Vladimir Roșulescu - Personalități: CLEOPATRA a VII-a

Cleopatra a VII-a Philopator a fost considerată, mult timp, drept cea mai faimoasă regină din antichitatea greco-romană. Numele ei semnifica “glorie tatălui” (în limba greacă: kleos=glorie, pater=tată). A fost o femeie cunoscută pentru puterea sa legendară de a seduce bărbații pentru a-şi realiza ambiţiile. Toate sursele antice o denigrează, fiind prezentată ca o regina târfă şi criminală. Relaţiile romantice ale Cleopatrei, ultima regină a Egiptului, cu Caius Iulius Caesar, precum și cu generalul Marcus Antonius, au devenit cele mai cunoscute din istoria antică.

Cleopatra s-a născut 69 e.A., în Egipt, ca descendentă a lui Ptolemeu I Lagos (unul dintre comandanţii, diadohii, lui Alexandru cel Mare) şi ca fiică a faraonului Ptolemeu al XII-lea Auletes (80-51 e.A) Ea a nu a avut o copilărie prea uşoară în ciuda traiului luxos şi opulent. Regatul Egiptului era fărâmiţat de corupţie, revolte, sărăcie şi de pierderile teritoriale (Cipru şi Cyrenaica), pierzându-şi de atunci statutul de putere regională mediteraneană. Ptolemeu s-a refugiat la Roma cu fiica sa în timp ce Cleopatra a VI-a Trifenei a preluat coroana. După moartea ei, Berenice a IV-a a uzurpat puterea până la revenirea lui Ptomeleu care şi-a recăpătat puterea cu sprijinul roman al generalului Pompei şi Aulus Gabinius. Berenice a fost arestată, acuzată de uzurpare şi executată prin decapitare. La cei 14 ani ai săi, Cleopatra a devenit regentă.

In secolul I e.A., Alexandria, capitala Regatului egiptean lagid, a fost scena unor încrâncenate lupte politice între mostenitorii tronului egiptean. Orasul, întemeiat de Alexandru cel Mare în anul 331 e.A., rivaliza cu Roma în privinta numărului de locuitori, fiindu-i însă mult superior în privința energicului spirit mercantil, talentului meșteșugaresc și simțului pentru stiință și artă.

Moartea regelui Ptolemeu al XII-lea Auletes (80-51 î.H.) a creat premisele unui razboi civil. Conform testamentului, copiii regelui, Ptolemeu al XIII-lea (în vârsta de 10 ani) și Cleopatra (16 ani) urmau să împartă puterea în calitate de soș și soție, potrivit obiceiului local. Insă tradiția și dorința tatălui nu a fost respectată, rivalitatea dintre cei doi spunându-si cuvântul. Tânarul suveran, influențat de tutorele său, Potheinos, a exilat-o pe Cleopatra în Siria.

Intre timp, în Europa, se consumau ultimele clipe ale primului triumvirat din istoria Romei. Doi generali vestiți prin cuceririle lor, Iulius Cezar și Cnaeius Pompeius s-au confruntat la Ilerda (2 august 49 e.A.) Și Pharsalos (9 august 48 e.A.) pentru deținerea puterii totale în republica romană. Deși avea o armată superioară numeric, Pompeius a cunoscut gustul amar al înfrângerii și a fost nevoit să se retragă în Egipt. Aici, fugarul a căzut victimă jocurilor politice egiptene urzite de consilierii lui Ptolemeu al XIII-lea, Potheinos, Teodot din Chios și Achillas. Pompeius a fost omorât chiar în fața sotiei sale Cornelia și a fiului cel mic, Sextus. Asasinii, Septimius și Salvius, au decapitat cadavrul si l-au abandonat la baza unei dune de nisip, de unde a fost recuperat de Philippos, un credincios al generalului roman și incinerat.

