Hesse-Darmstadt. A fost a patra fiică și al șaselea copil al cuplului. Bunicii paterni erau Carol Ludovic Frederic de Mecklenburg-Strelitz și Elisabeta Albertine, Prințesă de Saxa-Hildburghausen. 

Regina Charlotte, soția regelui George al III-lea al Marii Britanii era mătușa ei paternă, deci regii George al IV-lea al Marii Britanii, William al IV-lea al Marii Britanii și Ernest Augustus I de Hanovra erau verișorii ei primari.

Bunicii materni erau Georg Wilhelm de Hessen-Darmstadt și Maria de Leiningen-Dagsburg. Georg Wilhelm era fiul lui Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.

Luise era în mod special apropiată de sora ei Frederica, care era cu doi ani mai mică, și de singurul lor frate George. Luise și frații ei erau în grija guvernantei Fraulein von Wolzogen, o prietenă a mamei lor. Când Luise avea șase ani, mama ei a murit. După decesul ducesei, familia a părăsit Leineschloss pentru Herrenhausen, numit uneori "Versailles în miniatură" Ducele Charles s-a recăsătorit doi ani mai târziu cu sora mai mică a primei soții, Charlotte, cu care a avut un fiu, Charles. Luise și mama vitregă au fost apropiate însă aceasta din urmă a murit după un an de la căsătorie. După decesul mamei vitrege, Luise care avea șase ani, împreună cu frații ei au fost trimiși să locuiască la bunica lor maternă, la Darmstadt, unde au fost crescuți simplu și cu accent pe educație și acte caritabile.

A fost aleasă o nouă guvernantă, Madame Gelieux, din Elveția, care le-a dat copiilor lecții de franceză. Ca majoritatea copiilor regali și aristocratici ai vremii, Luise vorbea fluent și literar câteva limbi, în timp ce a neglijat limba germană nativă.

De la vârsta de zece ani până când s-a măritat la 17 ani, Luise și-a petrecut timpul în prezența bunicii sale și a guvernantei, ambele bine educate și rafinate. Când avea numai nouă ani, Luise a fost prezentă când poetul Friedrich Schiller a citit primul act din piesa Don Carlos pentru divertismentul curții, ceea ce a îndreptat-o pe Luise să îmbrățișeze cu dragoste limba germană ca limbă literară. Luise a iubit istoria și poezia și nu i-au plăcut doar lucrările lui Schiller ci și Goethe, Paul, Herder, Shakespeare, ca și tragediile Greciei antice.

Când Luise avea 17 ani l-a întâlnit pe fiul regelui, Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm. Prințul Moștenitor avea 23 de ani, era serios și religios. Profund impresionat de frumusețea și caracterul ei nobil, Frederic Wilhelm a rugat-o să fie soția lui. Fratele mai mic al prințului s-a îndrăgostit de Frederica așa că, la 24 aprilie 1793, la Darmstadt, s-au celebrat cele două logodne. Căsătoria Luisei cu Frederic Wilhelm a avut loc în același an, la 24 decembrie la Palatul Regal din Berlin; două zile mai târziu, a avut loc căsătoria Fredericăi cu prințul Ludwig Karl.

            Sosirea Louisei la Berlin, capitala Prusiei, a cauzat senzație și a fost întâmpinată cu o mare prietenie de către cetățenii orașului. Socrul Louisei, regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, a dăruit cuplului Palatul Charlottenburg, însă prințul moștenitor și soția lui au preferat să locuiască la Palatul Paretz, situat în afara orașului Potsdam. Căsnicia a fost una fericită iar Luise era iubită de rege care o numea "prințesa prințeselor" și i-a dăruit un palat în Oranienburg.

Prințesa Moștenitoare a văzut ca o datorie a ei să-și sprijine soțul în toate preocupările sale, iar cuplul s-a bucurat cântând împreună și citind din Shakespeare și Goethe. Curând Luise a rămas însărcinată însă a născut un copil care a decedat la 1 octombrie 1794. Au urmat nouă copii sănătoși într-o succesiune rapidă, deși doi au murit în copilărie, ultimul fiind născut în 1809.

            La 16 noiembrie 1797, după decesul tatălui său, Prințul Moștenitor i-a succedat la tron ca regele Frederic Wilhelm al III-lea. Cuplul a trebuit să abandoneze solitudinea de la Paletz și să locuiască la curtea regală. Au început un tur al provinciilor din estul țării din două motive: regele a vrut să se familiarizeze cu noile lor probleme, și a vrut să-o prezinte oamenilor săi pe regină. Luise a fost primită peste tot cu festivități. Pentru prima dată în istoria Prusiei, regina a apărut ca o personalitate publică sărbătorită și a ocupat un rol mult mai proeminent decât predecesoarele ei.

După ascensiunea soțului ei, Luise a dezvoltat multe legături cu miniștrii și a devenit o figură puternică în cadrul guvernului fiind privită cu respect și afecțiune. Chiar de la începutul domniei sale, noul rege s-a consultat cu Luise pe probleme de stat.

