TEODORA - Impărăteasa iubită a lui Iustinian.

             In cei dintâi ani ai secolului al  6-ea, Theodora, dansatoare şi actriţă de pantomimă, devenise extrem de cunoscută în Constantinopol din cauza purtării sale scandaloase. Unde se născuse nu se ştia. Cronicarii care au scris despre ea, mai târziu, unii au susţinut că s-ar fi tras din Cipru, insula sângelui fierbinte, a pasiunii, patronată de zeiţa Afrodita; iar alţii, mai demni de crezare, afirmau că patria ei a fost Siria. Dacă originile-i sunt incerte, se ştie, în schimb, cu certitudine că a fost adusă în Bizanţ de ai săi, încă din fragedă pruncie, în acea capitală zgomotoasă şi coruptă a imperiului, unde a crescut şi s-a format. Printr-un fenomen de atavism deosebit de pregnant, întreaga viaţă a păstrat amprenta specifică ţării sale de origine, pe care a iubit-o: în timp ce Iustinian, născut în munţii sălbatici ai Macedoniei de Nord, s-a arătat profund ataşat spiritului roman, Theodora a rămas, întotdeauna, o adevărată orientală, adânc marcată de ideile, superstiţiile şi prejudecăţile neamului său.

            Familia în care a apărut pe lume era foarte umilă. Tatăl său, dacă e să credem Istoria secretă , a fost un om sărac, numit Acacias, paznic al urşilor din Circ, iar mama, o femeie nu prea serioasă, aşa cum erau destule în lumea pestriţă a culiselor Circului bizantin. Din acest cuplu s-au născut trei fete: Comito, Theodora şi Anastasia; cea de-a doua a venit pe lume pe la anul 500.

            Acacias a murit curând, lăsându-le într-o neagră sărăcie pe văduvă şi pe cele trei fete, din care cea mai mare nu împlinise nici şapte ani. Pentru a păstra beneficiile de pe urma soţului decedat, singurul ce aducea bani în casă, mama nu a găsit altă soluţie decât să se încurce cu un bărbat care, obţinând postul de paznic de urşi, se angaja să ia în grijă, totodată, şi familia predecesorului. Dar, pentru reuşita acestei combinaţii, era necesară şi aprobarea lui Aterios, administratorul Hipodromului, care făcea parte din partidul Verzilor; Aterios, însă, deja încasase nişte bani ca să favorizeze alt candidat.

Pentru a trece de acest obstacol, mama Theodorei s-a gândit să ceară ajutor publicului şi, într-o zi, când mulţimea era adunată în marele amfiteatru, a apărut în arenă, împreună cu cele trei fiice ale ei. Purtând coroniţe de flori, fetiţele îşi întindeau mânuţele spre spectatori, în semn de rugăciune. Verzii au izbucnit în râs. Acacias murise, lăsându-le într-o neagră sărăcie pe văduvă şi pe cele trei fete, din care cea mai mare nu împlinise nici şapte ani. Pentru a păstra beneficiile de pe urma soţului decedat, singurul ce aducea bani în casă, mama nu a găsit altă soluţie decât să se încurce cu un bărbat care, obţinând postul de paznic de urşi, se angaja să ia în grijă, totodată, şi familia predecesorului. Dar, pentru reuşita acestei combinaţii, era necesară şi aprobarea lui Aterios, administratorul Hipodromului, care făcea parte din partidul Verzilor; Aterios, însă, deja încasase nişte bani ca să favorizeze alt candidat. Pentru a trece de acest obstacol, mama Theodorei s-a gândit să ceară ajutor publicului şi, într-o zi, când mulţimea era adunată în marele amfiteatru, a apărut în arenă, împreună cu cele trei fiice ale ei — purtând coroniţe de flori, fetiţele îşi întindeau mânuţele spre spectatori, în semn de rugăciune. Verzii au izbucnit în râs. Văzându-le din fericire, celălalt partid din Circ, al Albaştrilor, gata oricând să le facă în ciudă adversarilor lor, s-au grăbit să le aprobe cererea, pe care ceilalţi o respingeau, şi să dea susţinătorului familiei lui Acacias un post asemănător cu cel pe care-1 solicita. ceilalţi o respingeau, şi să dea susţinătorului familiei lui Acacias un post asemănător cu cel pe care-l solicita, Teodora n-a uitat  nociodată, însă, acele momente şi împărăteasa de mai yârziu îi va obliga pe Verzi să ispăşească amarnic indiferenţa dureroasă cu care respinseseră rugăminţile copilei înfometate de atunci.