Motivele asasinarii au reflectat interesele de moment ale demnitarilor egipteni,:eventuala recunoștință din partea lui Cezar, un aliat puternic în conflictul cu Cleopatra, și evitarea transformării "darului Nilului" în teatru de război între romani. Ajuns în Alexandria pe 19 octombrie 48 e.A., în urmărirea rivalului său, Cezar nu s-a aratat recunoscator față de cei care îl uciseseră pe Pompeius. Dimpotrivă, a poruncit arestarea lui Teodot și recuperarea rămășițelor celui ucis, pentru a le depune, cu mare pompă, în templul zeiței Nemesis. După care a ordonat trupelor să debarce și s-a instalat la palatul Lochias. Apoi, în calitatea sa de protector s-a implicat în rezolvarea conflictului dinastic dintre urmașii lui Ptolemeu Auletes. Speriați, Ptolemeu al XIII-lea si apropiații săi au ordonat asasinarea Celopatrei. Numai că prezența surprinzatoare a acesteia în tabăra romană, fiind adusă de negustorul Apolodor înfășurată într-un covor și fulgerătoarea iubire dintre regină si Cezar le-a dejucat planurile.

Căzut în dizgrație, Ptolemeu al XIII-lea a fost nevoit să accepte propunerea romanului de a împărți tronul cu Cleopatra. Populatia Alexandriei a asistat la soluționarea pașnică a conflictului, fiind impresionată de discursul Cleopatrei care a vorbit ca o adevarată regină, în timpul unei ceremonii fastuoase desfășurate la palatul regal.

Abil, Cezar a încearcat să câstige bunavoința alexandrinilor, oferind copiilor mai tineri ai fostului rege, Arsinoe și Ptolemeu cel Tânar (viitorul Ptolemeu al XIV-lea), stăpânirea insulei Cipru. Comandantul roman nu a uitat însă nici o clipă că reprezenta cel mai puternic stat al timpului și a cerut egiptenilor sumele datorate Romei, nu mai putin de 17.500.000 de drahme.

Graba manifestată în perceperea obligațiilor pecuniare a reprezentat o insultă pentru localnicii care priveau cu mânie cum tezaurele templelor și vesela de aur erau topite pentru baterea monedelor romane.

Amestecul unui străin în treburile interne ale Egiptului si, mai ales rezolvarea defavorabilă nu convenea regelui și apropiatului acestuia, Potheinos. Sfetnicul nu a ezitat să se folosească de armata staționată la Pelasium (având în componența ei mulți foști soldați de-ai lui Pompeius), care, sub conducerea lui Achillas, a pătruns la sfârșitul lunii octombrie 48 e.A în capitală, unde se bucura de simpatia populației, și a înconjurat palatul lui Cezar.

Acesta, conștient de situația dificilă în care se afla armata sa (dispunea doar de 4.600 de soldați față de cei 28.000 ai lui Achillas), si-a chemat flota din Rhodos, si a cerut ajutor din Cilicia, din Creta, din Siria de la Mithridate si de la Malchus, regele nabateilor, pentru echilibrarea raportului de forte. Apoi s-a baricadat în partea estică a cetății, nu înainte de a distruge flota egipteană. De asemenea, Arsinoe și Ptolemeu cel Tânăr au fost tinuți ostatici în palat.

Achillas a încearcat pe toate căile să înfrângă rezistența celor din palat, dar în fața nereușitelor repetate, a recurs la o masură extremă. A incendiat flota lui Cezar, pentru a-i rupe legăturile cu Italia (există și versiunea care spune că Cezar și-ar fi incendiat propria flotă pentru a nu cădea în mâinile dușmanilor).

Numai că pârjolul nu i-a atins doar pe romani, ci si pe alexandrini. Flăcările, purtate de vânt, au ajuns la depozitele de grâu din port și de acolo la faimoasa Bibliotecă, distrugând opere de o valoare inestimabilă.

Profitând de uluiala populației și a armatei egiptene, Caezar a reuseșit să pună stăpânire pe farul de pe insula Pharos, putând astfel să mențină legăturile cu Roma.

