ZOE - Impărăteasa Bizanțului

După moartea lui Vasile II, fără urmaşi, puterea a trecut, în mod natural, fratelui său Constantin VIII, co-împărat încă de la naştere, care nu luase nici cea mai mică parte la problemele guvernării. Uşuratic şi indolent, trăind în contrast cu gloriosul frate, cu talie herculeană, el nu se ocupa decât de sporturi, lupte, curse de cai. În schimb, nu putea suporta nici cea mai mică oboseală şi detesta tot ce putea aminti de război.

          La urcarea pe tron, sănătatea lui era ruinată, iar domnia lui efectivă nu a durat mai mult de trei ani (16 decembrie 1025 - 11 noiembrie 1028). A fost destul de lungă însă, pentru a-i permite să confere guvernarea Imperiului eunucilor palatului şi să destituie pe cei mai buni comandanţi militari şi pe funcţionarii educaţi de clarviziunea lui Vasile II. A înlocuit oamenii de valoare din preajma sa cu favoriţi obscuri.

          Era un personaj dur şi crud ce a aplecat urechea la toate calomniile, fără nici un discernământ, pedepsind greşelile neînsemnate cu scoaterea ochilor. Manifesta violenţa celor slabi şi fricoşi.

          De la soţia sa, Helena Alypios, Constantin VIII a avut trei fete, dintre care cea mai mare, Eudoxia, a intrat în mănăstire, iar celelalte două, mai tinere, Zoe şi Theodora, au rămas singurele moştenitoare, dar nemăritate încă.

          În noiembrie 1028, când şi-a bănuit sfârşitul apropiat, Constantin VIII s-a gândit să găsească un soţ pentru una din fiice, care să-i devină succesor. Palatul s-a umplut imediat de intrigi. Eunucii s-au împărţit imediat în două partide ce susţineau fiecare câte un nobil, unii pe Constantin Dalassenos, iar ceilalţi pe Romanos Argyros. Cel din urmă era însă deja căsătorit. Chemat împreună cu soţia la patul de moarte al basileului, a fost pus să aleagă între scoaterea ochilor şi divorţul de soţia sa, pentru a se căsători cu una dintre prinţese. Theodora recuzându-se, Romanos Argyros a fost căsătorit cu Zoe la 8 noiembrie, cu trei zile înainte de moartea lui Constantin VIII.

            Cei doi soţi erau rude, dar patriarhul Alexios a înlăturat dificultatea în interesul statului.p

Intre 1028-1057 a urmat iarăşi un aşa-numit regim al prinţilor – consorţi, al unor suverani adoptaţi. Dar, în timp ce în secolul X acest rol l-au deţinut oameni de prim ordin, care au edificat grandoarea Imperiului Bizantin, prinţii–consorţi din secolul XI s-au dovedit nişte parveniţi mediocri, nepregătiţi pentru misiunea grandioasă ce le fusese atribuită de hazard.

            Printre cei cinci parveniţi care au ocupat tronul o jumătate de secol, Romanos Argyros a fost singurul căruia trecutul propriu i-a dat un oarecare prestigiu, singurul capabil de a comanda o armată, dar nu de a obţine victoria. Avea mai multe pretenţii decât calităţi reale. Aparţinea nobilimii militare, cu care împărţea toate pasiunile.

            Scurta domnie a lui Romanos Argyros, de numai șase ani a fost, puternic agitată de intrigi de palat şi de comploturi în care s-a implicat Theodora. Pentru aceasta, a fost închisă în mănăstirea Petrion şi obligată de Zoe, care o detesta, să-şi afirme înclinaţiile monastice. Romanos a pierit în una din acele intrigi, cu o origine din cele mai vulgare. Neglijată de soţul imperial, care îşi pierduse speranţa de a avea un moştenitor de la ea, Zoe s-a răzbunat luându-şi ca amant pe fratele unui eunuc al lui Romanos, originar din Paphlagonia, pe care acela îl făcuse orphanotroph, adică conducătorul principalului ospiciu din Constantinopol (Orphanotropheion), adică al principalului orfelinat. Mihail, după cum se numea fericitul amant, a răspuns pasiunii bassilisei destul de vârstnice.

          Zoe a aranjat asfixierea lui Romanos Argyros în baia palatului la 12 aprilie 1034, iar după câteva ore a aranjat celebrarea căsătoriei cu tânărul aventurier de către patriarhul Alexios. Apoi l-a proclamat basileus.

Prin familia paphlagoniană, demnitatea imperială a descrescut ca eşalon social. Inainte de a deveni basileu, Mihail IV a fost comerciant, la fel ca şi fratele său Nicetas. Alţi trei fraţi ai săi erau eunuci, şi doi dintre ei, Gheorghios şi Constantin, exercitau meseria discreditată de tămăduitor sau de empiric. Una din surorile lui avea drept soţ un muncitor călăfătuitor în portul Constantinopolului. Adevăratul conducător al familiei şi artizanul norocului lui Mihail IV era fratele mai mare, Ioan Orfanotroful, călugăr şi eunuc, care a ştiut să se linguşească pe lângă Romanos Argyros şi totodată, să încurajeze pasiunea împărătesei Zoe pentru tânărul său frate, pe care l-a dus la tron.

aristocraţia militară, care aspira să conducă imperiul.

          Curând, Mihail IV, care nu vedea nimic decât prin ochii fratelui său Ioan, a încetat să mai simuleze pasiunea pentru Zoe şi a izgonit-o în gineceu, concediind toate femeile sale şi pe toţi eunucii lui Vasile II, pe care Ioan îi bănuia de intrigi. Paphlagonienii deveniseră stăpânii Imperiului Bizantin, iar eunucul Ioan nu mi cunoştea limite pentru ambiţiile sale. A încercat chiar să substituie patriarhului Alexios pretextând nelegalitatea numirii aceluia, dar bătrânul cleric i-a întocmit un răspuns care l-a făcut pe eunuc să renunţe la proiect.

          Din toată acea familie de parveniţi fără scrupule, Mihail IV părea a fi singurul om cu un anumit grad de onestitate, singurul conştient de originea criminală a puterii sale. Toţi cronicarii, începând cu Psellos, contemporanul său, sunt de acord să laude spiritul său serios şi chibzuit, sau să recunoască că, în pofida slabei instruiri, s-a achitat conştiincios de rolul pentru care nu-l pregătise nimeni. Nu a bulversat nimic în administraţie, nu şi-a ridicat prietenii prea repede şi a rezistat la cupiditatea fraţilor săi.

            Din păcate, Mihail IV avea o sănătate foarte precară şi suferea de atacuri de epilepsie din ce în ce mai dese cu avansarea în vârstă. A cerut rugăciuni din partea tuturor călugărilor din Imperiu, a înmulţit actele de binefacere, fondările de locaşuri religioase, a mers în pelerinaj la mormântul Sfântului Demetrius (Dumitru) de la Thessalonic, s-a înconjurat de asceţi pe care-i servea personal şi a ajuns până la a-i culca în propriul pat. Totul a fost în van, boala dovedindu-se de neînvins.

          Devenit incapabil de a se mai ocupa de afaceri, a abandonat guvernarea Imperiului în mâinile fratelui eunuc, ale cărui acţiuni deveniseră din ce în ce mai odioase şi-i făceau transparentă originea. Eunucul lua parte la orgii scandaloase, fără ca să piardă, după spusele lui Psellos, nici o bârfeală a tovarăşilor de beţie, de care ţinea cont mai târziu.

          Boala fratelui basileu a sfârşit prin a-l nelinişti şi s-a gândit să-i găsească un succesor din familie. Alegerea i-a căzut asupra nepotului Mihail, fiul surorii sale Maria şi a vechiului muncitor in port, pe nume Stephanos. Pe acela îl aranjase, în pofida nulităţii, ca succesor al lui Giorgios Maniakes, în Sicilia.

            Cu spirit fals şi caracter făţarnic, noul moştenitor al tronului nu a întârziat să stârnească antipatia tuturor, aşa că eunucul Ioan l-a izgonit în împrejurimile Constantinopolului. Acest personaj nedemn a fost chemat, totuşi, să guverneze Romania atunci când, la 10 decembrie 1041, Mihail IV a murit în mănăstirea Sfinţilor Anargyri pe care o fondase, după ce îmbrăcase tot acolo roba monastică.

          Domnia lui Mihail V urma să dureze exact 132 de zile (10 decembrie 1041- 21 aprilie 1042). Cu scopul de a se face acceptat, a arătat, la început, cel mai mare respect împărătesei Zoe şi lui Ioan Orfanotroful pe care îl consulta fără încetare. Dar, provocat de acel unchi, domesticul scholarii-lor, Constantin, căruia aranjase ca Zoe să-i confere demnitatea de nobilisim, a schimbat repede atitudinea. După ce a căutat ceartă cu Ioan, l-a exilat într-o mănăstire. Acţiunea nu a găsit opozanţi deoarece eunucul vicios şi viclean era foarte nepopular.