            Theodora a crescut, împreună cu surorile ei, sub supravegherea unei mame fără scrupule, în mediul dubios din jurul Hipodromului şi, astfel, a fost pregătită, în mod firesc, pentru destinul ei viitor. Văduva lui Acacias, femeie practică, ştiindu-şi fetele frumoase, le-a îndrumat spre teatru. Comito a îmbrăţişat cea dintâi această meserie, în care a reuşit de minune; i-a urmat Theodora. La început, îşi însoţea sora pe scenă interpretând, alături de ea, roluri de cameristă; jucau împreună, cu destul succes şi scoţând bani frumuşei, mai ales la întrunirile mondene, unde, curând, actriţa Theodora a fost remarcată şi apreciată. Era foarte frumoasă, dar avea și un preţios şi neobosit temperament de amantă desăvârşită.

            Spectatorii din Constantinopol destul de obişnuiţi cu reprezentaţii deșănțate, au apreciat mult îndrăzneala Theodorei pe scenă, ca şi ingeniozitatea efectelor teatrale, destul de lipsite de pudoare, prin care le atrăgea atenţia: publicul aplauda frenetic când apărea, pe jumătate dezbrăcată, oferindu-şi nurii privirilor avide ale obişnuiţilor localului. Părea mereu dornică să-i fie admirată în primul rând frumuseţea, ne-păsându-i de pudoare. La sfârşitul banchetelor, se dezlănţuia în expresii imposibil de redat şi în gesturi şi mai deocheate.

            S-a trezit, curând, atât de compromisă, încât oamenii cumsecade, dacă o întâlneau pe stradă, se dădeau deoparte, de teamă să nu se murdărească atingându-se de o femeie atât de desfrânată ca ea, ba numai faptul că o întâlneau era considerat semn rău.

            La un moment dat a născut un băiat, botezat Ioan, despăre care spunea că-i încurcă viața. Tocmai din această cauză, tatăl copilului a considerat necesar şi mai prudent să ceară să i-1 încredinţeze lui şi a plecat cu el în Arabia. Bastardul va reapărea, mai târziu, şi-i va crea unele necazuri împărătesei; dar, pentru moment, curtezana a fost încântată că scăpa de el. Theodora a avut şi o fiică, de care se pare că s-a ocupat cu mai multă atenţie. In anul 517, când încă nu împlinise optsprezece ani, datorită frumuseţii sale, a talentului şi-a atracţiei pentru plăceri, devenise una din stelele lumii bogate în distracţii a Bizanţului.

            Printre amanții bogați s-a aflat un sirian, numit Hekebolos, aflat în serviciile administraţiei imperiale. Acesta, personaj destul de important, a fost desemnat guvernator al Pentapolisului din Africa. Theodora s-a hotărât să-1 însoţească în provincia îndepărtată pe care urma s-o conducă. Din nefericire, povestea de dragoste n-a durat prea mult: ajunşi în Africa, foarte curând, cei doi amanţi s-au certat. Hekebolos a alungat-o pe Theodora şi tânăra femeie, fără bani şi fără mijloace de trai, a trebuit să îndure umilinţa şi sărăcia pe oriunde a încercat să-şi încropească un rost. A fost văzută în Alexandria, în Antiohia şi în alte părţi, practicând, pentru a supravieţui, trista, dar renta bila ei meserie. Acestea se întâmplau prin anul 521.