Locuitorii Alexandriei -aul făcut responsabil pe Achillas de dezastru. De acest lucru s-a folosit printesa Arsinoe, care a evadat din palat și, cu ajutorul eunucului Ganimede, l-a îndepărtat pe Achillas de la conducerea armatei și a declanșat o revoltă contra oaspeților nedoriți. Arsinoe, o persoană foarte ambițioasă, la fel ca și sora ei, a avut un plan îndraznet. A tăiat conductele de apă dulce din partea estică a orașului. Caesar a reușit însă să salveze situația, punându-i pe soldați să sape puțuri care le-au asigurat necesarul de apă.

Situația părea să se schimbe în bine în momentul în care Legiunea a XXVII-a a debarcat la vest de Alexandria. Caesar a pleacat în întâmpinarea ei, având și intenția de a ocupa insula Pharos, dar această tentativă a fost împiedicată de Ganimedes, astfel că romanii au fost nevoiți să se retragă pe pozițiile inițiale.

Egiptenii și-au dat seama că Caesar ar putea fi înfrânt dacă ar fi atacat de pe mare, așa încât, în scurt timp, au reușit să-și refacă flota distrusă (douazeci și două de corabii cu câte patru vâsle și cinci cu câte cinci rânduri de vâsle si alte corabii mai mici). Legionarii, profitând de faptul că egiptenii degajaseră portul Eunoste, au întreprins o nouă tentativă de a ocupa insula Pharos și digul ce asigura legătura acesteia cu țărmul. Și de această dată sorții au fost potrivnici, intervenția energică a egiptenilor provocând romanilor pierderi umane considerabile, 400 de soldați, Caesar însusi salvându-se înotând spre o corabie și lasând în urma ca trofeu pentru alexandrini mantia purpurie de imperator.

Asediul palatului Lochias s-a prelungit însă foarte mult și alexandrinii i-au propus lui Caezar un armistițiu cu condiția ca acesta sa-l elibereze pe Ptolemeu, ei oferindu-i în schimb pacea si acceptând protecția Romei.

Romanul a acceptat, numai că imediat ce s-a văzut în mijlocul trupelor sale, Ptolemeu al XIII-lea a reluat ostilitățile. Caesar a câstigat însă suficient timp pentru ca aliatul său, Mitrhridates din Pergam, să strângă o armată și, la sfârșitul lunii februarie 47 e.A., să sosească cu ajutoare la Pelasium, de unde a început înaintarea spre Alexandria.

Ptolemeu al XIII-lea, care preluase din nou puterea de la Arsinoe, a hotărât să-l atace pentru a împiedica joncțiunea cu armata lui Caesar și a reușit sa-l oprească pe Mithridates lângă Cherea, la 30 de kilometri de capitală. Caesar a pornit în ajutorul aliatului său și după o zi de marș forțat a ajuns în fața taberei acestuia, obligându-i pe egipteni să ridice asediul.

A doua zi, pe 26 martie 47 e.A., cele două armate reunite au dat asaltul asupra trupelor regale, care, luate prin surprindere, s-au năpustit spre corăbiile ancorate pe Nil. Mulți și-au pierdut viața înainte de a ajunge, si mai multi s-au îneacat după scufundarea bărcilor supraîncarcate. Peste 20.000 de egipteni și-au pierdut viața, alți 12.000 s-au predat. Printre cei care și-au găsit sfârșitul în apele fluviului se numara și Ptolemeu al XIII-lea..

Moartea regelui i-a îndemnat pe alexandrini să revină la sentimente mai bune față de romani. Caesar a dat dovadă de generozitate, iertându-i pe răzvrătiți. Tronul faraonilor a fost împărțit de Cleopatra și fratele ei Ptolemeu al XIV-lea, iar prințesa Arsinoe a fost trimisă în Italia. Roma, prin geniul politic și militar al lui Caesar, ieșise din nou învingatoare. Cezar a apărat oraşul numai cu o singură legiune (Legio VI Ferrata), dar una disciplinată, eficientă şi bine instruită.