Frederic Wilhelm a fost ezitant și prudent, a urât războiul, menționând în 1798, "Am oroare de război și ... știu că nimic nu este mai important pe pământ decât menținerea păcii și liniște acesta fiind singurul sistem potrivit pentru fericirea omenirii". 

In conformitate cu Pacea de la Basel, Frederic Wilhelm a favorizat neutralitatea în primii ani de conflict cu revoluționara Primă Republică Franceză, care a evoluat în războaiele napoleoniene (1803-1815). El a refuzat diversele presiuni pentru a fi de o anumită parte a Războiul celei de A Doua Coaliții. Luise a susținut acest punct de vedere. In cele din urmă, regele a consultat mai multe opinii diferite de cele le reginei și de ale miniștrilor și a intrat într-o alianță cu Napoleon, care tocmai câștigase Bătălia de la Austerlitz (1805).

Baronul vom Stein, membru al birocrației, și care detesta fosta neutralitate a țării, a căutat să reformeze organizarea guvernului de la favoarizarea bazată pe nepotism într-un guvern ministerial responsabil. El a pregătit un document pentru rege într-un limbaj puternic detaliind reformele administrative necesare, cum ar fi stabilirea unei linii clare de responsabilitate în rândul miniștrilor. Totuși, această lucrare nu a ajuns la Frederic Wilhelm, deoarece Stein i-a dat documentul primului general Ernst von Rüchel, care, la rândul său, i l-a dat reginei în primăvara anului 1806. Deși Luise era de acord cu conținutul său, ea a crezut că e "prea violent și pasionat" pentru rege

            Printre consilierii regelui, membri ai familiei sale, cum ar fi regina (un avocat deschis al războiului) și Prințul Louis Ferdinand, au condus facțiune militaristă în favoarea războiului împotriva Franței; cei care erau împotriva neutralității dar în favoarea reformei au fost conduși de către Baronul vom Stein și Karl August von Hardenberg. Cunoscând temperamentul regelui, Hardenberg a apelat direct la regină pentru reforma dorită.

Deși Prusia nu a luptat într-un război încă din 1795, liderii săi militari erau convinși că ar putea câștiga împotriva trupelor lui Napoleon. Dupa un mic incident cu privire la un pamflet anti-francez care a avut loc, regele Frederic Wilhelm a fost în cele din urmă presat de soția sa și familie să rupă pacea și să intre în război împotriva împăratului francez. Trupele prusace au început mobilizarea, culminând în octombrie 1806 cu Bătălia de la Jena-Auerstedt, care a fost un dezastru pentru Prusia. Regele și regina au însoțit trupele lor în bătălia de la Jena (cu Luise îmbrăcată "ca o amazoană"), dar au trebuit să fugă din calea trupelor franceze.

Napoleon a ocupat Berlinul, provocând pe rege, regină și restul familiei regale să fugă, în ciuda bolii Louisei, în toiul iernii, la Königsberg, în partea de est a regatului. Pe drum, nu au avut alimente sau apă curată și regele și regina au fost forțați să împartă același "dormitor" în "unul din hambarele nenorocite pe care ei le numesc case", potrivit unui martor, care a călătorit cu ei.

Inițial, după Jena, Napoleon a fost gata pentru a oferi condiții de pace, dar Frederic Wilhelm a ignorat majoritatea consilierilor săi și a decis să continue războiul. Bătălia de la Eylau (februarie 1807) a fost o mică victorie împotriva Franței, dar din nou, regele a refuzat să intre în negocierile de pace, crezând în mod incorect că trupele ruse vor opri pe francezi. Bătălia de la Friedland a condus Franța la negocieri separate cu Rusia și Prusia. Napoleon a cerut, dintr-o poziție superioară, termeni de pace, în ceea ce avea să fie numit Pacea de la Tilsit (1807).

In mijlocul acestor negocieri, împăratul a fost de acord să păstreze intactă jumătate din Prusia. Frederic Wilhelm a fost trimis pentru soția sa însărcinată să cerșească o soluționare mai bună pentru Prusia. Regele a simțit că prezența ei l-ar putea pune pe Napoleon într-o "stare mai relaxată"; Louise, fără tragere de inimă, a convenit să-l întâlnească pe împărat la Tilsit, dar numai pentru a salva "Prusia ei" Anterior, Luise se referise în mod regulat la Napoleon ca "Monstrul", dar a făcut totuși o cerere pentru un interviu privat cu împăratul, când s-a aruncat la picioarele lui. Deși Napoleon a fost impresionat de grația și determinarea ei, împăratul a refuzat să facă vreo concesie, scriindu-i soției lui, împărăteasa Joséphine că Luise "este cu adevărat fermecătoare și plină de vanitate față de mine. Dar nu fi geloasă...m-ar fi costat prea mult să fiu galant". Eforturile reginei de a-și proteja țara adoptivă de agresiunea franceză au fost foarte admirate de generațiile viitoare.