            Când Iustinian, moștenitorul tronului, a întâlnit-o pe Theodora, prin 522, viitorul stăpân al Imperiului Bizantin avea treizeci si opt sau patruzeci de ani. Atracţia fulgerătoare simţită de Iustinian pentru o femeie cu un trecut ca al Theodorei, legătura lor care s-a împlinit, în final, printr-o căsătorie, li s-a părut tuturor atât de bizară şi de surprinzătoare încât nu şi-au putut-o explica decât gândindu-se la un miracol înfăptuit datorită licorilor şi practicilor magice ale Theodorei.

            Bunul împărat Iustin nu s-ar fi opus acestei căsătorii a nepotului său adorat; nici n-ar fi fost îndreptăţit să o facă. El era un soldat bătrân, foarte puţin interesat de rangurile nobiliare, şi, la rândul lui, se căsătorise cu o fostă sclavă, după ce trăiseră în concubinaj mult timp. O luase mereu în taberele militare, iar, odată devenit împărat, a urcat-o pe tronul cezarilor pe această ţărancă de treabă, necioplită ca şi el.

            Cu bunul ei simţ de ţărancă, împărăteasa Eufemia — este numele mai elegant care i s-a dat când fosta sclavă a devenit basilissă — se simţea şocată la gândul că tocmai o femeie de teapa Theodorei era pe cale să-i fie urmaşă nici n-a vrut să audă de această căsătorie. Dar, din fericire pentru Iustinian, Eufemia a murit la timp, în anul 523. Din acel moment, proiectul matrimonial s-a desfăşurat fără nici o problemă. Legea interzicea senatorilor şi marilor demnitari să ia în căsătorie sclave, servitoare, actriţe sau curtezane. Pentru a-şi sprijini nepotul, Iustin a abrogat legea. Iustinian s-a însurat, aşadar, cu amanta sa, fără ca Bizanţul să se scandalizeze.

            Asociată, încă de pe atunci, în mod oficial, la activitatea moştenitorului tronului, foarte preţuită, se pare, de bătrânul Iustin, Theodora s-a amestecat, din ce în ce mai făţiş, în problemele de stat. In aprilie 527, Iustin l-a asociat oficial la conducere pe nepotul său, în marea sală de gală a palatului, în prezenţa Senatului, a soldaţilor din gardă, a comandanţilor armatei și a patriarhului Epifan.

            Iustin a aşezat cu mâna lui coroana pe capul imperialului său asociat. La trei zile după aceea, de Paşte, în catedrala Sfânta Sofia, strălucind orbitor de mulţimea lumânărilor, patriarhul îl consacra pe noul împărat, ungându-i creştetul cu mir. In centrul acestui fast suveran, încălţat cu cizmuliţele de purpură, îmbrăcat în tunica aurită a basi-leilor, având pe margini o bandă lată de broderii preţioase, cu o centură bogată în emailuri şi nestemate, purtând pe umeri o mantie largă, din purpură întreţesută cu fir de aur, prinsă cu o fibulă tot din aur, pe cap cu o diademă şi împodobit cu toate bijuteriile coroanei, Iustinian devenea stăpânul Imperiului Bizantin, demnitate pe care şi-o dorise atât de mult.

            Lângă el, învăluită într-o mantie lungă, din purpură violetă, la poale cu o broderie lată din aur, care se unduia în falduri luminoase, cu şiraguri din perle şi pietre preţioase împletite în părul care-i cădea pe umeri în cascade scânteietoare, şi ea cu diadema imperială pe cap, Theodora, împodobită ca o icoană, participa la triumf; şi, după ce a fost încoronată împreună cu soţul ei în biserică, nova augusta şi-a făcut apariţia, pentru a primi aclamaţiile poporului, în acelaşi Hipodrom care îi remarcase, odinioară, talentele de actriţă. Visul său de glorie era împlinit. Câteva luni mai târziu, la l august 527, Iustin a murit. Lui Iustinian nu i-a fost greu să-1 înlocuiască şi Theodora, fosta curtezană, regina săracilor, a împărţit, în mod firesc, puterea cu el. Timp de douăzeci şi unu de ani, din 527 în 548, a domnit ca suverană atotstăpâni-toare în cel mai măreţ imperiu care exista pe atunci în lumea civilizată. Insă nu trebuie ocolit faptul că pe tot parcursul domniei Teodora a avut parte de un număr incomensurabil de critici și insulte, proferate pe la spate, privind trecutul ei dezastros și josnicia pe care o atinsese.