Pe fondul evenimentelor, Cleopatra a reuşit să-l seducă pe Cezar, folosindu-şi sexul ca armă. Cezar o consideră drept regina legitimă a Egiptului.

Cezar a câştigat războiul, iar Cleopatra a câştigat tronul. Cleopatra, la vârsta de 22 de ani, era amanta generalului roman în vârstă de 53 de ani. Cleopatra i-a făcut cunoştinţă lui Caesar cu astronomul Sosigenes, după care romanul avea să preia ideea de creare a calendarului iulian cu ani bisecţi. In plus, Cleopatra i-a oferit lui Caesar o călătorie de plăcere pe Nil. Nu peste mult timp, Caesar a plecat din Egipt pentru a-şi rezolva probleme interne şi conflictele cu susţinătorii lui Pompei.

La 9 luni după ce s-a culcat cu Cezar, Cleopatra a născut un băiat pe care l-a numit Ptolemeu al XV-lea Filopator Filometor Caesar, zis şi Cezarion. L-a numit astfel pentru că ea să-şi fortifice poziţia politică.

In anul 44 e.A., Cleopatra s-a dus la Roma în vizită, lăsându-l pe un celălalt frate al ei, Ptolemeu al XIV-lea, să guverneze Egiptul drept co-faraon. Caesar i-a dedicat o statuie de aur în templul zeiţei Venus. Relaţia lor i-a scandalizat pe senatorii Romei având în vedere că imperatorul Caesar era căsătorit cu Calpurnia.

Pe 15 martie, anul 44 e.A., Caesar a fost asasinat de senatori. Cleopatra a trebuit să părăsească Roma şi să se întoarcă în Egipt pentru a fi în afara oricărui pericol. Tocmai aflase vestea că Ptolemeu al XIV-lea fusese otrăvit. Regina Cleopatra era din nou vulnerabilă şi la mila destinului. Nu doar poziţia ei de regina legitimă era ameninţată, ci şi viaţa fiului ei.

Senatorii au crezut că pot salva regimul republican prin uciderea “tiranului” Caesar. dar s-au înşelat, căci au urmat dezbinări şi rivalităţi ce au dus la moartea republicii. Marcus Antonius, unul dintre generalii de frunte ai lui Caesar din războaiele galice, un adevărat prădător sexual fioros, filogrec, un războinic nemilos şi un politician ambiţios, a impresionat mulţimea la funeraliile lui Caesar prin discursul său elogios, având la dispoziţie multe legiuni.

Gaius Octavius, provenit dintr-o familie înrudită cu Iulius Cezar (unchiul mamei lui Octavius, Atia), a devenit fiul adoptat al lui Caesar conform testamentului şi a primit ca moştenire toate proprietăţile. După o scurtă perioadă de rivalitate, Antonius şi Octavianus au încheiat o înţelegere şi au condus războiul de anihilare a republicanilor (asasinii lui Caesar) conduşi de Brutus şi Cassius. Cei doi au ordonat un adevărat masacru înfăptuit cu sânge rece. Mulţi opozanţi ai lui Caesar, sau alți opozanți personali au fost ucişi sau obligaţi să se sinucidă, iar averile şi proprietăţile lor au fost confiscate. Insuşi marele orator Cicero a căzut victimă.

La Philippi, în octombrie 42 e.A., s-a desfăşurat cea mai mare bătălie din antichitate, adică cele 19 legiuni ale lui Octavianus şi Antonius împotriva a 17 legiuni ai lui Brutus şi Cassius. Oponenţii şi-au amplasat taberele lângă o mlaştină. Insăşi Cleopatra a încercat să-i sprijine pe triumviri în lupta cu liberatorii, dar o furtună a împiedicat-o să mai înainteze cu corabia ei.

Prima bătălie s-a încheiat cu victoria lui Brutus împotriva lui Octavian, jefuindu-i stindardele şi devastandu-i tabăra (Octavian a scăpat, ascunzându-se în mlaştină), şi cu victoria lui Antoniu împotriva lui Cassius. Cassius, crezând că a suferit o înfrângere teribilă, s-a sinucis.

