ELISABETA - Regina României

Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied s-a născut la 29 decembrie 1843, la castelul Monrepos din Neuwied, căminul familiei sale. Elisabeta era fiica Principelui Wilhelm Hermann Carol de Wied – descendent al unei vechi familii renane, al cărei arbore genealogic cobora până în secolul al XI-lea – şi a Principesei Maria Wilhelmina Frederica Elisabeta de Nassau. A fost botezată de Augusta, viitoarea Împărăteasă a Germaniei. S-a căsătorit în 1869 cu Domnitorul Carol I, cu care a avut o fetiţă, Principesa Maria (1870–1874).

In acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman.

După Războiul de Independență din 1877 și Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 și Elisabeta a devenit prima Regină a României.

Regina Elisabeta, supranumită Carmen Sylva, s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 18 februarie 1916.

            Principesa fermecătoare pe care Regina Victoria a Marii Britanii şi-o dorise drept noră s-a căsătorit cu Principele Carol I şi a devenit Elisabeta, prima regină a României.

A petrecut în ţara sa de adopţie 47 de ani şi s-a identificat cu poporul ei, contribuind la împlinirea culturală a acestuia. A fost inteligentă, cultivată, sensibilă, o scriitoare distinsă şi o bună vorbitoare a mai multor limbi străine. A scris cu aproape aceeaşi uşurinţă în germană, franceză, engleză şi română. Când Elisabeta a venit la Bucureşti, în noiembrie 1869, ştia, probabil, câteva cuvinte în românește. După un deceniu, în anul 1878, începea tălmăcirea versurilor lui Eminescu în limbi de mare circulaţie ale lumii.

Este autoarea a mai bine de cincizeci de volume proprii, a unor traduceri din versurile populare româneşti şi a unor poezii de Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu în sunetele altor limbi. Regina Elisabeta a tradus cărţile lui Pierre Loti sau Paul de St. Victor în germană şi a tradus multe lucrări din germană în limba română.

Regina-poetă i-a tradus lui Eminescu, mai întâi, Melancolie, primele versuri eminesciene publicate vreodată în altă limbă. Despre unica întâlnire cu poetul, Regina scria în jurnalul ei:

            Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri.

            Regina l-a servit chiar ea cu o ceaşcă de ceai, pe care poetul a primit-o stângaci, însă cu blândeţe:

            A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile.

Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.

În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci“, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la Regele poeziei româneşti…

            Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu și a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

            Regina a publicat mai multe volume de versuri, sub pseudonimul Carmen Sylva. Protectoare a artelor şi pasionată de pictură, Regina şi-a ilustrat uneori singură volumele, cu graţioase desene. A lăsat miniaturi, portrete în cărbune şi o superbă Evanghelie cu ilustraţii făcute de ea, pe pergament. A publicat unele dintre volumele sale în ediţii succesive.

Carmen Sylva a devenit în 1881 membră de onoare a Academiei Române și a fost distinsă, în 1888, cu Premiul Botta al Academiei Franceze. 

În martie 1898 l-a cunoscut pe tânărul George Enescu, pe care l-a numit „copilul meu de suflet“; până în 1914, Enescu merge la Sinaia în fiecare vară. Saloanele de la Peleş au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul Regina Elisabeta — pian şi George Enescu — vioară. Regina i-a dăruit lui Enescu o vioară Amati.

            Regina a fost prietenă cu Împărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei (supranumită Sissi), cu scriitorul francez Pierre Loti (care a scris adesea despre graţia, bunătatea, sinceritatea, inteligenţa strălucitoare şi modestia Reginei) şi cu scriitoarea Elena Văcărescu, a purtat corespondenţă cu artişti ca Auguste Rodin, Aristide Maillol sau Émile Gallé, a fost citată de către Mark Twain sau Vincent van Gogh, a fost admirată de Frédéric Mistral, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, dar şi de Theodore Roosevelt, preşedintele Statelor Unite ale Americii; compozitorul Franz Xaver Scharwenka (1850–1924) i-a dedicat unul dintre concertele sale pentru pian, Charles Gounod i-a propus să îi scrie versurile pentru o cantată, Nicolae Grigorescu a pictat pentru ea, iar exploratorul Julius Popper i-a închinat descoperirile pe care le-a făcut în Ţara de Foc.