            Pe de altă parte poate că niciodată o suverană, chiar şi de viţă nobilă, n-a iubit şi n-a profitat mai deplin decât Theodora de nenumăratele bucurii şi de luxul exorbitant de care beneficia graţie poziţiei sale înalte şi nu şi-a simţit orgoliul mai satisfăcut prin exercitarea autorităţii supreme. Oriunde se afla, pretindea ca în jurul ei să se desfăşoare totul cu un fast deosebit, indifferent dacă părăsea capitala.

            S-a relatat că, într-o zi, venise la palat fiul pe care Theodora îl născuse în tinereţe. Foarte îngijorată ca nu cumva Iustinian să se înfurie pe dânsa, aflând despre această reminiscenţă a trecutului ei furtunos, 1-a primit pe tânăr, dar 1-a dat pe mâna unuia din servitori, cel care executa, de obicei, poruncile ei secrete. Şi, de atunci, niciodată nu s-a mai auzit ceva despre acel nenorocit copil.

            După căsătorie, se pare că fidelitatea Teodorei un a avut de suferit. Nu ar fi scăpat nici de gura rea a lumii și nici de aprecierile istoricilor vremii, sau mai târzii. Nici unul dintre scriitorii din acea perioadă, nici unul din istorici, chiar din secolele ulterioare, deşi câţiva i-au reproşat avariţia, firea autoritară şi violentă, influenţa excesivă asupra lui Iustinian, scandalul provocat de părerile ei eterodoxe, n-a consemnat un exemplu concret, care să permită să apară îndoieli provind corectitudinea vieţii ei conjugale.

            In luna ianuarie a anului 532, Constantinopolul se frământa, mişcările partidelor din Circ se anunţau mai periculoase ca niciodată. Din valul de nemulţumire crescândă a luat naştere acea mişcare populară redutabilă, cunoscută în istorie sub numele de răscoala Nika (Victorie), răscoală care a început în Circ şi a cuprins, curând, întregul oraş, ajungând să zdruncine serios tronul împăratului Iustinian. Revolta a început în ziua de 11 ianuarie 532 și a fost devastatoare pentru oraș și pentru clădirile oficiale. Intensitatea ei a crescut cu fiecare zi. O parte din oraș era făcută scrum, iar pe străzi erau lupte, omoruri și jafuri.  Iustinian era încojurat în Marele Palat și fără forțe care să se opună hoardelor deslănțuite, care aclamau pe Hipodrom pe noul împărat ales de ele, pe Hypathios, nepotul fostului împărat Anastasius.

            In după amiaza zilei de 18 ianuarie 532 Palatul Sacru era pe punctul de a fi cucerit. Fără speranţe, fără sprijin, basileul îşi pierduse nădejdea că va putea înăbuşi revolta şi începuse să tremure pentru viaţa lui. în grabă, prin grădinile care dădeau spre mare, se încărcau pe câteva corăbii bogăţiile Tezaurului. lus-tinian se gândea să fugă. Intr-un consiliu convocat de urgenţă, basileul s-a întâlnit cu ultimii săi oameni credincioşi, Belizarie, Mundus, Constantiolus, Basilides şi câţiva servitori şi şambelani. Era de faţă, bineînţeles, şi Theodora.