            Gelos pe onorurile acordate împărătesei Zoe, a încercat să se debaraseze de ea. La început a închis-o în gineceu, apoi a acuzat-o că ar fi intenţionat să-l otrăvească, a deportat-o la Prinkipo (Insula Prinţilor) şi a dispus să i se taie părul (18 aprilie 1042). Nemulţumit de această faptă pe care a justificat-o printr-un manifest, a vrut să-l atace pe patriarhul Alexis. Acesta însă, a dispus să fie bătute clopotele şi a ridicat împotriva lui Mihail V o formidabilă revoltă (19 aprilie 1042) ajutată şi de varegii ruşi din gardă. Marele Palat a fost asediat. Pentru a se salva, basileul a rechemat-o pe Zoe şi a arătat-o poporului de la înălţimea kathismei (tribuna imperială din Hipodrom ce corespundea ce palatul Daphne). Era prea târziu. Răsculaţii au scos-o pe Theodora din mănăstirea Petrion, au condus-o tremurând la Sfânta Sofia şi au întronat-o ca bassilisă prin sfinţirea patriarhului.

La 20 aprilie 1042 Marele Palat era ocupat. Mihail şi Constantin s-au refugiat pe mare la mânăstirea Stoudion, unde, din ordinul Theodorei, li s-au scos ochii şi apoi au fost internaţi în mânăstiri diferite (21 aprilie 1042). Trebuie observat cât de rapid s-au derulat evenimentele acelei răsturnări dinastice în numai patru zile.

Legitimitatea monarhică, reprezentată de Zoe şi Theodora, ultimele mlădiţe ale dinastiei macedonene, reprezentase, deci, o nouă victorie. Răsculaţii care o scoseseră pe Theodora din mănăstire, s-au temut ca Zoe să nu se reconcilieze cu Mihail V, părând foarte dificil să facă să domnească împreună două surori care se detestau. De moment, Zoe, cedând circumstanţelor, „şi împotriva voinţei sale”, a invitat-o pe Theodora să vină la palat, apropiind-o de sine. Pentru prima dată gineceul imperial s-a transformat în sală de conciliu şi nimic nu este mai curios ca descrierea lăsată de Psellos despre o audienţă ţinută de cele două surori împărătese. Deciziile lor s-au dovedit destul de înţelepte, atât privind revocarea celor atraşi la guvernare de Mihail V, cât şi condamnarea pentru deturnare de fonduri a nobilissimului Constantin. Nu au bulversat administraţia şi au aplicat o reformă bună prin suprimarea venalităţii funcţiilor publice, care nu exista în drept, dar se aplica în fapt, prin sumele extorcate noilor funcţionari.

          In gândirea celor două surori acel regim nu era decât provizoriu, fiecare încercând să o înlocuiască pe cealaltă şi lăsându-se împinsă pentru a găsi un prinţ-consort.

Theodora era refractară în raport cu o căsătorie, în timp ce Zoe nu ezita, în pofida vârstei, să contracteze o a treia căsătorie.

          Constantin Delassenes, la care s-a gândit pentru început, o neliniştea prin tonul său autoritar. Un al doilea pretendent a murit în ajunul reuşitei. In cele din urmă alegerea Zoei s-a oprit asupra lui Constantin Monomachos, personaj de familie bună din nobilimea bizantină, dar care nu îndeplinise niciodată vreo sarcină, personaj neliniştit, fiul nuni conspirator, implicat el însuşi într-un complot şi exilat de Mihail IV la Mytilene, unde a petrecut şapte ani. Zoe îl rechemase şi îl numise judecător în thema Hellada. De acolo l-a chemat ca să-l facă basileus.

            Unul din ofițerii Augustei fu însărcinat să aducă noului favorit însemnele imperiale, simbolul și garanția înaltului său noroc și să-l aducă, fără întărziere, la Constantinopol. La 11 iunuie 1042 el își făcu intrarea solemnă, în mijlocul aclamațiilor poporului entuziasmat; apoi, cu mare pompă, căsătoria a fost celebrată în palat.

Patriarhul Alexios a avut unele opoziții pentru a uni pe cei doi, fiind fiecare la cea de a treia căsătorie. S-a găsit un mijloc de evaziune prin celebrarea căsătoriei de către primul cleric al palatului şi prin încoronarea de către patriarh a celor doi soţi. Constantin Monomachos care urma să supravieţuiască Zoei, a domnit asupra Imperiului Bizantin 12 ani (12 iunie 1042- 11 ianuarie 1055).

Purtat de steaua lui norocoasă în fruntea Imperiului Bizantin, Constantin Monomachos a continuat seria de prinţi-consorţi. Până la urcarea lui pe tron, cu excepţia Italiei, Imperiul Bizantin îşi menţinuse peste tot poziţiile. Odată cu el a început descreşterea politicii de cucerire. Aceasta în pofida faptului că domnia lui a prezentat unele aspecte destul de strălucite. Bizanţul şi-a pierdut forţa ofensivă şi s-a văzut ameninţat la toate frontierele de inamici noi, de turci în răsărit, de pecenegi la Dunăre şi de normanzi în Italia.

          Pentru a se face faţă unor astfel de pericole ar fi fost necesar un alt Vasile al II-lea, dar în Palatul Sacru nu se afla decât un parvenit banal, superior, fără îndoială, prin educaţie Paphlagonienilor, dar uşuratic şi indolent, om plăcut fizic, foarte apreciat de toate femeile, basileu ce nu cerea decât pace şi linişte, considerând puterea imperială ca o retragere aurită ce îi permitea să se distreze, aşa cum i-a declarat cu cinism lui Psellos.

          Nu era, de altfel, un om fără calităţi. Simplu şi agreabil, îi fermeca pe interlocutori prin bunăvoinţă. Nu se arăta mândru sau răzbunător, ci totdeauna bine dispus, chiar în circumstanţe neplăcute, un adevărat Philintus încoronat cu tot ce comportă un caracter egoist şi laş.

            In momentul preluării tronului, Monomah avea o legătură deja veche cu o nepoată a lui Bardas Skleros, pretendentul. Fiind căsătorit anterior de două ori, nu mai spera să se recăsătorească. Cei doi amanţi nu puteau, însă, trăi unul fără altul, aşa că Skelerena s-a dus să-l consoleze în exilul de la Mytilene.

Impotriva tuturor aşteptărilor, Constantin a găsit mijlocul de a obţine de la Zoe, ca favorita lui să locuiască la palat. Aceasta a obţinut o situaţie oficială, cu titlul de Sebasta, în virtutea unui contract de prietenie. Asista la consiliu unde făcea să prevaleze avizul său şi apărea în procesiunile imperiale. Trecerea sa între mai marii palatului a iritat populaţia care se temea să nu o înlăture sau să o domine pe Zoe. Iritarea a ajuns până la nivelul unei adevărate revolte, dar lucrurile şi-au revenit în matcă deoarece favorita şi-a dat sfârşitul destul de curând, spre marea durere a basileului. Acesta a dispus să fie îngropată în mănăstirea Manganilor, pe care o fondase chiar el.

          Moartea Sklerenei nu a schimbat multe lucruri în fizionomia curţii imperiale. Constantin IX a continuat să ducă aceeaşi existenţă trândavă, înlocuind-o pe vechea amantă cu o tânără alană, pe care nu a încercat să o introducă în palat pe timpul vieţii împărătesei Zoe, dar căreia nu a întârziat să-i acorde titlul de Sebasta. Pe altă parte se distra cu glumele inepte ale favoritului Romanos Boilas, adevărat bufon care şi-a permis să devină iubitul amantei imperiale şi să comploteze pentru moartea basileului. După deconspirare a obţinut totuşi iertarea suveranului.

            Constantin IX Monomachos era foarte puţin dispus să ducă o viaţă activă. De la începutul domniei a devenit un paralitic, până la punctul de a nu se mai putea mişca. Cu toate acestea, cu un curaj real, nu a încetat niciodată să se achite de funcţiile pe care le incumbau demnitatea lui. Desigur că, este bizară alăturarea acestor realităţi fizice de înclinaţiile sale lumeşti.

            Cu o inconştientă greu de acceptat, a golit tezaurul lăsat de predecesori, acoperind cu bogăţii pe favoriţi şi favorite, sau prin construcţii fastuoase ca cele ale bisericii Sfântul Gheorghios a Manganilor, sau ca cea de la Nea Moni din Chios.

          Impărăteasa Zoe nu mai avea dispoziţia de viaţă a lui Constantin IX Monomachos, petrecându-şi timpul în gineceu, fabricând parfumuri sau cercetând viitorul prin contemplarea icoanei lui Christos Antiphonetes, pe care o confecţionase chiar ea „şi din care făcuse imagine aproape vie”. Ea a dedicat acelei icoane o biserică şi a ajutat pe basileu cu o generozitate nerezonabilă, să delapideze finanţele statului. A murit la 72 de ani, în 1050 şi a primit de la tristul soţ onoruri datorate unei sfinte.