            Asupra Prusiei au fost impuse restricții dure, cum ar fi o indemnizație masivă de mai multe milioane de franci. Ocupația franceză a Prusiei a avut un efect devastator asupra Luisei. Regina a recunoscut că țara sa adoptivă depindea de tăria ei morală și ca o consecință, Luise și-a recăpătat vechiul ei optimism, adesea ocupându-se de fiul ei cel mare pregătindu-l pentru rolul său de viitor rege. In anii care au urmat, Luise a sprijinit eforturile de reformare ale guvernului efectuate de Stein și Hardenberg, precum și pe cele ale lui Gerhard von Scharnhorst și August Neidhardt von Gneisenau, de a reorganiza armata.

In 1808 pentru că era considerat nesigur ca familia regală să se întoarcă la Berlin, soții regali și-au petrecut vara în apropiere de Königsberg. In iarna lui 1808, Țarul Alexandru I-ul i-a invitat pe rege și pe regină la St. Petersburg, unde Luise a fost primită în camere somptuos decorate. "Nimic nu mă mai orbește", a exclamat ea la întoarcerea în Germania  Luise a fost bolnavă în cea mai mare parte din acel an, dar a revenit cu regele la Berlin după o absență de trei ani.

Regina a ajuns acasă însoțită de cele două fiice ale sale, Charlotte și Alexandrine și de fiul cel mic, Charles, și a fost întâmpinată de către tatăl ei la Palatul Charlottenburg - reședința pe care Napoleon și comandanții săi au deposedat-o de tablouri, statui, manuscrise și antichități.

La 19 iulie 1810, în timp ce-și vizita tatăl la Strelitz, regina a murit în brațele soțului ei de o boală neidentificată. A fost înmormântată în grădina Palatului Charlottenburg. Frederic Wilhelm nu s-a recăsătorit până în 1824, când a făcut o căsătorie morganatică cu amanta sa Auguste von Harrach, explicând: "Compania și simpatia femelor mi-au devenit necesare, deci trebuie să mă recăsătoresc". După moartea sa, la 7 iunie 1840, Frederic Wilhelm a fost înmormântat lângă regina Louise.







Luisa și Frederic Wilhelm în 1794

Luisa la întâlnirea cu Napoleon în 1807 - pictură 1900

MARGARETA WALDEMARSDOTTER - Regina nordului scandinav

După trei secole și jumătate în care s-au afirmat ca niște invadatori sălbatici și cruzi ai Europei mult mai civilizate, între anii 700 și 1050, vikingii s-au organizat în următoarele două secole și jumătate în trei state cu hotare aleatoare: Suedia (Sverige, după un conducător legendary numit Sviar), Danemarca (de la cuvântul danir ce însemna uriaș) și Norvegia, întemeiată după legendă de un rege suedez din familia Inglinilor.

Spațiul pe care s-au întins statele lor cuprindea Peninsula Scandinavă, Peninsula Iutland, inima Danemarcei și arhipelagul danez, alcătuit din 500 de insule, mai mult, sau mai slab locuite. Suedia avea sub o slabă ocupație și Finlanda, iar Norvegia cuprindea și Islanda, Insulele Feroe și litoralele semilocuibile ale Groenlandei. Conducătării vikingi țineau să intre și  în posesia totală a Finlandei, în Pomerania germanică și în Schleswig-ul tot Germanic, dar și în alte regiuni baltice. In fața dorințelor au întâmpinat rezistența puternică a germanilor din Imperiul Roman de națiune germană și din partea asociației comerciale a mai multor orașe germanice, numită Hansa.

Incă din sec.al 11-lea s-a pus problema unirii teritoriilor vikinge, prin voința unor conducători și a unor grupuri de nobili vikingi ce li se asociau. Regatele vikinge erau regate rudimentare, un fel de uniuni de feude nobiliare cu tendințe centrifuge.

Regele danez Knut cel Mare (cca 995-1035) a stăpânit Anglia din 1016, Danemarca din anul 1018, iar din 1028 și-a întins puterea și peste Norvegia. In 1319, Magnus al III-lea Eriksson a realzat unirea personală a Suediei, Norvegiei și Scaniei (sudul actualei Suedii), iar mai târziu, danezul Albrecht de Mecklenburg a încercat să cucerească Scania și s-o anexeze Danemarcei. In intervalul dintre aceste intenții de unire prin forță brută, imitele puterilor au fost într-o continuă mișcare și schimbare. Pe parcursul acelei perioade de circa patru secole, în teritoriile din jurul Mării Baltice și al Mării Nordice s-a exercitat o puternică influență politică a feudalității germane, secondată de marea putere economică și chiar militară a orașelor-porturi din cadrul Hansei.