            In acea zi tragică, în care Iustinian, înnebunit, nu întrezărea altă soluţie decât fuga, în sala de consiliu unde miniştrii şi generalii păreau la fel de nevolnici, numai Theodora îşi păstrase curajul şi judecata limpede. Nu vorbise încă, dar, brusc, în tăcerea care se lăsase, s-a ridicat vocea ei mustrătoare: indignată de laşitatea celor din jurul ei, le-a reamintit de datorie atât împăratului răvăşit cât şi miniştrilor gata să dezerteze: „Nici atunci când nu-mi va mai rămâne alt mijloc de salvare decât fuga, a spus, nici atunci eu nu voi fugi. Cei care au purtat coroana nu pot şi nu trebuie să supravieţuiască după pierderea ei. Nu-mi doresc să mai trăiesc din clipa în care nu voi mai fi salutată cu titlul de împărăteasă!... Dacă tu vrei să fugi, cezar e, foarte bine: ai bani, corăbiile te aşteaptă, marea este liberă. Iubesc maxima ce spune că purpura este cel mai frumos giulgiu." Cu acestea, Theodora i-a salvat tronul lui Iustinian şi, în momentul suprem, în care îi fuseseră puse în joc coroana şi viaţa sa, ambiţioasa femeie s-a ridicat până la eroism.

            Ca urmare generalul Belizarie cu veteranii lui de fier și Mundus cu trupele sale de barbari au atacat necruțător mulțimea ostilă din Hipodromul ce încă fumega și au produs un carnagiu necruțător. Până seara, au ucis, fără milă, tot ce le-a încăput în mâini. Noaptea, când s-a terminat masacrul, mai mult de treizeci de mii de cadavre, după spusele unora, aproape zece mii, după alţi martori, acopereau solul însângerat al Hipodromului.

            Hypathios a fost arestat, împreună cu vărul său, Pompeios, și deși s-au apărat ca nevinovați, au fost executați a doua zi dimineața și aruncați în Bosfor. In urma evenimentelor, Iustinian era determunat să devină clement, dar a fost nevoit să urmeze hotărârea de răzbunare a Teodorei, care nu vroia să ierte pe Verzii din Hipodrom care provocaseră revolta și o umiliseră în copilărie.

            Represiunea a durat mult timp. Au urmat alte pedepse, toate foarte aspre, ca să servească drept exemplu. Un număr de patricieni şi de senatori, care se compromiseseră în timpul răscoalei, au fost condamnaţi la moarte sau exilaţi; bunurile li s-au confiscat şi au intrat în posesia Tezaurului sau au fost împărţite, ca răsplată pentru comportament meritoriu, oamenilor palatului. Au continuat să fie urmăriţi, cu o stăruinţă deosebită, toţi cei care, într-un fel sau altul, trădaseră puterea legitimă, curtenii care se îndoiseră de ea, oamenii din partidul Albaştrilor care se alăturaseră Verzilor etc. La porunca împăratului, prefectul a început o lungă anchetă şi în capitală s-a instaurat teroarea.

            Iustinian și-a datorat victoria Theodorei şi, din această cauză, răscoala Nika reprezintă un moment crucial în viaţa împărătesei, în acea zi de acută criză, când toată lumea îşi pierduse capul, ea acţionase ca un veritabil om de stat, cu mult superioară, prin energie şi sânge rece, augustului ei soţ. Ea şi-a meritat pe deplin locul în consiliul imperial, pe care, până atunci, îl ocupase numai datorită dragostei împăratului.

            Iustinian a avut-o alături pe Theodora la celebrarea victoriilor militare, la triumfurile cele mai strălucite ale domniei. Pe sigiliile imperiale, chipul şi numele ei apar alături de ale suveranului; în întregul imperiu, oraşe sau provincii se mândreau când luau, în onoarea ei, nume ca Theodoriada şi de Theodoropolis. Ca şi lui Iustinian, drept recunoştinţă, i se înălţau statui; ca şi lui Iustinian, funcţionarii îi depuneau jurământul de credinţă celei care, întreaga sa viaţă, a fost egala împăratului. Ca şi lui Iustinian, drept recunoştinţă, i se înălţau statui; ca şi lui Iustinian, funcţionarii îi depuneau jurământul de credinţă celei care, întreaga sa viaţă, a fost egala împăratului.

