MARGARETA WALDEMARSDOTTER - Regina nordului scandinav

După trei secole și jumătate în care s-au afirmat ca niște invadatori sălbatici și cruzi ai Europei mult mai civilizate, între anii 700 și 1050, vikingii s-au organizat în următoarele două secole și jumătate în trei state cu hotare aleatoare: Suedia (Sverige, după un conducător legendary numit Sviar), Danemarca (de la cuvântul danir ce însemna uriaș) și Norvegia, întemeiată după legendă de un rege suedez din familia Inglinilor.

Spațiul pe care s-au întins statele lor cuprindea Peninsula Scandinavă, Peninsula Iutland, inima Danemarcei și arhipelagul danez, alcătuit din 500 de insule, mai mult, sau mai slab locuite. Suedia avea sub o slabă ocupație și Finlanda, iar Norvegia cuprindea și Islanda, Insulele Feroe și litoralele semilocuibile ale Groenlandei. Conducătării vikingi țineau să intre și  în posesia totală a Finlandei, în Pomerania germanică și în Schleswig-ul tot Germanic, dar și în alte regiuni baltice. In fața dorințelor au întâmpinat rezistența puternică a germanilor din Imperiul Roman de națiune germană și din partea asociației comerciale a mai multor orașe germanice, numită Hansa.

Incă din sec.al 11-lea s-a pus problema unirii teritoriilor vikinge, prin voința unor conducători și a unor grupuri de nobili vikingi ce li se asociau. Regatele vikinge erau regate rudimentare, un fel de uniuni de feude nobiliare cu tendințe centrifuge.

Regele danez Knut cel Mare (cca 995-1035) a stăpânit Anglia din 1016, Danemarca din anul 1018, iar din 1028 și-a întins puterea și peste Norvegia. In 1319, Magnus al III-lea Eriksson a realzat unirea personală a Suediei, Norvegiei și Scaniei (sudul actualei Suedii), iar mai târziu, danezul Albrecht de Mecklenburg a încercat să cucerească Scania și s-o anexeze Danemarcei. In intervalul dintre aceste intenții de unire prin forță brută, imitele puterilor au fost într-o continuă mișcare și schimbare. Pe parcursul acelei perioade de circa patru secole, în teritoriile din jurul Mării Baltice și al Mării Nordice s-a exercitat o puternică influență politică a feudalității germane, secondată de marea putere economică și chiar militară a orașelor-porturi din cadrul Hansei.

Infrânt în lupta cu flota hanseatică, ajutată de împăratul german Carol al IV-lea, regale danez Waldemar al IV-lea (1340-1375) a  fost nevoit să accepte, la 25 mai 1370, condițiile păcii de la Stralsung, care confirmau privilegile de navigație ale Hansei și chiar consultarea sa în privința succesiunii lui Waldemar al IV-lea. Hansa avea să se bucure de un primat incontestabil în detrimental țărilor scandinave, aproape un secol în continuare.

La restricțiile de ordin exterior, se adăuga permanentul conflict intern feudal și rivalitatea, în toate domeniile, dintre cele trei state nordice, Danemarca, Suedia și Norvegia.

La moartea sa, regale Waldemar al IV-lea al Danemarcei (1375) a lăsat succesoare două fiice, pe Ingeborg, căsătorită cu Henric de Mecklenburg și Margareta, soția lui Haakon al VI-lea, regale Norvegiei.

Ingeborg a fost proclamată succesoare, dar Margareta, fiica cea mică, a pretins tronul pentru fiul ei Olav (sau Olof) și așa s-a declanșat răzoiul pentru putere între cele două surori. Victoria a revenit Mrgaretei Waldemarsdotter, care, dispunând de remarcabile calități politice a atras de partea sa feudalii danezi. In 1380 a murit soțul ei Haakon al VI-lea, așa că în calitate de tutore al fiului său minor, Margareta a luat și conducerea Norvegiei. Ambițiile ei au crescut pe măsura creșterii puterii și a creșterii teritoriului stăpânit.