A doua bătălie s-a încheiat cu nimicirea forţelor lui Brutus de către legiunile lui Antonius şi Octavianus. Brutus, învins fiind, s-a sinucis. Antonius i-a oferit o ceremonie funerară din respect, însă Octavianus, pentru a se răzbuna pentru devastarea taberei sale, a poruncit decapitarea acestuia şi trimiterea capului la Roma. Octavianus şi Antonius, învingători al războiului împotriva republicanilor, şi-au împărţit sferele de putere. Octavianus a luat conducerea vestului Europei, Lepidus a preluat conducerea Africii, iar Antonius a preluat conducerea Orientului, cu sarcina de a conduce campanii împotriva Parthiei.

Cleopatra a avut acum oportunitatea de a se alia cu Antonius, generalul şi consulul în vârstă de 41 de ani, devenit acum administrator al provinciilor orientale ale imperiului roman. Aceasta avea să-şi folosească din nou seducţia ca principala armă. S-a întâlnit cu Antonius la Tarsus, invitându-l pe corabia ei unde ţinea banchete şi orgii. Antonius s-a lăsat rapid sedus de ea îmbrăcată asemeni Afroditei şi Isis. Plinius cel Bătrân scris cum Cleopatra a băut vin cu perlă dizolvată în milioane de sesterţi.

Cei doi s-au îndrăgostit nebuneşte. Dragostea şi ambiţia puterii i-au împins pe cei doi să acţioneze nebuneşte. La încuviinţarea Cleopatrei, Marcus Antonius a ordonat executarea surorii sale, Arsinoe, exilată la Templul lui Artemis. Cleopatra a rămas acum singura supravieţuitoare a dinastiei Ptolemeice şi unica conducătoare a Egiptului. Trăia ca o grecoaică şi conducea despotic ca un faraon egiptean.

Octavianus era îngrijorat că Antonius era într-o relaţie cu regina desfrânată a Egiptului. Ştiind că Fulvia, nevasta lui Antonius, murise, a plănuit întărirea alianţei. A oferit mâna surorii sale, Octavia, lui Antonius. Cleopatra trebuie să se fi înfuriat la aflarea veştii. Insă Marcus Antonius a continuat relaţia extraconjugală, neţinând cont de mariajul oficial cu sora aliatului său vestic şi de bârfele de la Roma. Cleopatra i-a născut doi gemeni, un băiat numit Alexandru Helios şi o fată numită Cleopatra Selene şi încă un băiat numit Ptolemeu Philadelfus. Pe de altă parte, Octavia îi născuse lui Antonius o fiică, Antonia Minor (mama şi bunica a viitorilor împăraţi iulio-claudieni).

Cleopatra şi Cezarion au domnit ca co-conducători ai Egiptului şi Ciprului. Curând, a primit şi conducerea Armeniei, proaspăt cucerită de Antonius. Acţiunile Cleopatrei aveau să stârnească îngrijorare la Roma. Cleopatra şi Antonius l-au desemnat pe fiul lor, Alexandru Helios ca rege al Armeniei, Mediei şi Parthiei, Cleopatra Selene a fost încoronată ca regina a Cyrenaicăi şi Libiei, iar Ptolemeu Philadelfus a fost încoronat ca rege al Feniciei, Siriei şi Ciliciei. Cleopatra a primit titlul de regina regilor şi s-a proclamat reîncarnarea zeiţei Isis. Cezarion a primit titlul de zeul Horus, fiul al zeului Caesar, rege al regilor. Cleopatra însăşi se portretiza în fresce ca fiind divină şi mult mai frumoasă decât era în realitate.

Cleopatra şi Antonius formau acum cel mai bogat şi extravagant cuplu al imperiului având la dispoziţie averi, armate şi teritorii Scandalurile şi acţiunile lor îngrijorau şi panicau Roma, iar pretenţiile şi ambiţiile lor ameninţau hegemonia Romei.