            Ea a numit şi a destituit, după bunul ei plac, papi şi patriarhi, miniştri şi generali, la fel de aprigă când era vorba să-şi ridice în rang favoriţii, pe cât era de pătimaşă în anihilarea consideraţiei şi puterii de care se bucurau duşmanii ei. Oricât de înaltă era poziţia cuiva, oricât de mari servicii adusese coroanei, oricât de drag îi putea fi împăratului, era cu siguranţă pierdut, dacă avea ghinionul să-i displacă Theodorei. In domeniul religiei a fost la fel de hotărâtă în apărarea şi avansarea favoriţilor ei.

            Teodora s-a dovedit o aprigă și înțelegroare feministă. Seria măsurilor de corectare a moravurilor, ca şi simpatia arătată femeilor pierdute, se datorau supravieţuirii, în mintea şi în sufletul Theodorei, a unor amintiri triste şi a unor amare remuşcări pentru trecutul ei ruşinos, ea putând, dacă nu să spună, măcar să gândească împreună cu poetul: Non ignora mali, miseris succurere disco. Această fostă dansatoare a-junsă pe tronul cezarilor nu s-a dovedit nedemnă de soarta strălucită care îi fusese hărăzită: pornită de foarte jos, a ştiut să fie, cu toate defectele şi greşelile ei, o mare împărăteasă şi, din furtunoasa ei tinereţe, a păstrat, mai ales, printr-un ciudat contrast, pasiunea pentru lucrurile grave, constanta şi serioasa grijă pentru morala publică şi pentru propria ei demnitate.

            Teodora era foarte evlavioasă. In viaţa oricărui bizantin, religia deţinea un rol important, iar în viaţa unei împărătese, constituia chiar o parte a protocolului. La fiecare din sărbătorile principale, atât de numeroase, ale ortodoxiei, suverana, înveşmântată în purpură şi aur, urmată de un cortegiu splendid, trecea pe la toate marile biserici ale capitalei, Sfânta Sofia, Sfinţii Apostoli, Sfântul Sergius sau Sfântul Mocius, sanctuarul Sfintei-Maria-a-Izvorului sau al Sfintei Fecioare din Vlaherne; aşezându-se pe tron, printre cubiculari şi ostiari, înconjurată de mulţimea doamnelor din suită, împodobite, şi de a înalţilor demnitari, asista, cucernică, la sfânta liturghie sau mergea, cu evlavie, cu lumânări în mâini, să îngenuncheze înaintea relicvelor sfinte.

Milostenia o îndemna să construiască mănăstiri, spitale şi orfelinate. Iustinian a pomenit undeva despre darurile magnifice făcute de augusta sacrosanctelor biserici şi capele, spitalelor şi azilelor, episcopilor şi călugărilor.

Pentru a-i găzdui pe străinii săraci, veniţi în Constantinopol cu treburi, a construit numeroase pensiuni încăpătoare; a îmbogăţit renumitele sanctuare cu odoare somptuoase. Dorea să apară în diferitele reprezentări din biserici, icoane, mozaicuri, vitralii, în atitudini care o înfăţişau darnică şi miloasă: pe splendida tapiserie brodată cu aur, care servea drept faţă de masă în altarul din Sfânta Sofia, putea fi văzută împărăteasa vizitând, împreună cu Iustinian, spitale şi biserici. Este o minune a artei reprezentarea ei și aCurșii sale în mzaicul din biserica Sa Vitale din Ravena. Printre ctitoriile ei, există una care a rămas, în mod special, celebră: biserica Sfinţilor Apostoli, biserică veche construită din timpul lui Constantin cel Mare, cu rol și de necropolă imperială, dar care se detriorase. Ea se afla pe colina pe care îşi înalţă astăzi moscheea lui Mahomed II cupolele cu semilună în vârf.