Infrânt în lupta cu flota hanseatică, ajutată de împăratul german Carol al IV-lea, regale danez Waldemar al IV-lea (1340-1375) a  fost nevoit să accepte, la 25 mai 1370, condițiile păcii de la Stralsung, care confirmau privilegile de navigație ale Hansei și chiar consultarea sa în privința succesiunii lui Waldemar al IV-lea. Hansa avea să se bucure de un primat incontestabil în detrimental țărilor scandinave, aproape un secol în continuare.

La restricțiile de ordin exterior, se adăuga permanentul conflict intern feudal și rivalitatea, în toate domeniile, dintre cele trei state nordice, Danemarca, Suedia și Norvegia.

La moartea sa, regale Waldemar al IV-lea al Danemarcei (1375) a lăsat succesoare două fiice, pe Ingeborg, căsătorită cu Henric de Mecklenburg și Margareta, soția lui Haakon al VI-lea, regale Norvegiei.

Ingeborg a fost proclamată succesoare, dar Margareta, fiica cea mică, a pretins tronul pentru fiul ei Olav (sau Olof) și așa s-a declanșat răzoiul pentru putere între cele două surori. Victoria a revenit Mrgaretei Waldemarsdotter, care, dispunând de remarcabile calități politice a atras de partea sa feudalii danezi. In 1380 a murit soțul ei Haakon al VI-lea, așa că în calitate de tutore al fiului său minor, Margareta a luat și conducerea Norvegiei. Ambițiile ei au crescut pe măsura creșterii puterii și a creșterii teritoriului stăpânit.

In 1385, după un război cu flota și armata Hansei, Margareta a ocupat și Scania

Cum fiul său Okav (Olof) a murit premature în 1387, din regentă a două regate, Margareta a ajuns regină a Danemarcei și Norvegiei. Stăpânind Scania, a socotit că își poate extinde dominația asupra întregii Suedii, invocând pretextul că ducele Albrecht de MAecklenburg, din 1363 rege al Suediei, a uzurpat tronul acestei țări, tron care, de fapt, s-ar fi cuvenit lui Haakon al VI-lea, fostul ei soț.

După ce a atras de partea sac ea mai mare parte din feudalii suedezi, a declanșat războiul cu Albrecht. In  bătălia de la Falkoping (februarie 1389) Margareta a ieșit învingătoare. Regele Suediei și fiul său au căzut prizonieri, iar regina daneză a ocupat toată suedia până în apropiere de Stockholm, care urma să rămână încă în stăpânirea familiei de Mecklenburg,

Lupta dintre cele două forțe nordice s-a extins pe mai mulți ani și a sporit dezordinea și anarhia în zona scandinavă. Pirateria s-a dezvoltat prejudiciind interesele și siguranța comerțului hanseatic și general german. Aceată stare de lucruri a determinat dorința realizării unei păci grabnice, care să asigure iarăși liniștea circulației pe Marea Baltică și Mrea Nordului  De aceea conducerea orașului Lubeck și șeful Ordinului teutonic din Prusia s-au oferit ca mediatori.

Printr-un tratat încheiat la Lindholm (1395), Albrecht de Mecklenburg a fost convins să renunțe la tronul Suediei, rămânând doar cu Stockholmul.

Abilitatea politică a Margaretei s-a exercitat cu success în exploatarea victoriilor militare și în consolidarea ei politică și a dinastiei daneze. Pentru aceasta a indicat ca successor pe nepotul său de soră, Erik de Pomerania, după care a făcut în așa fel ca, la 20 iulie 1397, el să fie ales rege al Danemarcei, Novegiei și Suediei, prin uniunea de la Kalmar, uniune care a fost mult contestată de contemporani și istorici și care s-a destrămat după câteva decenii.

De altfel, Erik de Pomerania a fost nepotul lui Ingeborg sora Margaretei, nepot pe care Margareta l-a adoptat. Erik a fost primul rege al Uniunii nordice de la Kalmar care i-a succedat mamei sale adoptive, Margareta I-a a Danemarcei.

Numit Eric de Pomerania (1381 sau 1382–3 mai 1459) el a fost regele Eric (Eirik) al III-lea al Norvegiei (1389–1442), regele Eric al VII-lea al Danemarcei (1396–1439) și regele Eric (Ericus) al Suediei (1396–1439; cunoscut în istoria nordică drept Erik av Pommern). Până la stingerea ei din viață, Margareta a continuat să conducă marea uniune nordică peste capul lui Erik.

Oricum, domnia Margaretei Waldemarsdotter și Uniunea de la Kalmar au însemnat o dominație a Danemarcei și a reginei ei asupra întregii Scandinavii. Ca să-și întărească legăturile dinastice, regina l-a căsătorit pe Erik cu Filippa, fiica regelui Henric al IV-lea al Angliei.