Relaţiile dintre Octavianus şi Antonius s-au înrăutăţit. Provinciile vestice ale imperiului și Roma nu mai primeau cereale din Egipt în vreme ce provinciile estice nu mai primeau suport militar pentru expediţiile împotriva Parthiei.

Octavianus trebuia să acţioneze repede. Sora sa, Octavia, a fost repudiată de Antonius, care din aliat, i-a devenit cel mai mare rival, preferând să se căsătorească cu Cleopatra . Octavianus a mobilizat armata şi i-a declarat război, după ce a citit în faţa senatorilor testamentul lui Antonius prin care făgăduia că le va lasă moştenire Cleopatrei şi copiilor ei toate provinciile orientale. Antonius era acuzat de adulter, trădare, declarat ca inamic al statului roman.

Intre timp, Cleopatra şi Antonius se distrau şi îşi trăiau dragostea, chiar şi când amândoi trişau şi se păcăleau reciproc la o competiţie de pescuit… Dar negocierile cu Octavianus au eşuat. După mai bine de 10 ani de pace, era vremea pentru un nou război civil. Cine urma a câştiga avea să obţină controlul deplin al imperiului pentru prima dată în istoria civilizaţiei romane.

La Actium, în Marea Ionică, lângă âărmul Greciei, în ziua de 2 septembrie, anul 31 e.eA., Octavianus conducea alături de amiralul și prietenul Agrippa 250 de corăbii ce transportau 16 000 de soldaţi infanterişti şi 3000 de arcaşi împotriva lui Antonius care conducea o flota alcătuită din 290 de corăbii ce transportau 20 000 de infanterişti şi 2000 de arcaşi.

Flota lui Octavianus aştepta dincolo de strâmtori, lăsându-l pe experimentatul amiral Agrippa să comande aripa stânga a flotei, Lucius Arruntius centru, şi Marcus Lurius aripa stângă. Titus Statilius Taurus comanda forţele terestre ale lui Octavianus şi observa bătălia de pe malurile din nordul strâmtorilor. De partea cealaltă, Antonius şi Gellius Publicola comandau aripa dreaptă a flotei, iar Marcus Octavius şi Marcus Insteius comandau centrul. Flota Cleopatrei era poziţionată între ei.

Gaius Sosius a lansat primul atac din aripa stânga a flotei. Locotenentul-şef Publius Canidius Crassus comanda forţele terestre.

Ciocnirea a durat toată după amiaza fără un rezultat decisiv. Corăbiile lui Antonius, cu berbeci largi, şi cântărind 250 de tone, păreau să deţină avantajul. Dar echipajele lui Antonius erau răpuse de malarie. Antonius a fost nevoit să ardă corăbiile respective. Planurile sale tactice erau compromise. Acum mai avea doar 140 de corăbii. Fiecare corabie era dotată cu 200 de unităţi marine grele, arcaşi şi cu câte 6 catapulte ce lansau proiectile incendiare.

Având corăbiile mai largi, era oarecum imposibil să le captureze pe cele ale lui Octavianus . Fiind largi, nu erau manevrabile, deci foarte dificil pentru a izbi cu berbecii. Putea doar să declanşeze atacuri de la distanţă prin lansarea săgeţilor.

Flota lui Octavianus era alcătuită din Quinquireme şi puţine quadreme. Echipajele acestora erau mai bine instruite, bine hrănite şi odihnite, iar corăbiile erau manevrabile, având posibilitatea de a declanşa atacuri rapide cu săgeţi şi proiectile şi apoi să se retragă. De asemenea, Octavian avea avantajul că unul dintre generalii lui Antoniu, Quintus Dellius, i s-a alăturat şi i-a adus planurile de bătălie ale lui Antonius.