            In inegalabila catedrală a creștinătății Sfânta Sofia, la partea superioară există un tablou fastuos de mosaic care reprezintă pe Iisus Christos având la stânga pe Constantin al IX-lea Monomschos și la dreapta pe împărăteasa Zoe. Se spune că Zoe ar fi dispus ca la schimbarea consorților să fie schimbate și figurile lor din acel mosaic. De altfel, prin comportamentul său în raport cu instituția căsătoriei, Zoe a făcut de râs statutul unei adevărate împărătese, fiind preocupată până la bătrânețe de relații conjugale, uneori rușinoase și ucigașe.

Sfânta Sofia - Mozaic cu Constantin al IX-lea Monomachos și 

cu împărăteasa Zoe, adevărata moștenitoare a tronului.

TIY , (TYIE, TIYI, TAIA) - Regina Egiptului

A fost regina-consoartă a lui Amenhotep al III-lea și a trăit între ( aprox.) 1398- 1338 î.Hr., în timpul celei de-a XVIII-a Dinastii. A fost mama faraonului Amenhotep al IV-lea, redenumit Akhenaton după schimbarea religiei oficiale și mutarea capitalei de la Teba la Tell el Amarna (de astăzi).

            Ca regină și soție principală a faraonului a avut un rol important în organizarea administrației regatului egiptean, fiind ajutată de un aparat de funcționari bine pus la punct. Cel puțin înspre sfârșitul domniei lui Amenhotep al III-lea (Amenophis al III-lea), când acesta se retrăsese la reședința sa luxoasă Malkata, de la Teba, ea a fost cea care se ocupa de bunul mers al lucrurilor în stat. Tiye a devenit consilier și confident al soțului ei. Fiind înțelept, inteligent, puternic și feroce, a reușit să obțină respectul demnitarilor străini. Liderii străini doreau să trateze și să se ocupe direct de ea. A continuat să joace un rol activ în relațiile externe și a fost prima regină egipteană care a înregistrat numele ei pe acte oficiale. 
Deși nu a avut ascendență regală (era fiica unui nobil provincial din Akhmin, preot local al zeului Min și superintendent peste cirezile regale de bovine), a acceptat ca soțul său să se căsătorească cu cel puțin una dintre fiicele lor (cea mai mare) pentru a menține puritatea sângelui liniei regale.

Căsătorită la o vârstă fragedă cu Amenhotep al III-lea, în cel de-al doilea an al domniei acestuia, au avut împreună cel puțin 6 copii (2 băieți - pe Tuthmes, primul născut, preot al lui Ptah, mort în timpul domniei tatălui său și pe mult mai celebrul Amenhotep al IV-lea (Akhenaton), precum și 4 fete - dintre care Sitamun a ajuns regină-consoartă a tatălui său. In afara acestor copii, mai sunt menționați ca având o filiație incertă și controversată Smenkhkare (un personaj misterios, care a urmat pentru scurt timp pe tron după moartea lui Akhenaton, la Amarna) și o fată, Baketaten, martoră prețioasă a vieții de la curtea din Amarna.

Relația cu soțul său a fost foarte strânsă; în multe reprezentări statuare ale celor doi, silueta reginei este deseori egală cu cea a faraonului, ceea ce demonstrează statutul său deosebit. De asemenea, este prima regină-consoartă al cărei nume apare în actele oficiale.

După moartea soțului, Amenhotep al III-lea, și-a păstrat influența și asupra curții regale a faraonului succesor, fiul său Akhenaton, cel care a mutat capitala de la Teba la Amarna, orașul ridicat în deșert pentru proslăvirea zeului-soare Aton. I-a supraviețuit 12 ani soțului său, perioadă în care s-a dovedit un consilier priceput al fiului lor.
Tiye a continuat să-l sfătuiască pe fiul, Akhenaten, când acela a luat tronul. Corespondența fiului său cu Tusratta, regele statului Mitanni, vorbește foarte mult despre influența politică pe care a exercitat-o ​​la curte. In scrisoarea Amarna EA 26, Tushratta, regele statului Mitanni, a corespondat direct cu Tiye pentru a-i aminti relațiile bune pe care le-a avut cu soțul ei decedat și și-a exprimat dorința de a continua relații în condiții prietenoase cu fiul său, Akhenaten. 
Tiye a sprijinit politica de slăbire a influenței clerului teban, dedicat zeului Amon, și s-a bucurat de respectul larg al fiului și al noilor preoți. Probabil că a murit la Amarna și a fost îngropată acolo în necropola regală a lui Akhenaton, dar mumia sa nu a fost descoperită nici până astăzi. O altă ipoteză este că a fost înmormântată alături de soț, în Valea Regilor, deoarece mai multe ushabti cu reprezentarea ei au fost descoperite în mormântul WV 22.

Ushabti (sau shabti), în egipteană însemna "cei care răspund", erau mici statui care constituiau elementul integrant și indispensabil al cortegiului funebru.

            S-a speculat , atât pe baza caracteristicilor morfo-anatomice ale tatălui său (a cărui mumie a fost identificată), cât și pe baza numelui său, un nume exotic pentru egipteni ( Yuya ) - cu 10 variante - că Tiye ar fi fost de origine asiatică. Aceasta ar explica „nonconformismul” religios al reginei și sprijinul acordat politicii religioase a fiului său.

            Deși a fost una dintre reginele cu cea mai mare influență asupra soțului și,implicit,asupra Egiptului, Tiy a fost adesea omisă din manualele de istorie și în majoritatea cărților a fost prezentată ca personaj secundar. A trăit în perioada dinastiei a XVIII-a ca regină a Egiptului de Sus și de Jos și a fost Marea soție regală a faraonului Amenhotep al III-lea . Fiul său Amenhotep al IV-lea (mai târziu Akhenaton) a devenit un faraon pe cât de important, pe atât de controversat.




Coloșii Memnon - din timpul lui Amenhotep al III-lea

regina Tiy, sau Tiye - basorelief

Regina Tiy, Tiye a lui Amenhotep al III-lea

CLEOPATRA a VII-a - Regina Egiptului

Cleopatra a VII-a Philopator a fost considerată, mult timp, drept cea mai faimoasă regină din antichitatea greco-romană. Numele ei semnifica “glorie tatălui” (în limba greacă: kleos=glorie, pater=tată). A fost o femeie cunoscută pentru puterea sa legendară de a seduce bărbații pentru a-şi realiza ambiţiile. Toate sursele antice o denigrează, fiind prezentată ca o regina târfă şi criminală. Relaţiile romantice ale Cleopatrei, ultima regină a Egiptului, cu Caius Iulius Caesar, precum și cu generalul Marcus Antonius, au devenit cele mai cunoscute din istoria antică.

Cleopatra s-a născut 69 e.A., în Egipt, ca descendentă a lui Ptolemeu I  Lagos (unul dintre comandanţii, diadohii, lui Alexandru cel Mare) şi ca fiică a faraonului Ptolemeu al XII-lea Auletes (80-51 e.A) Ea a nu a avut o copilărie prea uşoară în ciuda traiului luxos şi opulent. Regatul Egiptului era fărâmiţat de corupţie, revolte, sărăcie şi de pierderile teritoriale (Cipru şi Cyrenaica), pierzându-şi de atunci statutul de putere regională mediteraneană. Ptolemeu s-a refugiat la Roma cu fiica sa în timp ce Cleopatra a VI-a Trifenei a preluat coroana. După moartea ei, Berenice a IV-a a uzurpat puterea până la revenirea lui Ptomeleu care şi-a recăpătat puterea cu sprijinul roman al generalului Pompei şi Aulus Gabinius. Berenice a fost arestată, acuzată de uzurpare şi executată prin decapitare. La cei 14 ani ai săi, Cleopatra a devenit regentă.

In secolul I e.A., Alexandria, capitala Regatului egiptean lagid, a fost scena unor încrâncenate lupte politice între mostenitorii tronului egiptean. Orasul, întemeiat de Alexandru cel Mare în anul 331 e.A., rivaliza cu Roma în privinta numărului de locuitori, fiindu-i însă mult superior în privința energicului spirit mercantil, talentului meșteșugaresc și simțului pentru stiință și artă.

Moartea regelui Ptolemeu al XII-lea Auletes (80-51 î.H.) a creat premisele unui razboi civil. Conform testamentului, copiii regelui, Ptolemeu al XIII-lea (în vârsta de 10 ani) și Cleopatra (16 ani) urmau să împartă puterea în calitate de soș și soție, potrivit obiceiului local. Insă tradiția și dorința tatălui nu a fost respectată, rivalitatea dintre cei doi spunându-si cuvântul. Tânarul suveran, influențat de tutorele său, Potheinos, a exilat-o pe Cleopatra în Siria.