Căutând să folosească puterea economică și militară a celor trei regate și mai ales a Suediei, pentru extinderea statului său spre sud, apriga regină a redeschis conflictul pentru Schleswig, cu conții de Holstein, dar a întâmpinat o opoziție crescândă din partea nobilimii. După un răzoi greu de trei ani, în care a avut ca adversară și Hansa, Margareta a murit de ciumă, în 1412, în timpul asedierii portului Flensburg.

Ridicată în slăvi de unii contemporani și urâtă de alții, Margareta Waldemarsdotter a rămas în istoria Europei feudale o regină cu mari calități politice.

Margareta Waldemarsdotter a fost născută în anul 1353 și a murit la 28 octombrie 1412. Ea a fost regină a Danemarcei și Norvegiei între 1387-1412 și a Suediei între 1389-1412. Deoarece Finlanda făcea parte din Suedia, iar Islanda, Insulele Feroe și Groenlanda erau părți ale Norvegiei, înseamnă ea a domnit peste întreaga regiune nordică a Europei. Ea a fost numită Margreta I-a de Danemarca din anul 1972.




Sigiliul Margaretei Waldemarsdotter

ANA LEOPOLDOVNA - Regentă a Rusiei

Elisabeta Catherine Christine din Mecklenburg-Schwerin, numită Anna Leopoldovna (1718-1746), cunoscută și ca Anna Karlovna (Anna Klarovna), a fost regentă al Rusiei pentru un an (1740-1741) în timpul minorității fiului ei, Ivan VI al Rusiei.

            Ea a fost fiica lui Carol al II-lea Léopold, Duce de Mecklenburg-Schwerin, și a Ecaterinei Ivanovna a Rusiei (1692-1733), fiica țarului Ivan al V-lea și sora mai mare a țarinei Anna I-a.

In 1722, separată de soțul ei, ducesa Catherina s-a refugiat cu fiica ei, în vârstă de 4 ani, la sora ei Anna, la curtea de Sankt Petersburg, unde domnea unchiul lor, Petru cel Mare.

Tânăra Elizabeta, devenită Anna Leopoldovna prin trecere la Ortodoxie a devenit moștenitor prezumtiv când mătușa Anne I-a a urcat pe tron, ​​în 1730, ca urmare a unei lovituri de stat. In 1733, Anna s-a convertit la ortodoxism și a primit numele de Anna Leopoldovna, lucru care a transformat-o în posibilă moștenitoare a tronului

Ea s-a căsătorit, în 1739, Antoine-Ulrich de Brünswick-Wolfenbüttel  (1714-1774), nepotul împăratului Carol al VI-lea al Sfântului Imperiu Roman, și cumnatul regelui Frederic al II-lea al Prusiei (și din 1752 regele Frederick al V-lea de Danemarca).

Cei doi au avut cinci copii:

- Ivan (1740 - executat în 1764) Tsar (1740/1741) fără alianță și posteritate

- Ecaterina (1741-1807) fără alianță sau posteritate

- Elisabeta (1743-1782) fără alianță sau posteritate

- Peter (1745-1798) fără alianță sau posteritate

- Alexis (1746-1787) fără alianță sau posteritate

La moartea împărătesei Anna I-a, la 5 octombrie 1740, aceea l-a adoptat și l-a proclamat moștenitor pe fiul ei nou născut, Ivaan, iar regența s-a atribuit contelui Bühren, un favorit al țarinei defuncte. Acesta era detestat de poporul rus și chiar a amențat-o pe Anna Leopldovna și pe soțul ei cu exilul.

            Annei Leopoldovna nu i-a fost greu să-l înlăture pe regent la 8 noiembrie 1740 și să preia regența și titlul de Mare Ducesă. Ea a conferit guvernarea feldmareșalului Burkhard Christoph von Münnich de Courland, militar genial, căruia i-a acordat titlul de prim-ministru, dar în curând l-a înlocuit cu Andreï Ivanovitch Osterman.

In timpul regenței sale a fost promulgat „Statutul fabricilor“, care a așeza pe baze contractuale relațiile dintre angajatori și lucrători și limita durata timpului de lucru.

Ea a ordonat efectuarea unei anchete în industria confecțiilor după ce uniformele primite de militarii s-au dovedit a fi de calitate inferioară. Când ancheta a arătat condiții inumane de lucru, ea a emis decrete pentru stabilirea unui salariu minim și a numărului maxim de ore de lucru în industria confecțiilor, precum și crearea de facilități medicale la fiecare fabrică de confecții.

In politica externă, Rusia, care a recunoscut Sancțiunea Pragmatică, a rămas un aliat fidel al Habsburgilor. Susținând pe Maria Theresia în timpul războiului de succesiune austriac, trupele rusești au câștigat victoria strălucită de la Villmanstadt (august 1741) împotriva suedezilor, aliații francezilor, care au declarat imprudent război Rusiei.

Datorită faptului că era frivolă, dependentă de iubiții ei (mai ales de Contele Lynar), criticată pentru anturajul său german, pentru disprețul față de armată și a  disensiunilor care s-au dezvoltat în jurul ei și al miniștrilor săi, tânăra regentă a devenit nepopulară, mai ales în rândul nobilimii. Ea a avut o favorită influentă, Julia von Mengden.