Antonius a încercat să-şi folosească marile corăbii pentru a-l respinge pe Agrippa spre nord. Dar flota lui Octavianus a stat în afara perimetrului de atac. Antonius a fost nevoit să-şi extindă linia de la protecţia oferită de maluri şi s-a băgat în bătălie directă. De la depărtare, Cleopatra, fiind apăsată de mult stres, a ordonat retragerea escadronului ei naval.

Antonius când a văzut că regina sa iubita s-a retras, a intrat în panică şi s-a pierdut. A început să o urmărească, retrăgându-se cu cele 60 de corăbii rămase. Oricum, bătălia era pierdută… La căderea nopţii, Antonius a fost transferat pe o corabie mai mică şi a încercat să scape de corăbiile inamice ce îl urmăreau. Corăbiile flotei sale erau scufundate sau capturate de flota lui Octavianus.

Octavian însuşi a încercat să salveze echipajele de pe corăbiile incendiate chiar dacă i se făcuse rău de mare şi mai toată ziua a stat în cabină.

Armatele lui Antonius s-au retras din provinciile orientale, ori s-au predat în faţa forţelor lui Octavianus în Macedonia. Tabăra lui Antonius din

Macedonia

a fost ocupată şi astfel, ultimul război civil din istoria republicii romane s-a încheiat.

Deşi forţele egiptene şi legiunile sale continuau să apere Egiptul de forţele lui Octavianus şi Agrippa, Antonius a căzut într-o depresie şi a început să organizeze petreceri depravate. A fost părăsit de soldaţii săi ce au dezertat.

Antonius şi Cleopatra au căzut de comun acord să se sinucidă. După consemnările lui Plutarh, în a doua zi, Cleopatra i-a trimis o scrisoare în care îi transmitea că s-a sinucis şi că îl aştepta în viaţa de apoi . Antonius, disperat, s-a înjunghiat cu o sabie în stomac . Muribund, a auzit de la servitori că Cleopatra era încă vie . A fost adus la ea, ridicat la fereastră pe o targă din lemn ataşată de funii. Cleopatra a fost devastată şi l-a jelit când l-a văzut însângerat. Şi-a rupt hainele de pe ea şi i-a învelit trupul. Şi-a lovit sânii, s-a automutilat, s-a zgâriat pe faţă. Antonius a rugat-o să se calmeze şi i-a cerut un pahar cu vin. După ce a băut, a murit în braţele ei.

In realitate, Cleopatra făcuse o înţelegere cu Octavianus. Condiția era că dacă îl va preda viu sau mort pe Antonius, urma să îşi păstreze tronul Egiptului. Dar Cleopatra a realizat ulterior că Octavianus voia doar să o ia prizonieră şi să o ducă în lanţuri la Roma în cadrul paradei triumfale. A întreprnis diverse tentative de suicid, dar fără succes. L-a trimis pe Cezarion departe cu câţiva servitori pentru a nu fi găsit.

La vârsta de 39 de ani, Cleopatra era ţinută prizonieră la palatul ei de către legiunile romane. A preferat să moară ca o regina demnă care reprezintă reîncarnarea lui Isis. Era ideal să se lase muşcată de o cobra. Dar era prea târziu şi forţele lui Octavianus se grăbeau să o ducă la Roma. Până la urmă, Pe 12 august, anul 30 e.A., Cleopatra s-a otrăvit folosind o combinaţie din conium, aconitum şi opium. Cezarion a fost executat de soldaţii romani căci reprezenta o ameninţare la poziţia lui Octavianus în rivalitatea pentru menţinerea numelui lui Caesar. Cleopatra şi Antonius au fost înmormântaţi cu respect.

Octavianus şi-a luat numele de Augustus şi a devenit unicul lider al Imperiului Roman după cucerirea Egiptului. A devenit cel mai bogat şi prim-cetăţean roman. Devenind “împărat” (imperator=comandant militar), nu a proclamat monarhia, şi nici nu a desfiinţat republica, ci a readaptat-o într-o nouă formă politică de guvernământ în care el avea mai multă autoritate decât senatul, adică forma de guvernare numită Principat.