Intre timp, în Europa, se consumau ultimele clipe ale primului triumvirat din istoria Romei. Doi generali vestiți prin cuceririle lor, Iulius Cezar și Cnaeius Pompeius s-au confruntat la Ilerda (2 august 49 e.A.) Și Pharsalos (9 august 48 e.A.) pentru deținerea puterii totale în republica romană. Deși avea o armată superioară numeric, Pompeius a cunoscut gustul amar al înfrângerii și a fost nevoit să se retragă în Egipt. Aici, fugarul a căzut victimă jocurilor politice egiptene urzite de consilierii lui Ptolemeu al XIII-lea, Potheinos, Teodot din Chios și Achillas. Pompeius a fost omorât chiar în fața sotiei sale Cornelia și a fiului cel mic, Sextus. Asasinii, Septimius și Salvius, au decapitat cadavrul si l-au abandonat la baza unei dune de nisip, de unde a fost recuperat de Philippos, un credincios al generalului roman și incinerat.

Motivele asasinarii au reflectat interesele de moment ale demnitarilor egipteni,:eventuala recunoștință din partea lui Cezar, un aliat puternic în conflictul cu Cleopatra, și evitarea transformării "darului Nilului" în teatru de război între romani. Ajuns în Alexandria pe 19 octombrie 48 e.A., în urmărirea rivalului său, Cezar nu s-a aratat recunoscator față de cei care îl uciseseră pe Pompeius. Dimpotrivă, a poruncit arestarea lui Teodot și recuperarea rămășițelor celui ucis, pentru a le depune, cu mare pompă, în templul zeiței Nemesis. După care a ordonat trupelor să debarce și s-a instalat la palatul Lochias. Apoi, în calitatea sa de protector s-a implicat în rezolvarea conflictului dinastic dintre urmașii lui Ptolemeu Auletes. Speriați, Ptolemeu al XIII-lea si apropiații săi au ordonat asasinarea Celopatrei. Numai că prezența surprinzatoare a acesteia în tabăra romană, fiind adusă de negustorul Apolodor înfășurată într-un covor și fulgerătoarea iubire dintre regină si Cezar le-a dejucat planurile.

Căzut în dizgrație, Ptolemeu al XIII-lea a fost nevoit să accepte propunerea romanului de a împărți tronul cu Cleopatra. Populatia Alexandriei a asistat la soluționarea pașnică a conflictului, fiind impresionată de discursul Cleopatrei care a vorbit ca o adevarată regină, în timpul unei ceremonii fastuoase desfășurate la palatul regal.

Abil, Cezar a încearcat să câstige bunavoința alexandrinilor, oferind copiilor mai tineri ai fostului rege, Arsinoe și Ptolemeu cel Tânar (viitorul Ptolemeu al XIV-lea), stăpânirea insulei Cipru. Comandantul roman nu a uitat însă nici o clipă că reprezenta cel mai puternic stat al timpului și a cerut egiptenilor sumele datorate Romei, nu mai putin de 17.500.000 de drahme.

Graba manifestată în perceperea obligațiilor pecuniare a reprezentat o insultă pentru localnicii care priveau cu mânie cum tezaurele templelor și vesela de aur erau topite pentru baterea monedelor romane.

Amestecul unui străin în treburile interne ale Egiptului si, mai ales rezolvarea defavorabilă nu convenea regelui și apropiatului acestuia, Potheinos. Sfetnicul nu a ezitat să se folosească de armata staționată la Pelasium (având în componența ei mulți foști soldați de-ai lui Pompeius), care, sub conducerea lui Achillas, a pătruns la sfârșitul lunii octombrie 48 e.A în capitală, unde se bucura de simpatia populației, și a înconjurat palatul lui Cezar.

Acesta, conștient de situația dificilă în care se afla armata sa (dispunea doar de 4.600 de soldați față de cei 28.000 ai lui Achillas), si-a chemat flota din Rhodos, si a cerut ajutor din Cilicia, din Creta, din Siria de la Mithridate si de la Malchus, regele nabateilor, pentru echilibrarea raportului de forte. Apoi s-a baricadat în partea estică a cetății, nu înainte de a distruge flota egipteană. De asemenea, Arsinoe și Ptolemeu cel Tânăr au fost tinuți ostatici în palat.

Achillas a încearcat pe toate căile să înfrângă rezistența celor din palat, dar în fața nereușitelor repetate, a recurs la o masură extremă. A incendiat flota lui Cezar, pentru a-i rupe legăturile cu Italia (există și versiunea care spune că Cezar și-ar fi incendiat propria flotă pentru a nu cădea în mâinile dușmanilor).

Numai că pârjolul nu i-a atins doar pe romani, ci si pe alexandrini. Flăcările, purtate de vânt, au ajuns la depozitele de grâu din port și de acolo la faimoasa Bibliotecă, distrugând opere de o valoare inestimabilă.

Profitând de uluiala populației și a armatei egiptene, Caezar a reuseșit să pună stăpânire pe farul de pe insula Pharos, putând astfel să mențină legăturile cu Roma.

Locuitorii Alexandriei -aul făcut responsabil pe Achillas de dezastru. De acest lucru s-a folosit printesa Arsinoe, care a evadat din palat și, cu ajutorul eunucului Ganimede, l-a îndepărtat pe Achillas de la conducerea armatei și a declanșat o revoltă contra oaspeților nedoriți. Arsinoe, o persoană foarte ambițioasă, la fel ca și sora ei, a avut un plan îndraznet. A tăiat conductele de apă dulce din partea estică a orașului. Caesar a reușit însă să salveze situația, punându-i pe soldați să sape puțuri care le-au asigurat necesarul de apă. 

Situația părea să se schimbe în bine în momentul în care Legiunea a XXVII-a a debarcat la vest de Alexandria. Caesar a pleacat în întâmpinarea ei, având și intenția de a ocupa insula Pharos, dar această tentativă a fost împiedicată de Ganimedes, astfel că romanii au fost nevoiți să se retragă pe pozițiile inițiale.

Egiptenii și-au dat seama că Caesar ar putea fi înfrânt dacă ar fi atacat de pe mare, așa încât, în scurt timp, au reușit să-și refacă flota distrusă (douazeci și două de corabii cu câte patru vâsle și cinci cu câte cinci rânduri de vâsle si alte corabii mai mici). Legionarii, profitând de faptul că egiptenii degajaseră portul Eunoste, au întreprins o nouă tentativă de a ocupa insula Pharos și digul ce asigura legătura acesteia cu țărmul. Și de această dată sorții au fost potrivnici, intervenția energică a egiptenilor provocând romanilor pierderi umane considerabile, 400 de soldați, Caesar însusi salvându-se înotând spre o corabie și lasând în urma ca trofeu pentru alexandrini mantia purpurie de imperator.

Asediul palatului Lochias s-a prelungit însă foarte mult și alexandrinii i-au propus lui Caezar un armistițiu cu condiția ca acesta sa-l elibereze pe Ptolemeu, ei oferindu-i în schimb pacea si acceptând protecția Romei.

Romanul a acceptat, numai că imediat ce s-a văzut în mijlocul trupelor sale, Ptolemeu al XIII-lea a reluat ostilitățile. Caesar a câstigat însă suficient timp pentru ca aliatul său, Mitrhridates din Pergam, să strângă o armată și, la sfârșitul lunii februarie 47 e.A., să sosească cu ajutoare la Pelasium, de unde a început înaintarea spre Alexandria.

Ptolemeu al XIII-lea, care preluase din nou puterea de la Arsinoe, a hotărât să-l atace pentru a împiedica joncțiunea cu armata lui Caesar și a reușit sa-l oprească pe Mithridates lângă Cherea, la 30 de kilometri de capitală. Caesar a pornit în ajutorul aliatului său și după o zi de marș forțat a ajuns în fața taberei acestuia, obligându-i pe egipteni să ridice asediul.

A doua zi, pe 26 martie 47 e.A., cele două armate reunite au dat asaltul asupra trupelor regale, care, luate prin surprindere, s-au năpustit spre corăbiile ancorate pe Nil. Mulți și-au pierdut viața înainte de a ajunge, si mai multi s-au îneacat după scufundarea bărcilor supraîncarcate. Peste 20.000 de egipteni și-au pierdut viața, alți 12.000 s-au predat. Printre cei care și-au găsit sfârșitul în apele fluviului  se numara și Ptolemeu al XIII-lea.. 

Moartea regelui i-a îndemnat pe alexandrini să revină la sentimente mai bune față de romani. Caesar a dat dovadă de generozitate, iertându-i pe răzvrătiți. Tronul faraonilor a fost împărțit de Cleopatra și fratele ei Ptolemeu al XIV-lea, iar prințesa Arsinoe a fost trimisă în Italia. Roma, prin geniul politic și militar al lui Caesar, ieșise din nou învingatoare. Cezar a apărat oraşul numai cu o singură legiune (Legio VI Ferrata), dar una disciplinată, eficientă şi bine instruită.