Elisabeta a fost o îndrăgostită de natură (pseudonimul ales vorbeşte chiar despre dragostea ei pentru păduri) şi de folclor (obişnuia să poarte adeseori costumul naţional românesc).

Impreună cu soţul său, Regina a reprezentat şi un model ecumenic: catolicul Carol I şi protestanta Elisabeta au domnit peste un popor ortodox.

Regina Elisabeta a avut o neobosită activitate socială și filantropică. În timpul Războiului de Independenţă, s-a ocupat de răniţii din spitalele de campanie. A ajutat, cu bunătate şi discreţie, o sumedenie de instituţii de binefacere şi le-a ajutat nemijlocit. Una dintre acestea, îndeosebi, rămâne un exemplu prin caracterul ei modern şi umanitar: Aşezământul Vatra Luminoasă. fondat la 1 august 1906 şi dedicat ajutorării celor fără vedere. Organizația a devenit, în timp, atât de cunoscută şi de apreciată încât întreg cartierul i-a preluat numele, iar identitatea sa a supravieţuit comunismului, fiind astăzi una dintre cele mai pitoreşti şi mai bine conservate, din punct de vedere arhitectonic, zone din Bucureşti. Chiar clădirea aşezământului, care a primit în ultimele două decenii fonduri de la Familiile Princiare de Wied şi de Monaco, a rămas neatinsă în ani. Doar statuia din marmură albă a Reginei, din faţa clădirii principale, a fost sfărâmată. Urmaşii operei ei de binefacere doresc însă, astăzi, aşezarea pe soclu a unei noi statui, replică a originalului.

In 1879 a înfiinţat Instituţiunea surorilor de caritate, iar în 1893 a înfiinţat Societatea Regina Elisabeta, ce distribuia medicamente şi ajuta familiile nevoiaşe şi de al cărei sprijin beneficiau, anual, în jur de 17 000 de pacienţi. In 1896 a fost întemeiată Policlinica „Regina Elisabeta“, iar în 1903, Institutul Evanghelic al Diaconeselor. Tot Regina a înfiinţat ateliere de broderie care au revigorat această îndeletnicire tradiţională.

In anul 1874, Elisabeta şi-a pierdut singurul copil, pe Principesa Maria, care, înainte de a muri, la vârsta de nici patru ani, îi spunea: „Mamă, aş vrea să călăresc odată pe o stea.“ În 1875, la temelia construcţiei Peleşului, în prezenţa constructorilor, Carol I şi Elisabeta au zidit o poezie semnată de Regină.

La 12 octombrie 1886, Regele Carol I și Regina Elisabeta au inaugurat catedrala episcopală și regală de la Curtea de Argeș, după reconstrucția ei încredințată arhitectului francez André Lecomte du Noüy.

            In ultimii ani ai vieții ei, după trecerea la cele veșnice a soțului său, Elisabeta a petrecut cea mai mare parte a timpului la Palatul Episcopal și Regal de la Curtea de Argeș, asemeni unei maici. Fără Carol I, regina se simțea, cumva, între lumea pământească și cea veșnică. La 18 februarie 1916, la ora opt şi treizeci de minute dimineaţa, Regina Elisabeta a murit la Bucureşti, în urma unei duble pneumonii. Avea şaptezeci şi doi de ani. A fost înmormântată, alături de Carol I, la Curtea de Argeş.

            Beneficiind de o uriaşă popularitate în epocă, prezentă mereu pe primele pagini ale ziarelor din marile capitale europene, Elisabeta a României a fost o regină cu o personalitate originală, atipică, modernă în gândire, de o forţă şi o sensibilitate care i-au uimit contemporanii şi care continuă să uimească şi astăzi.

           A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menționa ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.

Poezii românești

Pelerinajul Dunării (1882)

Cugetările unei regine (1882)

O rugăciune (1883)

Din două lumi (1884)

Schițe (1882)

Printre veacuri (1885), dedicat lui Vasile Alecsandri

Astra (1882), roman scris în colaborare cu Mite Kremnitz

Bate la ușă (1887)

Poșta militară (1887), în colaborare cu Mite Kremnitz, Bonn, 1887

La voia întâmplării (1888), în colaborare cu Mite Kremnitz

Poveștile Peleșului (1882)

Robia Peleșului (1888)

Răzbunarea și alte novele (1888)

Deficit (1890), Bonn

Rinul meu (1894)

Vârful cu dor, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu

Cuibul meu

Cântece din valea Dâmboviței

Cugetările unei regine

Cântecele mării

            A tradus în limba germană multe din operele lui Vasile Alecsandri, de care era legată printr-o puternică prietenie literară.