In 1385, după un război cu flota și armata Hansei, Margareta a ocupat și Scania

Cum fiul său Okav (Olof) a murit premature în 1387, din regentă a două regate, Margareta a ajuns regină a Danemarcei și Norvegiei. Stăpânind Scania, a socotit că își poate extinde dominația asupra întregii Suedii, invocând pretextul că ducele Albrecht de MAecklenburg, din 1363 rege al Suediei, a uzurpat tronul acestei țări, tron care, de fapt, s-ar fi cuvenit lui Haakon al VI-lea, fostul ei soț.

După ce a atras de partea sac ea mai mare parte din feudalii suedezi, a declanșat războiul cu Albrecht. In  bătălia de la Falkoping (februarie 1389) Margareta a ieșit învingătoare. Regele Suediei și fiul său au căzut prizonieri, iar regina daneză a ocupat toată suedia până în apropiere de Stockholm, care urma să rămână încă în stăpânirea familiei de Mecklenburg,

Lupta dintre cele două forțe nordice s-a extins pe mai mulți ani și a sporit dezordinea și anarhia în zona scandinavă. Pirateria s-a dezvoltat prejudiciind interesele și siguranța comerțului hanseatic și general german. Aceată stare de lucruri a determinat dorința realizării unei păci grabnice, care să asigure iarăși liniștea circulației pe Marea Baltică și Mrea Nordului  De aceea conducerea orașului Lubeck și șeful Ordinului teutonic din Prusia s-au oferit ca mediatori.

Printr-un tratat încheiat la Lindholm (1395), Albrecht de Mecklenburg a fost convins să renunțe la tronul Suediei, rămânând doar cu Stockholmul.

Abilitatea politică a Margaretei s-a exercitat cu success în exploatarea victoriilor militare și în consolidarea ei politică și a dinastiei daneze. Pentru aceasta a indicat ca successor pe nepotul său de soră, Erik de Pomerania, după care a făcut în așa fel ca, la 20 iulie 1397, el să fie ales rege al Danemarcei, Novegiei și Suediei, prin uniunea de la Kalmar, uniune care a fost mult contestată de contemporani și istorici și care s-a destrămat după câteva decenii.

De altfel, Erik de Pomerania a fost nepotul lui Ingeborg sora Margaretei, nepot pe care Margareta l-a adoptat. Erik a fost primul rege al Uniunii nordice de la Kalmar care i-a succedat mamei sale adoptive, Margareta I-a a Danemarcei.

Numit Eric de Pomerania (1381 sau 1382–3 mai 1459) el a fost regele Eric (Eirik) al III-lea al Norvegiei (1389–1442), regele Eric al VII-lea al Danemarcei (1396–1439) și regele Eric (Ericus) al Suediei (1396–1439; cunoscut în istoria nordică drept Erik av Pommern). Până la stingerea ei din viață, Margareta a continuat să conducă marea uniune nordică peste capul lui Erik.

Oricum, domnia Margaretei Waldemarsdotter și Uniunea de la Kalmar au însemnat o dominație a Danemarcei și a reginei ei asupra întregii Scandinavii. Ca să-și întărească legăturile dinastice, regina l-a căsătorit pe Erik cu Filippa, fiica regelui Henric al IV-lea al Angliei.

Căutând să folosească puterea economică și militară a celor trei regate și mai ales a Suediei, pentru extinderea statului său spre sud, apriga regină a redeschis conflictul pentru Schleswig, cu conții de Holstein, dar a întâmpinat o opoziție crescândă din partea nobilimii. După un răzoi greu de trei ani, în care a avut ca adversară și Hansa, Margareta a murit de ciumă, în 1412, în timpul asedierii portului Flensburg.

Ridicată în slăvi de unii contemporani și urâtă de alții, Margareta Waldemarsdotter a rămas în istoria Europei feudale o regină cu mari calități politice.

Margareta Waldemarsdotter a fost născută în anul 1353 și a murit la 28 octombrie 1412. Ea a fost regină a Danemarcei și Norvegiei între 1387-1412 și a Suediei între 1389-1412. Deoarece Finlanda făcea parte din Suedia, iar Islanda, Insulele Feroe și Groenlanda erau părți ale Norvegiei, înseamnă ea a domnit peste întreaga regiune nordică a Europei. Ea a fost numită Margreta I-a de Danemarca din anul 1972.




Sigiliul Margaretei Waldemarsdotter