IRINA - Impărăteasa Imperiului Roman de Răsărit

De multe ori, la începutul domniei, a fost numtă Irina Ateniana și după moarte a devenit Sfânta Irina, în Biserica ortodoxă. Născută la Atena în anul 752 și măritată la Constantinopol, a devnit personalitate centrală a Imperiului roman de Răsărit timp de o jumătate de secol, ocupând demnitățile de împărăteasă consort a lui Leon al IV-lea Khazarul, împărăteasă regentă pentru fiul lor Constantin al VI-lea și împărăteasă deplină între anii 797-802, fârșindu-și viața în exil pe insula Lesbos din marea Egeee.

            Irina s-a născut într-o familie de nobili din Atena, familia Sarantapechos și  a fost adusă la Constantinopol de către împăratul Constantin al V-lea, care a căsătorit-o cu urmașul său  Leon IV Khazarul. In 771 a dat naștere fiului, viitor împărat Constantin al VI-lea. Când Leon al IV-lea a muritîn abul 780, Irina a devenit regentă și a fost nevoită să lupte împotriva fratelui lui Leon, Nikeforos, pretendent la tron.

Irina a încercat să întărească relațiile cu francii și cu Papalitatea, căsătorindu-și fiul cu Rotrude, fiica lui Carol cel Mare. Când francii au ocupat Istria și Benevet-ul, în 788, Irina nu a reacționat negativ.

Cel mai important lucru pe care l-a făcut Irina Ateniana a fost restabilirea cultului icoanelor în Biserică, adică i-a învins pe habodnicii iconoclaști.

In anul 782, apriga Irina i-a alungat pe slavi din Grecia și Macedonia, iar în 782 și 798 , fost nevoită să accepte termenii impuși de califii arabi Abbasizi.

            In 790, trupele armene s-au revoltat împotriva Irinei, pentru că se declarase împărăteasă, însă titlul i-a fost confirmat în 792. In 797, partizanii Irinei l-au detronat pe Constantin al VI-lea, fiul ei, declarând-o pe Irina unica împărăteasă. Papa Leon al III-ea, nu a confirmând-o pe Irina ca împărăteasă, dar l-a încoronat pe regele franc, Carol cel Mare (Charlemagne), împărat roman, în ziua de Crăciun a anului 800.

Reluînd viața ei agitată trebuie reamintit că deși era de viță nobilă.a rămas orfană la Atena, Unchiul ei, Constantin Sarantapechos, era patrician și, posibil, și strateg din Hellas. Ea a fost adusă la Constantinopol la cererea  împăratului Constantin al V-lea la 1 noiembrie 769 și a fost căsătorită cu fiul său Leon al IV-lea. la 17 decembrie 1769.

Deși venise dintr-o familie nobilă, nu există nici un motiv clar pentru care ea ar fi fost aleasă ca mireasă a moștenitorlui Leon. Din această cauză, unii cercetători au sugerat că ea a fost aleasă în urma unui spectacol de mirese, în care femeile necăsătorite au defilat în fața mirelui, până când una a fost aleasă.

La 14 ianuarie 771, Irina a dat naștere unui fiu, viitorul împărat Constantin al VI-lea.

Când Constantin al V-lea a murit în septembrie 775, Leon a fost înscăunat pe tron la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Leon, deși iconoclast (împărat care nu venera icoanele), a urmat o politică de moderație către iconoduli (cei care venerau icoanele), dar politicile sale au devenit mult mai dure în august 780, când mai mulți curteni au fost pedepsiți pentru venerarea de icoane. Potrivit tradiției, el a descoperit icoane ascunse printre lucrurile și încăperile Irinei și a refuzat să împartă ulterior patul conjugal cu ea. Cu toate acestea, atunci când Leon a murit, pe 8 septembrie 780, Irina a devenit regentă pentru copilul lor de nouă ani, viitorul Constantin al VI-lea.

Irina s-a confruntat imediat cu o conspirație care urmărea ridicarea pe tron a lui Cezar Nichiforos, care era fratele vitreg a lui Leon al IV-lea. Pentru a depăși această provocare, ea i-a numit pe Nichiforos și pe ceilalți susținători și conspiratori i-a făcut preoți, un statut care i-a descalificat de la guvernare, și le-a ordonat să oficieze Sfânta Liturghie în ziua de Crăciun.

Incă din anul 781, împărăteasa regentă, Irina, a început să caute o relație mai strânsă cu dinastia Carolingiană și cu papalitatea. Ea a negociat o căsătorie între fiul ei și Rotrude, fiica lui Carol cel Mare cu a treia lui soție, Hildegard. Irina a mers până într-acolo încât a trimis un oficial care să o învețe pe prințesa din Regatul Franc limba greacă. Cu toate acestea, Irina a rupt logodna fiului ei in 787, împotriva dorințelor lui.

Irina a trebuit să înăbușe o rebeliune condusă de Elpidius, strategul din Sicilia, a cărui familie a fost torturată și închisă, în timp ce o flotă trimisă a reușit să-i înfrângă pe sicilieni. Elpidius a fugit în Africa, unde s-a refugiat la arabi.

După succesul generalului Michael Lachanodrakon al împăratului Constantin al V-lea, general care a dejucat un atac arab la frontierele de est, strategul themei Boukellarion, Tatzates, a fugit la arabi, dar din cauza eșecului negocierilor Irina a trebuit să accepte să plătească un imens tribut anual de 70 sau 90 de mii de dinari la arabi pentru un armistițiu de trei ani, să le dea 10.000 de articole de îmbrăcăminte de mătase și să le ofere călăuze, provizii și accesul la târguri în timpul retragerii.