             Pe fondul evenimentelor, Cleopatra a reuşit să-l seducă pe Cezar, folosindu-şi sexul ca armă. Cezar o consideră drept regina legitimă a Egiptului.

            Cezar a câştigat războiul, iar Cleopatra a câştigat tronul. Cleopatra, la vârsta de 22 de ani, era amanta generalului roman în vârstă de 53 de ani. Cleopatra i-a făcut cunoştinţă lui Caesar cu astronomul Sosigenes, după care romanul avea să preia ideea de creare a calendarului iulian cu ani bisecţi. In plus, Cleopatra i-a oferit lui Caesar o călătorie de plăcere pe Nil. Nu peste mult timp, Caesar a plecat din Egipt pentru a-şi rezolva probleme interne şi conflictele cu susţinătorii lui Pompei.

            La 9 luni după ce s-a culcat cu Cezar, Cleopatra a născut un băiat pe care l-a numit Ptolemeu al XV-lea Filopator Filometor Caesar, zis şi Cezarion. L-a numit astfel pentru că ea să-şi fortifice poziţia politică.

            In anul 44 e.A., Cleopatra s-a dus la Roma în vizită, lăsându-l pe un celălalt frate al ei, Ptolemeu al XIV-lea, să guverneze Egiptul drept co-faraon. Caesar i-a dedicat o statuie de aur în templul zeiţei Venus. Relaţia lor i-a scandalizat pe senatorii Romei având în vedere că imperatorul Caesar era căsătorit cu Calpurnia.

            Pe 15 martie, anul 44 e.A., Caesar a fost asasinat de senatori. Cleopatra a trebuit să părăsească Roma şi să se întoarcă în Egipt pentru a fi în afara oricărui pericol. Tocmai aflase vestea că Ptolemeu al XIV-lea fusese otrăvit. Regina Cleopatra era din nou vulnerabilă şi la mila destinului. Nu doar poziţia ei de regina legitimă era ameninţată, ci şi viaţa fiului ei.

            Senatorii au crezut că pot salva regimul republican prin uciderea “tiranului” Caesar. dar s-au înşelat, căci au urmat dezbinări şi rivalităţi ce au dus la moartea republicii. Marcus Antonius, unul dintre generalii de frunte ai lui Caesar din războaiele galice, un adevărat prădător sexual fioros, filogrec, un războinic nemilos şi un politician ambiţios, a impresionat mulţimea la funeraliile lui Caesar prin discursul său elogios, având la dispoziţie multe legiuni.

Gaius Octavius, provenit dintr-o familie înrudită cu Iulius Cezar (unchiul mamei lui Octavius, Atia), a devenit fiul adoptat al lui Caesar conform testamentului şi a primit ca moştenire toate proprietăţile. După o scurtă perioadă de rivalitate, Antonius şi Octavianus au încheiat o înţelegere şi au condus războiul de anihilare a republicanilor (asasinii lui Caesar) conduşi de Brutus şi Cassius. Cei doi au ordonat un adevărat masacru înfăptuit cu sânge rece. Mulţi opozanţi ai lui Caesar, sau alți opozanți personali au fost ucişi sau obligaţi să se sinucidă, iar averile şi proprietăţile lor au fost confiscate. Insuşi marele orator Cicero a căzut victimă.

La Philippi, în octombrie 42 e.A., s-a desfăşurat cea mai mare bătălie din antichitate, adică cele 19 legiuni ale lui Octavianus şi Antonius împotriva a 17 legiuni ai lui Brutus şi Cassius. Oponenţii şi-au amplasat taberele lângă o mlaştină. Insăşi Cleopatra a încercat să-i sprijine pe triumviri în lupta cu liberatorii, dar o furtună a împiedicat-o să mai înainteze cu corabia ei.

Prima bătălie s-a încheiat cu victoria lui Brutus împotriva lui Octavian, jefuindu-i stindardele şi devastandu-i tabăra (Octavian a scăpat, ascunzându-se în mlaştină), şi cu victoria lui Antoniu împotriva lui Cassius. Cassius, crezând că a suferit o înfrângere teribilă, s-a sinucis.

A doua bătălie s-a încheiat cu nimicirea forţelor lui Brutus de către legiunile lui Antonius şi Octavianus. Brutus, învins fiind, s-a sinucis. Antonius i-a oferit o ceremonie funerară din respect, însă Octavianus, pentru a se răzbuna pentru devastarea taberei sale, a poruncit decapitarea acestuia şi trimiterea capului la Roma. Octavianus şi Antonius, învingători al războiului împotriva republicanilor, şi-au împărţit sferele de putere. Octavianus a luat conducerea vestului Europei, Lepidus a preluat conducerea Africii, iar Antonius a preluat conducerea Orientului, cu sarcina de a conduce campanii împotriva Parthiei.

Cleopatra a avut acum oportunitatea de a se alia cu Antonius, generalul şi consulul în vârstă de 41 de ani, devenit acum administrator al provinciilor orientale ale imperiului roman. Aceasta avea să-şi folosească din nou seducţia ca principala armă. S-a întâlnit cu Antonius la Tarsus, invitându-l pe corabia ei unde ţinea banchete şi orgii. Antonius s-a lăsat rapid sedus de ea îmbrăcată asemeni Afroditei şi Isis. Plinius cel Bătrân scris cum Cleopatra a  băut vin cu perlă dizolvată în milioane de sesterţi.

Cei doi s-au îndrăgostit nebuneşte. Dragostea şi ambiţia puterii i-au împins pe cei doi să acţioneze nebuneşte. La încuviinţarea Cleopatrei, Marcus Antonius a ordonat executarea surorii sale, Arsinoe, exilată la Templul lui Artemis. Cleopatra a rămas acum singura supravieţuitoare a dinastiei Ptolemeice şi unica conducătoare a Egiptului. Trăia ca o grecoaică şi conducea despotic ca un faraon egiptean.

Octavianus era îngrijorat că Antonius era într-o relaţie cu regina desfrânată a Egiptului. Ştiind că Fulvia, nevasta lui Antonius, murise, a plănuit întărirea alianţei. A oferit mâna surorii sale, Octavia, lui Antonius. Cleopatra trebuie să se fi înfuriat la aflarea veştii. Insă Marcus Antonius a continuat relaţia extraconjugală, neţinând cont de mariajul oficial cu sora aliatului său vestic şi de bârfele de la Roma. Cleopatra i-a născut doi gemeni, un băiat numit Alexandru Helios şi o fată numită Cleopatra Selene şi încă un băiat numit Ptolemeu Philadelfus. Pe de altă parte, Octavia îi născuse lui Antonius o fiică, Antonia Minor (mama şi bunica a viitorilor împăraţi iulio-claudieni).

Cleopatra şi Cezarion au domnit ca co-conducători ai Egiptului şi Ciprului. Curând, a primit şi conducerea Armeniei, proaspăt cucerită de Antonius. Acţiunile Cleopatrei aveau să stârnească îngrijorare la Roma. Cleopatra şi Antonius l-au desemnat pe fiul lor, Alexandru Helios ca rege al Armeniei, Mediei şi Parthiei, Cleopatra Selene a fost încoronată ca regina a Cyrenaicăi şi Libiei, iar Ptolemeu Philadelfus a fost încoronat ca rege al Feniciei, Siriei şi Ciliciei. Cleopatra a primit titlul de regina regilor şi s-a proclamat  reîncarnarea   zeiţei Isis. Cezarion a primit titlul de zeul Horus, fiul al zeului Caesar, rege al regilor. Cleopatra însăşi se portretiza în fresce ca fiind divină şi mult mai frumoasă decât era în realitate.

Cleopatra şi Antonius formau acum cel mai bogat şi extravagant cuplu al imperiului având la dispoziţie averi, armate şi teritorii Scandalurile şi acţiunile lor îngrijorau şi panicau Roma, iar pretenţiile şi ambiţiile lor ameninţau hegemonia Romei.

Relaţiile dintre Octavianus şi Antonius s-au înrăutăţit. Provinciile vestice ale imperiului și Roma nu mai primeau cereale din Egipt în vreme ce provinciile estice nu mai primeau suport militar pentru expediţiile împotriva Parthiei.

Octavianus trebuia să acţioneze repede. Sora sa, Octavia, a fost repudiată de Antonius, care din aliat, i-a devenit cel mai mare rival, preferând să se căsătorească cu Cleopatra . Octavianus a mobilizat armata şi i-a declarat război, după ce a citit în faţa senatorilor testamentul lui Antonius prin care făgăduia că le va lasă moştenire Cleopatrei şi copiilor ei toate provinciile orientale. Antonius era acuzat de adulter, trădare, declarat ca inamic al statului roman. 