In aceasă situație, ambasadorul Franței, Marchizul de Chetardie, un intrigant, împreună cu Marea Ducesă Élisabeta Petrovna, a operat cu abilitate și cu colaborarea ambasadorului Suediei..

Numai la un an după ridicarea la putere, o lovitură de stat pusă la cale de Franța și Suedia, a răsturnat-o pe Anna Leopoldovna

Lovitura de stat a adus pe tron pe francofila Elizabeta. In decembrie 1741, fiica lui Petru cel Mare, care era favorita soldaților, i-a incitat pe gardieni să se revolte, a învins opoziția nesemnificativă și a urcat pe tron ​​ca împărăteasa Elisabeta I-a. Această lovitură de stat a fost sprijinită de ambasadorii Franței și Suediei, care doreau să schimbe politicile pro-britanice și pro-austriece ale guvernului Annei Leopoldovna.

Noul regim a întemnițat în primul rând familia în cetatea de la Dünamünde în apropiere de Riga și apoi i-a exilat la Kholmogory. In cele din urmă Anna a murit la 18 martie 1746 în timpul nașterii.

Fiul ei Ivan al VI-lea a fost asasinat la Shlisselburg la 16 iulie 1764, în timp ce soțul ei Anton Ulrich a murit la Kholmogory la 19 martie 1776. Ceilalți patru copii (Ekaterina, Elizaveta, Petru și Alexei) au fost eliberați din închisoare de împărăteasa Ecaterina cea Mare și dați în custodie la 30 iunie 1780 mătușii lor, regina daneză văduvă Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel. Ei au locuit în Iutlanda unde au trăit în condiții confortabile în arest la domiciliu pentru tot restul vieții lor sub tutela Julianei.

ELISABETA - Regina României

Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied s-a născut la 29 decembrie 1843, la castelul Monrepos din Neuwied, căminul familiei sale. Elisabeta era fiica Principelui Wilhelm Hermann Carol de Wied – descendent al unei vechi familii renane, al cărei arbore genealogic cobora până în secolul al XI-lea – şi a Principesei Maria Wilhelmina Frederica Elisabeta de Nassau. A fost botezată de Augusta, viitoarea Împărăteasă a Germaniei. S-a căsătorit în 1869 cu Domnitorul Carol I, cu care a avut o fetiţă, Principesa Maria (1870–1874).

In acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman.

După Războiul de Independență din 1877 și Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 și Elisabeta a devenit prima Regină a României.

Regina Elisabeta, supranumită Carmen Sylva, s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 18 februarie 1916.

            Principesa fermecătoare pe care Regina Victoria a Marii Britanii şi-o dorise drept noră s-a căsătorit cu Principele Carol I şi a devenit Elisabeta, prima regină a României.

A petrecut în ţara sa de adopţie 47 de ani şi s-a identificat cu poporul ei, contribuind la împlinirea culturală a acestuia. A fost inteligentă, cultivată, sensibilă, o scriitoare distinsă şi o bună vorbitoare a mai multor limbi străine. A scris cu aproape aceeaşi uşurinţă în germană, franceză, engleză şi română. Când Elisabeta a venit la Bucureşti, în noiembrie 1869, ştia, probabil, câteva cuvinte în românește. După un deceniu, în anul 1878, începea tălmăcirea versurilor lui Eminescu în limbi de mare circulaţie ale lumii.

Este autoarea a mai bine de cincizeci de volume proprii, a unor traduceri din versurile populare româneşti şi a unor poezii de Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu în sunetele altor limbi. Regina Elisabeta a tradus cărţile lui Pierre Loti sau Paul de St. Victor în germană şi a tradus multe lucrări din germană în limba română.

Regina-poetă i-a tradus lui Eminescu, mai întâi, Melancolie, primele versuri eminesciene publicate vreodată în altă limbă. Despre unica întâlnire cu poetul, Regina scria în jurnalul ei:

            Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri.

            Regina l-a servit chiar ea cu o ceaşcă de ceai, pe care poetul a primit-o stângaci, însă cu blândeţe:

            A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile.

Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.

În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci“, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la Regele poeziei româneşti…

            Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu și a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

            Regina a publicat mai multe volume de versuri, sub pseudonimul Carmen Sylva. Protectoare a artelor şi pasionată de pictură, Regina şi-a ilustrat uneori singură volumele, cu graţioase desene. A lăsat miniaturi, portrete în cărbune şi o superbă Evanghelie cu ilustraţii făcute de ea, pe pergament. A publicat unele dintre volumele sale în ediţii succesive.

Carmen Sylva a devenit în 1881 membră de onoare a Academiei Române și a fost distinsă, în 1888, cu Premiul Botta al Academiei Franceze. 