            Cea mai notabilă acțiune a ei pe plan intern a fost restaurarea venerației ortodoxe asupra icoanelor (imagini cu Iisus Hristos, cu Sfânta Fecioară sau cu sfinți). După ce l-a ales pe Tarasios, un susținător al ei, ca patriarh în 784, ea a convocat doua sinoade bisericești. Primul sinod organizat la Constantinopol, a fost întrerupt de opoziția militarilor. Al doilea conciliu, ținut la Niceea în anul 787, Sinodul al VII-lea ecumenic a reinstituit venerația icoanelor și a reunit Biserica Orientală cu cea Occidentală.

Chiar dacă unirea bisericilor a îmbunătățit relația cu Papalitatea, ea nu a prevenit izbucnirea războiului cu franco-germanicii, care în anul 788 au cucerit Istria și Benevento. In ciuda acestor conflicte, eforturile militare ale Irinei au avut și un oarecare succes. In 782, sfetnicul ei, Staurakios, i-a înfrânt pe slavii din Grecia și a pus bazele întinderii imperiului bizantin și a reelenizării Peninsulei Balcanice.

Irina era atacată în mod constant de catre arabii Abbasizi, astfel că în 782 și în 798 a trebuit să accepte termenii califilor Al-Mahdi, respectiv Harun-al-Rashid.

Pe măsură ce fiul ei Constantin se maturiza, el a început să refuze din ce în ce mai mult autoritatea Irinei. Tânărul a avut o încercare de a se elibera, dar împărăteasa i-a oprit-o și a cerut ca „jurământul fidelității” să fie dat doar în numele ei. Tensiunile cauzate de acest conflict au escaladat în 790 și militarii, în frunte cu cei din thema Armeniakon, l-au proclamat pe Constantin al VI-lea unic conducător.

         Costantin și Irina au păstrat relații cordiale, iar Constantin i-a confirmat acesteia titlul de împarateasă în 792; dar facțiunile rivale au persistat și Irina, prin intrigi cu episcopii și cu anturajul ei de la curte, a organizat o conspirație puternică. Constantin nu a avut de ales decât să caute ajutor în provicii, dar chiar și acolo el a fost înconjurat de participanți la complot. Prins de dușmani pe malul asiatic al Bosforului, Constantin a fost dus înapoi la palat în Constantinopol; acolo i s-au scos ochii și a murit câteva zile mai târziu. O eclipsă de soare și 17 zile de întuneric au fost puse de poporul superstițios pe seama supărării cerești.

            După crima abonibabilă ordonată împotriva propriului fiu, din dorința bolnăvicioasă de putere, Irina a domnit 5 ani, din 797 până în 802. Papa Leon al III-lea, care avea nevoie de ajutor împotriva inamicilor și care considera tronul bizantin drept vacant (fără un împărat bărbat), l-a încoronat pe Carol cel Mare ca împărat roman în ziua de Crăciun a anului 800. Această acțiune a fost receptată ca o insultă pentru Imperiul Roman de Răsărit (denumit, mai târziu de istorici drept Imperiul Bizantin) și a cauzat o altă ruptură între biserica orientală și cea a Romei. Se crede că Irina s-a străduit să negocieze un mariaj cu Carol cel Mare; dar conform lui Teofan Mărturisitorul, planul a fost oprit de Aetios, unul dintre favoriții ei.

In anul 802, patricienii au conspirat împotriva ei și l-au întronat pe Nicheforos Genikos, ministrul de finanțe. Irina a fost exilată pe insula Prinkipos și apoi pe insula Lesbos. Acolo a murit în anul anul următor, la 9 august 803.

Ambiția ei de a restaura cultul icoanelor și mănăstirile l-a făcut pe Teodor Studitul să o venereze ca sfântă a Bisericii Ortodoxe, dar nu a fost canonizată decât mai târziu. Totuși există unele afirmații care sugerează că ar fi fost canonizată, mai ales în sursele occidentale.

Biserica a hotărât cinstirea împărătesei Irina ca sfântă, trecându-o în sinaxarul său. Sfânta Irina rămâne model de curaj și tărie. Intr-o lume condusă de bărbați, sfânta a avut curajul să repună în Biserici icoanele. De aceea, peste veacuri, a rămas drept „Sfânta Irina – Împărăteasa icoanelor”. Biserica i-a trecut cu vederea că a îngăduit orbirea fiului său, luându-I locul la conducerea imperiului.

Convocarea Sinodului al VII-lea ecumenic, a fost un mare merit al Irinei în viața Bisericii întrunit la Niceea, în Asia Mică, s-au adunat 350 de episcopi ortodocși din toată lumea creștină. In cadru oficial, cu garantarea împărătesei Irina, lupta împotriva icoanelor a fost condamnată ca fiind  erezie, fiind restabilit cultul sfintelor icoane

O rudă de-a împărătesei, pe nume Teofana, a fost aleasă, în anul 807, de împăratul Nicheforos ca mireasă a fiului și moștenitorului său Staurakios. O altă femeie necunoscută, rudă cu Irina, s-a căsătorit cu conducătorul bulgar Telerig în anul 776. Irina a avut și un nepot.








Sf. Muceniță Irina - pe Pala d'Oro
din biserica San Marco din Veneția