Intre timp, Cleopatra şi Antonius se distrau şi îşi trăiau dragostea, chiar şi când amândoi trişau şi se păcăleau reciproc la o competiţie de pescuit… Dar negocierile cu Octavianus au eşuat. După mai bine de 10 ani de pace, era vremea pentru un nou război civil.  Cine urma a câştiga avea să obţină controlul deplin al imperiului pentru prima dată în istoria civilizaţiei romane.

La Actium, în Marea Ionică, lângă âărmul Greciei, în ziua de 2 septembrie, anul 31 e.eA., Octavianus conducea alături de amiralul și prietenul Agrippa 250 de corăbii ce transportau 16 000 de soldaţi infanterişti şi 3000 de arcaşi împotriva lui Antonius care conducea o flota alcătuită din 290 de corăbii ce transportau 20 000 de infanterişti şi 2000 de arcaşi.

Flota lui Octavianus aştepta dincolo de strâmtori, lăsându-l pe experimentatul amiral Agrippa să comande aripa stânga a flotei, Lucius Arruntius centru, şi Marcus Lurius aripa stângă. Titus Statilius Taurus comanda forţele terestre ale lui Octavianus şi observa bătălia de pe malurile din nordul strâmtorilor. De partea cealaltă, Antonius şi Gellius Publicola comandau aripa dreaptă a flotei, iar Marcus Octavius şi Marcus Insteius comandau centrul. Flota Cleopatrei era poziţionată între ei.

Gaius Sosius a lansat primul atac din aripa stânga a flotei. Locotenentul-şef Publius Canidius Crassus comanda forţele terestre.

Ciocnirea a durat toată după amiaza fără un rezultat decisiv. Corăbiile lui Antonius, cu berbeci largi, şi cântărind 250 de tone, păreau să deţină avantajul. Dar echipajele lui Antonius erau răpuse de malarie. Antonius a fost nevoit să ardă corăbiile respective. Planurile sale tactice erau compromise. Acum mai avea doar 140 de corăbii. Fiecare corabie era dotată cu 200 de unităţi marine grele, arcaşi şi cu câte 6 catapulte ce lansau proiectile incendiare.

Având corăbiile mai largi, era oarecum imposibil să le captureze pe cele ale lui Octavianus . Fiind largi, nu erau manevrabile, deci foarte dificil pentru a izbi cu berbecii. Putea doar să declanşeze atacuri de la distanţă prin lansarea săgeţilor.

Flota lui Octavianus era alcătuită din Quinquireme şi puţine quadreme. Echipajele acestora erau mai bine instruite, bine hrănite şi odihnite, iar corăbiile erau manevrabile, având posibilitatea de a declanşa atacuri rapide cu săgeţi şi proiectile şi apoi să se retragă. De asemenea, Octavian avea avantajul că unul dintre generalii lui Antoniu, Quintus Dellius, i s-a alăturat şi i-a adus planurile de bătălie ale lui Antonius.

Antonius a încercat să-şi folosească marile corăbii pentru a-l respinge pe Agrippa spre nord. Dar flota lui Octavianus a stat în afara perimetrului de atac. Antonius a fost nevoit să-şi extindă linia de la protecţia oferită de maluri şi s-a băgat în bătălie directă. De la depărtare, Cleopatra, fiind apăsată de mult stres, a ordonat retragerea escadronului ei naval.

Antonius când a văzut că regina sa iubita s-a retras, a intrat în panică şi s-a pierdut. A început să o urmărească, retrăgându-se cu cele 60 de corăbii rămase. Oricum, bătălia era pierdută… La căderea nopţii, Antonius a fost transferat pe o corabie mai mică şi a încercat să scape de corăbiile inamice ce îl urmăreau. Corăbiile flotei sale erau scufundate sau capturate de flota lui Octavianus.

            Octavian însuşi a încercat să salveze echipajele de pe corăbiile incendiate chiar dacă i se făcuse rău de mare şi mai toată ziua a stat în cabină.

            Armatele lui Antonius s-au retras din provinciile orientale, ori s-au predat în faţa forţelor lui Octavianus în Macedonia. Tabăra lui Antonius din Macedonia a fost ocupată şi astfel, ultimul război civil din istoria republicii romane s-a încheiat.

            Deşi forţele egiptene şi legiunile sale continuau să apere Egiptul de forţele lui Octavianus şi Agrippa, Antonius a căzut într-o depresie şi a început să organizeze petreceri depravate. A fost părăsit de soldaţii săi ce au dezertat.

            Antonius şi Cleopatra au căzut de comun acord să se sinucidă. După consemnările lui Plutarh, în a doua zi, Cleopatra i-a trimis o scrisoare în care îi transmitea că s-a sinucis  şi că îl aştepta în viaţa de apoi . Antonius, disperat, s-a înjunghiat cu o sabie în stomac . Muribund, a auzit de la servitori că Cleopatra era încă vie . A fost adus la ea, ridicat la fereastră pe o targă din lemn ataşată de funii. Cleopatra a fost devastată şi l-a jelit când l-a văzut însângerat. Şi-a rupt hainele de pe ea şi i-a învelit trupul. Şi-a lovit sânii, s-a automutilat, s-a zgâriat pe faţă. Antonius a rugat-o să se calmeze şi i-a cerut un pahar cu vin. După ce a băut, a murit în braţele ei.

            In realitate, Cleopatra făcuse o înţelegere cu Octavianus. Condiția era că dacă îl va preda viu sau mort pe Antonius, urma să îşi păstreze tronul Egiptului. Dar Cleopatra a realizat ulterior că Octavianus voia doar să o ia prizonieră şi să o ducă în lanţuri la Roma în cadrul paradei triumfale. A întreprnis diverse tentative de suicid, dar fără succes. L-a trimis pe Cezarion departe cu câţiva servitori pentru a nu fi găsit.

            La vârsta de 39 de ani, Cleopatra era ţinută prizonieră la palatul ei de către legiunile romane. A preferat să moară ca o regina demnă care reprezintă reîncarnarea lui Isis. Era ideal să se lase muşcată de o cobra. Dar era prea târziu şi forţele lui Octavianus se grăbeau să o ducă la Roma. Până la urmă, Pe 12 august, anul 30 e.A., Cleopatra s-a otrăvit folosind o combinaţie din conium, aconitum şi opium. Cezarion a fost executat de soldaţii romani căci reprezenta o ameninţare la poziţia lui Octavianus în rivalitatea pentru menţinerea numelui lui Caesar. Cleopatra şi Antonius au fost înmormântaţi  cu respect.

            Octavianus şi-a luat numele de Augustus şi a devenit unicul lider al Imperiului Roman după cucerirea Egiptului. A devenit cel mai bogat şi prim-cetăţean roman. Devenind “împărat” (imperator=comandant militar), nu a proclamat monarhia, şi nici nu a desfiinţat republica, ci a readaptat-o într-o nouă formă politică de guvernământ în care el avea mai multă autoritate decât senatul, adică forma de guvernare numită Principat.

Cleopatra - Detaliu de pe un basorelief

Octavian ante Portas - Roma

Cleopatra - interpretată de Elyzabeth Taylor



Marcus Antonius

Marcus Antonius - Monument în Viena

NEFERTITI - Frumoasa regină egipteană

Denumirile ei transmise de artefacte au fost: Prințesă ereditară (iryt-pat), Mare de laudă (wrT-Hswt), Doamna de gratie (nbt imAt), Dulceața iubirii (bnrt mrwt), Doamna din cele două meleaguri (nbt tAwy), Soția regelui (Hmt-nswt), Soția regelui său iubit (Hmt-nswt-meryt.f), Soția favorită a regelui (HmT-nswt-aAt), Soția preferată a regelui său iubit (nswt-aAt meryt.f HmT), Marea soție regală (Hmt-nswt wrt), Marea soție regală a iubitului său (Hmt-nswt wrt mryt.f), Doamna [suverană] a tuturor femeilor (Hnwt-hmwt-nbwt), Stăpână [suverană] a tuturor pământurilor (Hnwt tAw nbw), Mireasa [Suverană] a Egiptului de sus și de jos (Hnwt SmHw mHw).

De asemenea, s-au mai descoperit titulaturile: Mare de favoare, Posedată de farmec, Izvor de fericire, Cea iubită, Cea care calmeaza inima regelui in casa lui, etc.

Nefertiti (sau Neferneferuaten-Nefertiti) a fost o regină a Egiptului pe timpul dinastiei a optsprezecea. Ea a devenit Marea soție regală a faraonului Amenhotep al IV-lea (sau Amenophis sau Akhenaton, 1353 / 52-1338). De fapt, o mare parte din istoria acestei suverane și cea a acestei epoci sunt supuse discuției, pentru a începe aprecieri privind originea "frumoasei regine".