În martie 1898 l-a cunoscut pe tânărul George Enescu, pe care l-a numit „copilul meu de suflet“; până în 1914, Enescu merge la Sinaia în fiecare vară. Saloanele de la Peleş au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul Regina Elisabeta — pian şi George Enescu — vioară. Regina i-a dăruit lui Enescu o vioară Amati.

            Regina a fost prietenă cu Împărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei (supranumită Sissi), cu scriitorul francez Pierre Loti (care a scris adesea despre graţia, bunătatea, sinceritatea, inteligenţa strălucitoare şi modestia Reginei) şi cu scriitoarea Elena Văcărescu, a purtat corespondenţă cu artişti ca Auguste Rodin, Aristide Maillol sau Émile Gallé, a fost citată de către Mark Twain sau Vincent van Gogh, a fost admirată de Frédéric Mistral, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, dar şi de Theodore Roosevelt, preşedintele Statelor Unite ale Americii; compozitorul Franz Xaver Scharwenka (1850–1924) i-a dedicat unul dintre concertele sale pentru pian, Charles Gounod i-a propus să îi scrie versurile pentru o cantată, Nicolae Grigorescu a pictat pentru ea, iar exploratorul Julius Popper i-a închinat descoperirile pe care le-a făcut în Ţara de Foc.

Elisabeta a fost o îndrăgostită de natură (pseudonimul ales vorbeşte chiar despre dragostea ei pentru păduri) şi de folclor (obişnuia să poarte adeseori costumul naţional românesc).

Impreună cu soţul său, Regina a reprezentat şi un model ecumenic: catolicul Carol I şi protestanta Elisabeta au domnit peste un popor ortodox.

Regina Elisabeta a avut o neobosită activitate socială și filantropică. În timpul Războiului de Independenţă, s-a ocupat de răniţii din spitalele de campanie. A ajutat, cu bunătate şi discreţie, o sumedenie de instituţii de binefacere şi le-a ajutat nemijlocit. Una dintre acestea, îndeosebi, rămâne un exemplu prin caracterul ei modern şi umanitar: Aşezământul Vatra Luminoasă. fondat la 1 august 1906 şi dedicat ajutorării celor fără vedere. Organizația a devenit, în timp, atât de cunoscută şi de apreciată încât întreg cartierul i-a preluat numele, iar identitatea sa a supravieţuit comunismului, fiind astăzi una dintre cele mai pitoreşti şi mai bine conservate, din punct de vedere arhitectonic, zone din Bucureşti. Chiar clădirea aşezământului, care a primit în ultimele două decenii fonduri de la Familiile Princiare de Wied şi de Monaco, a rămas neatinsă în ani. Doar statuia din marmură albă a Reginei, din faţa clădirii principale, a fost sfărâmată. Urmaşii operei ei de binefacere doresc însă, astăzi, aşezarea pe soclu a unei noi statui, replică a originalului.

In 1879 a înfiinţat Instituţiunea surorilor de caritate, iar în 1893 a înfiinţat Societatea Regina Elisabeta, ce distribuia medicamente şi ajuta familiile nevoiaşe şi de al cărei sprijin beneficiau, anual, în jur de 17 000 de pacienţi. In 1896 a fost întemeiată Policlinica „Regina Elisabeta“, iar în 1903, Institutul Evanghelic al Diaconeselor. Tot Regina a înfiinţat ateliere de broderie care au revigorat această îndeletnicire tradiţională.

In anul 1874, Elisabeta şi-a pierdut singurul copil, pe Principesa Maria, care, înainte de a muri, la vârsta de nici patru ani, îi spunea: „Mamă, aş vrea să călăresc odată pe o stea.“ În 1875, la temelia construcţiei Peleşului, în prezenţa constructorilor, Carol I şi Elisabeta au zidit o poezie semnată de Regină.

La 12 octombrie 1886, Regele Carol I și Regina Elisabeta au inaugurat catedrala episcopală și regală de la Curtea de Argeș, după reconstrucția ei încredințată arhitectului francez André Lecomte du Noüy.

            In ultimii ani ai vieții ei, după trecerea la cele veșnice a soțului său, Elisabeta a petrecut cea mai mare parte a timpului la Palatul Episcopal și Regal de la Curtea de Argeș, asemeni unei maici. Fără Carol I, regina se simțea, cumva, între lumea pământească și cea veșnică. La 18 februarie 1916, la ora opt şi treizeci de minute dimineaţa, Regina Elisabeta a murit la Bucureşti, în urma unei duble pneumonii. Avea şaptezeci şi doi de ani. A fost înmormântată, alături de Carol I, la Curtea de Argeş.

            Beneficiind de o uriaşă popularitate în epocă, prezentă mereu pe primele pagini ale ziarelor din marile capitale europene, Elisabeta a României a fost o regină cu o personalitate originală, atipică, modernă în gândire, de o forţă şi o sensibilitate care i-au uimit contemporanii şi care continuă să uimească şi astăzi.