Regina Elisabeta a trăit un eveniment diplomatic deosebit cu ocazia unei întâlniri neprogramate cu împărăteasa Elisabeth (Sisi) a Imperiului austro-Ungar.

In 1887, Elisabeta, frumoasa împărăteasă a Austriei, a călătorit incognito pe meleaguri prahovene, la Sinaia, într-o vizită discretă în care nu a dorit să întâlnească pe nimeni de la Curtea Regală

Elisabeta, împărăteasa Austriei (1837-1898), cunoscută mai ales sub numele popular de Sisi, era o fire rebelă, sălbatică și liberă, care împărtășea cu regina Elisabeta a României o pasiune comună, poezia.

In 1887, Sisi a fost într-un lung sejur, de şase săptămâni, la Băile Her­culane, unde a pri­mit vizita regi­nei Eli­sabeta a Ro­mâ­niei (Car­men Sylva) şi a re­ge­lui Carol I. Naturală, ca în întreg comportamentul său, Sisi i-a întâmpinat pe cei doi suverani români la gară.

La Herculane, cele două Elisabete au citit din ver­su­rile poetului german Hein­rich Heine, au făcut împreună o mică excursie, iar a doua zi, re­gele şi regina Româ­niei au plecat la Bucu­reşti. Dar prietenia celor două regine a conti­nuat, iar Sissi a fost invi­tată să facă o vizită la Castelul Peleş. Car­men Sylva, care era deja o poe­tă consa­cra­­tă, o în­demna pe Sissi să-şi pu­­blice poe­ziile adu­na­te într-un jur­nal. 

            Peste doar câteva luni, Sisi i-a întors vizita lui Carmen Sylva, sosind la Sinaia. Regina României cunoştea gusturile împărătesei aşa încât a interzis orice fel de serbări, ceremonii sau recepţii.

Chiar și așa, când împărăteasa Austriei a ajuns în gara Sinaia şi a văzut mulţimea adunată n-a mai vrut să coboare din tren. Doar rugămințile regelui Carol I au determinat-o să coboare într-un final, iar când a văzut caii și trăsura, Sisi a spus că preferă să meargă pe jos, deși i s-a spus că Peleșul este destul de departe.

Episodul a fost cu atât mai surprinzător cu cât împărăteasa Austriei era o excelentă călăreață. Sisi a parcurs drumul pe jos până la castel urmată de popor  și de cuplul regal român.

In cursul primului dineu la Castelul Peleş, Sisi i-a cerut din nou lui Carmen Sylva să păstreze cea mai strictă discreţie în privinţa vizitei sale. Nici un demnitar nu a fost primit să o vadă, nici măcar doamnele de onoare ale Reginei, care au primit totuşi printr-un intermediar un cadou, așa cum cerea protocolul regal.

Elisabeta a României i-a respectat dorința, iar relatările vizitei împărătesei au apărut în Monitorul Oficial nu în timpul şederii sale, ci doar la două săptămâni după plecarea lui Sissi.

In timpul vizitei, cele două Elisabete au făcut excursii singure în pădurile din jurul castelului, fără să le pese de urşi sau de ce aveau să spună curtenii și au vorbit pe îndelete despre literatură.

După ce şi-a terminat sejurul la Sinaia, Sisi a plecat la Hamburg de unde s-a îmbarcat pentru Anglia. Intre cele două suverane a continuat, însă, ani de zile, o intensă corespondență, din păcate pierdută.

Impărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei a fost o suverană atipică. Era iubită de supuși, ura rigoarea Curții imperiale, adora compania oamenilor de rând și organiza multe acțiuni caritabile. Faima frumuseții sale ajunsese în Orient, iar trăsătura distinctivă era părul foarte lung și bogat.

Prințul Ferdinand, regele Carol I, împăratul Franz Joseph,
Prințesa Maria, ducele Alfred și regina Elisabeta (jos)



Regina Elisabeta, cu George Enescu și Dinicu









Regina Elisabeta și Principesa Maria