Aici trebuie spus că perioada în care a trăit, la sfârșitul dinastiei, a fost una deosebită, datorită transformrilor religioase radicale. Toți faraonii dinastiei au venerat zeitățile tradiționale, în frunte cu marele zeu Amon. Această respectare a tradițiilor religioase s-a intrerupt brusc la urcarea pe tron a faranului Amenhotep al IV-lea, fiul lui Amenhotep al III-lea. Acela a impus un nou și unic zeu al soarelui, numit Aton. Totodtă a schimbat capitala și administrația de la Teba și a construit una nouă, mai la nord, la Tell el Amarna de astăzi. Se poate aprecia că religia impusă de noul faraon, foarte tânăr, a fost prima religie monoteistă. In acea perioadă de schimbări capitale în societatea egipteană a trăit și Nefertiti, frumoasa regină, cu un chip frumos și cunoscută astăzi în toată lumea printr-un bust sculptat în ghips, găsit întâmplător după mai mult de  trei milenii.

Numele ei de naștere a fost Nefer Aton Neferu (Singura frumusețe a lui Aton, sau Perfectiunea lui Aton, nume dat mai târziu, prin noua religie), iar numele de regină, care i-a fost dat în timpul căsătoriei sale  cu Amenhotep a IV-lea a fost, Neferneferuaten-Nefertiti. Nefertiti ar fi pentru unii diminutivul primului nume, care îi glorifică frumusețea. Erik Hornung crede că această adăugire la numele său nu este un nume dat reginei, dar se pune întrebarea de unde vine.

  Prima ipoteză este că a fost o mitanniană (din statul Mitanni) de origine, în persoana prințesei Tadukhepa (sau Tahoudipa), fiica împăratului Tushratta (c.1380-c.1350). Se pare că a venit în Egipt ca soție a fostului și bătrânului rege egiptean Amenhotep III (1390- 1353/52) conform scrisorilor de la Tell el-Amarna.

Această teorie se bazează pe numele egiptean al reginei: Nefertiti, Frumoasa a venit, nume care pare să indice o origine străină, adică "dintr-o altă țară". Cu toate acestea, se poate invalida foarte bine această ipoteză, deoarece documentele menționează sosirea prințesei Tadukhepa la Malkata (sau Malkata, sau Malqatta, sau Malgatta), palatul lui Amenhotep al III-lea, în anul 36 al domniei sale într-un an mult posterior căsătoriei reginei Nefertiti cu Amenhotep al IV-lea..

 Totuși pentru egiptoloaga Eléonore Bille-Demot: „Există destule indicii care pot spune că Nefertiti și Tadukhepa au fost una și același persoană. In primul rand o dovedește, acest pseudonim, Nefertiti, adică frumoasa vine, dar și faptul că regele hittit, Tushratta, în scrisorile sale, începea întotdeauna prin a menționa regina-mamă, apoi pe Tadukhepa, fiica mea, soția ta ... Dar, mai presus de toate faptul că ar fi fost străină este demonstrate de coafura deosebită a lui Nefertiti, singura purtată între reginele Egiptului . Aceasta coafură semăna cu coafură-coroană a zeițelor din Asia, sau din alte părți ... Tipul etnic al reginei este foarte diferit de cel al egiptenilor ..”.

  In aceeași ordine de idei, potrivit lui Agnès Cabrol, în epocă exista cutuma ca noul faraon să preia femeile predecesorului și la recăsătorire soția preluată își schimba numele. Tadukhepa și-ar fi schimbat numele după moartea lui Amenhotep al III-lea și a apărut ca o altă soție a lui Amenhotep al IV-lea, drept Nefertiti.

  O altă ipoteză, care nu satisface o mulțime de specialiști, dorește să îi acorde origine egipteană  Ipoteza susține că Printesa Nefertiti, ar fi fost de sânge regal, fiica lui Amenhotep al III-lea și a reginei Tiye I-a, prin urmare ar fi fost sora soțului ei. Singura problemă este că pentru Nefertiti nu s-a găsit nici un titlu care să indice că ar fi fost de origine regală, nici chiar de soție secundară. Prin urmare, specialiștii au exclus această propunere.

  Astăzi, majoritatea egiptologilor o văd pe Nefertiti, în ciuda numelui său ambiguu: Frumoasa a venit, de origine egipteană și localizată în anturajul regal. Ar fi (după ei), fiica unui înalt oficial, viitorul faraon Ay al II-lea (1327-1323) și, probabil, soția lui Tiy al II-lea (sau Ti sau Tiye). Această teorie se bazează pe reprezentările lui Nefertiti în compania lui Tiy al II-lea.  Ay al II-lea, se pesupune și că a fost, probabil, un fiu al lui Yuya, profet al lui Min, și a soției lui, Touya (sau Tyouyou), din regiunea Akhmim, deci fratele lui Tiye I-a, soția lui Amenhotep III.

 Titlul dat lui de "Tatăl divin" ar fi legat de viitorul fiicei sale. In plus, Youya a purtat același titlu. Această obligație familială ar face, prin urmare, pe Nefertiti vara soțului ei. Totul nu este la fel de simplu pentru unii egiptologi care afirmă că Tiy al II-lea nu a purtat titlul de „Maica lui Dumnezeu“, așa cum ar trebui, dacă era mama lui Nefertiti. Probabil nu este mama ei, ci mai degrabă guvernanta ei, sau bunica ei. Cel de-al doilea titlu i se atribuie adesea.

  Nu s-a găsit nici o referință care să arate că Tiyi a II-a ar fi fost mama naturală a lui Nefertiti. Aceasta nu pune sub semnul întrebării originea paternă a lui Nefertiti, care s-ar fi căsătorit cu vărul său. Căsătoria a avut loc în mod tradițional la vremea aceea. Dar se pune întrebarea cine a fost mama lui Nefertiti. Cyril Aldred, optează pentru o primă soție a lui AII al II-lea, al cărei nume nu este cunoscut, înaintea lui Tiyi a II-a

  Unii istorici, printre care Walter Wolf și Erik Hornung, cred că Moutnedjemet era probabil sora lui Nefertiti. Ceea ce i-ar confirma titlul de "sora Marii sotii regale". Cu toate acestea, nu s-a găsit nici o referință care să dovedească faptul că Tiyi a II-a, ar fi fost mama lui Moutn

Este vorba, deci, de o origine foarte ambiguă a frumoase regine.

Nefertiti a devenit Marea soție regală a lui Amenhotep al IV-lea (redenumit Akhenaton sau fost Amenhotep, 1353 / 52-1338) în anul al treilea sau la începutul anului al patrulea al domniei acestuia.

Ea a servit și ca soție divină a noului zeu unic Aton. Data exactă a căsătoriei sale este contestată de către oamenii de știință, pentru că aceasta rămâne legată de enigma vârstei lfaraonului Akhenaton. Unii autori susțin că a luat puterea la douăzeci de ani, iar alții că a luat-o la doisprezece ani. Mai mult decât atât, este probabil ca viitorul faraon să se fi căsătorit cu regina înainte de urcarea sa pe tron, așa cum a propus Claude Vandersleyen. In mormintele demnitarilor Kheruef și Ramose, care au oficiat atât sub ​​domnia tatălui lui Akhenaton, cât și la începutul domniei sale, există o reprezentare a regelui nu cu Nefertiti, ci cu mama lui, regina Tiye I-a.

 Pe mai multe fragmente de sculptură în relief, găsite la Karnak, tânărul rege este reprezentat cu o față aproape de copil. Absența lui Nefertiti alături de suveran în cele două morminte ale acelor demnitari demonstrează vârsta tânără a faraonului. Specialiștii, în frunte cu Marc Gabolde, au ajuns la concluzia că faraonul s-a căsătorit cu Nefertiti în acea scurtă perioadă a anilor al treilea și al patrulea de domnie, pentru că înainte de acei ani nu s-a găsit nici o reprezentare a reginei. Reprezentările găsite în templul Sésibé datează din anul al 3-lea.

  Se știe că regina Nefertiti a participat la sărbătoarea Sed ( sau Heb-Sed) a lui Amenhotep al IV-lea, singura problemă este că nu s-a putut data cu certitudine acea ceremonie, în anul 2, 3, sau chiar "anul 4". Opiniile sunt împărțite. Este important pentru specialiști dacă Nefertiti a fost prezentă de la începutul domniei, deoarece acest lucru afectează vârsta prințesei. Un indice este dat de o stelă de graniț (stela K) de la Amarna (sau Akhetaton), care se referă la două nașteri, una în anul 3 sau 4 a lui Meritaten și celălaltă din anul 4/5  a lui Maketaten .

Regina este reprezentată incredibil de multe ori în peisajul arhitectural egiptean al acelor ani, în special în templul lui Aton din Karnak. Deasemenea este reprezentată  pe un talatat ce provine din templul de la Amarna, în poziția tradițională a faraonului, purtând coroana și pedepsind pe dușmani. Nefertiti va fi singura soție regală care va fi reprezentată în acest fel, sau petrecând alături de faraon, înaintea zeului principal, Aton. La Karnak, iconografia o prezintă pe Nefertiti ca sfinx, unde la origine exista o cale cu astfel de statui cu capete umane, cu portretul lui Akhenaton și a lui Nefertiti, în mod alternativ.