           A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menționa ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.

Poezii românești

Pelerinajul Dunării (1882)

Cugetările unei regine (1882)

O rugăciune (1883)

Din două lumi (1884)

Schițe (1882)

Printre veacuri (1885), dedicat lui Vasile Alecsandri

Astra (1882), roman scris în colaborare cu Mite Kremnitz

Bate la ușă (1887)

Poșta militară (1887), în colaborare cu Mite Kremnitz, Bonn, 1887

La voia întâmplării (1888), în colaborare cu Mite Kremnitz

Poveștile Peleșului (1882)

Robia Peleșului (1888)

Răzbunarea și alte novele (1888)

Deficit (1890), Bonn

Rinul meu (1894)

Vârful cu dor, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu

Cuibul meu

Cântece din valea Dâmboviței

Cugetările unei regine

Cântecele mării

            A tradus în limba germană multe din operele lui Vasile Alecsandri, de care era legată printr-o puternică prietenie literară.

Regina Elisabeta a trăit un eveniment diplomatic deosebit cu ocazia unei întâlniri neprogramate cu împărăteasa Elisabeth (Sisi) a Imperiului austro-Ungar.

In 1887, Elisabeta, frumoasa împărăteasă a Austriei, a călătorit incognito pe meleaguri prahovene, la Sinaia, într-o vizită discretă în care nu a dorit să întâlnească pe nimeni de la Curtea Regală

Elisabeta, împărăteasa Austriei (1837-1898), cunoscută mai ales sub numele popular de Sisi, era o fire rebelă, sălbatică și liberă, care împărtășea cu regina Elisabeta a României o pasiune comună, poezia.

In 1887, Sisi a fost într-un lung sejur, de şase săptămâni, la Băile Her­culane, unde a pri­mit vizita regi­nei Eli­sabeta a Ro­mâ­niei (Car­men Sylva) şi a re­ge­lui Carol I. Naturală, ca în întreg comportamentul său, Sisi i-a întâmpinat pe cei doi suverani români la gară.

La Herculane, cele două Elisabete au citit din ver­su­rile poetului german Hein­rich Heine, au făcut împreună o mică excursie, iar a doua zi, re­gele şi regina Româ­niei au plecat la Bucu­reşti. Dar prietenia celor două regine a conti­nuat, iar Sissi a fost invi­tată să facă o vizită la Castelul Peleş. Car­men Sylva, care era deja o poe­tă consa­cra­­tă, o în­demna pe Sissi să-şi pu­­blice poe­ziile adu­na­te într-un jur­nal. 

            Peste doar câteva luni, Sisi i-a întors vizita lui Carmen Sylva, sosind la Sinaia. Regina României cunoştea gusturile împărătesei aşa încât a interzis orice fel de serbări, ceremonii sau recepţii.

Chiar și așa, când împărăteasa Austriei a ajuns în gara Sinaia şi a văzut mulţimea adunată n-a mai vrut să coboare din tren. Doar rugămințile regelui Carol I au determinat-o să coboare într-un final, iar când a văzut caii și trăsura, Sisi a spus că preferă să meargă pe jos, deși i s-a spus că Peleșul este destul de departe.

Episodul a fost cu atât mai surprinzător cu cât împărăteasa Austriei era o excelentă călăreață. Sisi a parcurs drumul pe jos până la castel urmată de popor  și de cuplul regal român.

In cursul primului dineu la Castelul Peleş, Sisi i-a cerut din nou lui Carmen Sylva să păstreze cea mai strictă discreţie în privinţa vizitei sale. Nici un demnitar nu a fost primit să o vadă, nici măcar doamnele de onoare ale Reginei, care au primit totuşi printr-un intermediar un cadou, așa cum cerea protocolul regal.

Elisabeta a României i-a respectat dorința, iar relatările vizitei împărătesei au apărut în Monitorul Oficial nu în timpul şederii sale, ci doar la două săptămâni după plecarea lui Sissi.

In timpul vizitei, cele două Elisabete au făcut excursii singure în pădurile din jurul castelului, fără să le pese de urşi sau de ce aveau să spună curtenii și au vorbit pe îndelete despre literatură.

După ce şi-a terminat sejurul la Sinaia, Sisi a plecat la Hamburg de unde s-a îmbarcat pentru Anglia. Intre cele două suverane a continuat, însă, ani de zile, o intensă corespondență, din păcate pierdută.

Impărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei a fost o suverană atipică. Era iubită de supuși, ura rigoarea Curții imperiale, adora compania oamenilor de rând și organiza multe acțiuni caritabile. Faima frumuseții sale ajunsese în Orient, iar trăsătura distinctivă era părul foarte lung și bogat.

Prințul Ferdinand, regele Carol I, împăratul Franz Joseph,
Prințesa Maria, ducele Alfred și regina Elisabeta (jos)



Regina Elisabeta, cu George Enescu și Dinicu









Regina Elisabeta și Principesa Maria