  Ea a fost, de asemenea, reprezentată în mormântul nobililor, inclusiv cel al scriitorului regal Panheesy (sau Panehsy), unde este cu regele, ambii purtând coroana Atef. Coroana ei însă este mai mică decât cea a soțului ei. In templul lui Aton, construit în anul 6 de domnie, este încă reprezentată pe decorul zidurilor și de un grup statuar, alături de Amenhotep al IV-lea, purtând aceeași coroană regală ca și el.

  Toate aceste scene dovedesc că regina nu era numai frumoasă, ci că era o femeie care joaca și un rol politic important în timpul domniei soțului ei.

S-a dorit să se arate că ea a participat la putere, reprezentările servind pentru a ilustra importanța ei în stat. De asemenea, Nefertiti a participat enorm la dezvoltarea noii religii dedicate lui Aton, implicându-se în oficierile din timpul ceremoniilor religioase, alături de soțul ei, care purta titlul de "Mare Preot al lui Aton". Cu ocazia sărbătorii Sed a faraonului (anul 2/3 sau 4), i s-au atribuit funcțiile zeiței Hathor.

  Influența sa asupra regelui, prestigiul și puterea ei au continuat să crească până la dispariția sa ciudată. Alte reliefuri o arată cu soțul și fiicele ei, în intimitățile familiei. Imaginea cuplului regal este idealizată în acele scene intime. Potrivit lui Erik Hornung, această iconografie a urmărit să arate o altă imagine a familiei regale, cea a unei "familii sfinte". Nefertiti a depășit rolul deja important ocupat de regina mamă Tiyi I-a și  a devenit, într-un fel, „Zeita“ soțului ei și a format împreună cu el și cu zeul suprem Aton  o triadă.

  Una dintre scenele descrise pe un relief, datat din anul 12, prezintă  "regele și regina care apareau în public pentru a primi tributul Siriei, Etiopiei, țărilor vasale orientale din apus și din cele ale insulelor din mijlocul mării ". In acel portret, regele se află lângă Nefertiți, care îi înconjoară talia cu brațul. Regina apare astfel ca fiind egală cu soțul ei în afacerile politice.

Sfârșitul vieții lui Nefertiti este o mare enigmă. Acel artefact („document“) citat mai sus este (deocamdată) ultima apariție oficială a lui Nefertiti. Un ultim document, din jurul anului 13, o arată participând la înmormântarea fiicei sale Maketaten. Din acea perioadă, ea a dispărut de pe scena politică și publică de la Amarna. Numele ei a fost chiar șters de pe monumente și a urmat să fie înlocuit cu cel al lui Meritaton. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că aceste manifestări ostile nu înseamnă neapărat moartea reginei. Dacă da, se pune întrebarea cât timp a mai supraviețuit. Pe de altă parte, dispariția sa în documentația de după anul 14 este curioasă.

   Motivele acestei dispariții brutale încă scapă înțelegerii egiptologilor. Unele sigilii de pe vase de  vin, care poartă încă numele său, au fost descoperite în palatul de nord din Amarna (sau Akhetaton), unde și-a sfârșit zilele. In cazul în care ar fi murit nu ar mai fi existat vase cu sigilii din anul 16/17, în timp ce soțul ei a trăit la sfârșitul domniei sale la Teba.

In acest caz, se pare că Nefertiti s-ar fi exilat în mod voluntar, îndurerată de pierderile succesive ale fiicelor sale. Unii experți au avansat o posibilă rușine, ea fiind înlăturată de o rivală, Kiya, o altă soție a regelui. Alții autori cred că toate decesele din familia regală, inexplicabile, ar fi fost consecința unei epidemii de ciumă care a lovit țara la acel moment. Regina a fost atinsă și ea de boală. Unele statuete funerare găsite, înscrise cu numele ei, abundă în direcția acestei teorii.

  O altă ipoteză, propusă de unii egiptologi, printre care Christian E.Loeben, susține dispariția bruscă a lui Nefertiti, din anul 13/14, ar fi fost consecința unei schimbări a statutului reginei, însoțită de o schimbare de nume.

Se mai susține că ea ar fi devenit corégentă și ar fi supraviețuit soțului ei și ar fi obținut puterea deplină și ar fi devenit „Femeia Rege“, care i-a succedat faraonului cu numele de Ankh (t) Khéperourê Neferneferuaten. Egiptologul Carl Nicholas Reeves, un specialist in perioada Amarna si Nefertiti, o desemnează drept femeia care a reușit să urmeze faraonului Amenhotep al IV-lea..

 Moartea lui Nefertiti a rămas misterioasă. Nu se știe exact, nici când și nici cum a murit ea.. Singura dată cu precizie este o ultimă menționare care datează din anul 16. Potrivit unor experți Nefertiti ar fi domnit după moartea lui Amenhotep al IV-lea, pentru că în palatul său, s-au găsit artefacte, care ar constitui niște indicații în acest sens. Această ipoteză este departe de a fi unanimă. Teoria că ar fi fost coregență și succesoare a fost dezvoltată, pentru prima dată, de către Henri Gauthier, în 1912, apoi a fost abandonată.

 Teoria a fost reluată în 1973, cu studii ale lui James Edward Harris. Aceasta a arătat că dispariția Marii soții regale, Nefertiti Neferneferuaten, în jurul anului 13/14 al domniei soțului ei, coincide cu apariția unui nou personaj numit coregent cu numele Ankh-Khéperourê Neferneferuaten. Ceea ce este demonstrat este că din anul 13 al domniei lui Akhenaton, Meritaten a înlocuit pe mama sa ca Mare soție regală în ceremoniile oficiale, iar în jurul anului 14, Nefertiti a disparut din iconografia de la Amarna.

Mai multe inele înregistrate, găsite de Sir William Matthew Flinders Petrie la Amarna arată că acest nou personaj era o femeie, deoarece faptul era atestat de numele ei, Ankh (t) Khéperourê.

Manethon, în lista sa regală, a evocat o „femeie rege“ la sfârșitul dinastiei a 18-a, personaj pe care l-a numit, Acenchêrês (sau Akenkheres sau Achencherês), nume care ar putea fi o transcriere neconformă cu Ankh-Khéperourê.

Această perioadă a istoriei este una cu intrigile cele mai interesante ale antichității egiptene deoarece era implicată și suveranitatea și legitimitatea următorului faraon, Horemheb (1323-1295). Tagma preoțească a zeului Amon a eliminat întreaga familie a lui Amenhotep al IV-lea din registrele administrației.

Cu toate acestea, cronologia, care câștigă  marele consens din partea specialiștilor, este cea propusă de Marc Gabolde. El propune ca Nefertiti să moară înainte de Akhenaten și că Meritaten (fiica) a fost succesorul tatălui său. Cu toate acestea, această afirmație aduce o altă enigmă Se pune întrebarea unde a fost îngropată regina Nefertiti. Aceasta pentru că mumia și mormântul ei au rămas necunoscute până în ziua de azi.

            Nefertiti a dat șase fiice lui Akhenaten: Meritaten, Maketaten, Ankhesenamon (sau Ankhesenpaaten) Neferneferuaten Tasherit, Neferneferure și Setepenrê. De asemenea, a fost recunoscut de marea majoritate a specialiștilor că a fost și mama lui Tutankhamon, care s-ar fi născut în anul 10/11. Această idee se baza pe o interpretare făcută de Marc Gabolde despre o reprezentare a camerei gamma a mormântului regal (TA 26) din Amarna. Ea prezintă pe regină și un copil în brațele asistentei sale, copil identificat drept Tutankhamun. Scena se află în contextul înmormânării prințesei Mâkétaton. Potrivit lui Marc Gabolde, nu poate fi un copil al uneia dintre Prințesele regale, așa cum a fost uneori avansat, din cauza vârstei lor prea mici.

               Trebuiesc așteptate cu prudență alte descoperiri arheologice înainte de a ajunge la concluzii, deoarece, după cum se vede, cazul este încă foarte complicat. Cu toate acestea, se poate afirma în mod sigur astăzi că Nefertiti a crescut la Amarna pe tânărul Tutankhamon. Faptul ridică alte întrebări, de ce ea și nu mama lui, unde a fost aceea? etc ...          Toți care au văzut capul minunat al lui Nefertiti ridică întrebări despre originea, viața, regalitatea și disperiția ei. Figura ei senină face parte din minunile artistice ale antichități și umanității. Analizând trăsdăturile ei pare foarte clar că nu a aparținut rasei negroide egiptene.






Akhenaton și Nefertiti



Tell el Amarna