            Theodora a luat asupra ei sarcina de a reconstrui vechea biserică, încă mai mare şi mai frumoasă. In anul 536, împărăteasa a pus, în cadru festiv, piatra de temelie a noului templu şi marele arhitect, care pe atunci tocmai terminase catedrala Sfânta Sofia, Anthemios din Tralles, a condus, cu ajutorul lui Isidor cel Tânăr, lucrările de construcţie a sanctuarului. Ca şi la Sfânta Sofia, s-au etalat la Sfinţii Apostoli toate minunăţiile şi toate rafinamentele artei decorative bizantine. O pădure de coloane (neîndoielnic, în cea mai mare parte, pradă din templele păgâne) alcătuia de jur-împrejurul bisericii două caturi, bogat colorate. Pe pardoseală, pe ziduri, marmura preţioasă închipuia o strălucitoare marchetărie. Pe bolta cupolelor şi pe pereţii bisericii, mozaicurile îl reprezentau pe Hristos Biruitorul, înconjurat de Sfânta Fecioară şi de apostoli, precum şi principalele episoade ale vieţii pământeşti a Mântuitorului. Dar noua construcţie impresiona mai ales datorită planului ei arhitectural. Avea forma unei cruci greceşti, dar dacă la Sfânta Sofia numai o singură şi enormă cupolă acoperea edificiul, aici existau cinci cupole care aminteau, se pare, de biserica Sfântul Ioan Evanghelistul din Efes. Edificiul a contribuit mult la îmbogăţirea patrimoniului arhitecturii bizantine, în timp ce Sfânta Sofia, prea greu de imitat, a rămas aproape unică. San Marco din Veneţia nu este altceva decât o replică a măreţei biserici fondate de Iustinian şi de Theodora.

            Theodora, totuşi, n-a avut bucuria să-și vadă terminată în întregime biserica măreață. Abia după doi ani de la moartea ei, pe 28 iunie 550, s-a făcut inaugurarea solemnă.

            Pentru ultima oară, prin faţa suveranei moarte, întregul Bizanţ a defilat într-o procesiune solemnă. Patriarhul Menas, urmat de numerosul cler al Marii Biserici; papa Vigile, însoţit de episcopi şi de călugări; urmau senatorii, în ţinută de paradă, patriciii, magistraţii, înalţii generali, mulţimea demnitarilor palatului si ai administraţiei; apoi lungul alai al femeilor: patriciene, soţii de prefecţi, de consuli, de chestori, de comandanţi de armată, doamne de onoare şi cameriste, toate au trecut, una după alta, la chemarea maestrului de ceremonii, să-i aducă ultimul omagiu basilissei. La sfârşitul cortegiului, înaintau prinţii familiei imperiale şi Iustinian — înlăcrimat, copleşit de această uriaşă pierdere pe care o considera, pe bună dreptate, ireparabilă. Femeii pe care o adorase îi aducea, drept ultim dar şi supremă amintire, bijuterii minunate, stofe magnifice, brodate cu aur şi înstelate cu pietre preţioase, o toaletă funebră completă, care trebuia să o însoţească pe defunctă în mormânt, cea din urmă reflectare a luxului şi fastului pe care le iubise atât de mult. Luând în braţe acest scump trup fără de viaţă, bătrânul basileu murmura cuvinte de rămas-bun Theodorei sale.

            Afară, sub porticurile Augusteonului, o altă mulţime îndoliată aştepta trecerea cortegiului; la porţi, pe terase, la ferestrele caselor, femei, cu părul în dezordine, plângeau în tăcere sau scoteau ţipete ascuţite; pe drumul acoperit de stofe stacojii, presărat cu nisip aurit, fumul de tămâie urca încet, în valuri groase; printre oamenii atraşi de impresionantul spectacol, cortegiul funebru înainta, măreţ şi pompos. Cântecele bisericeşti intonate de preoţi şi psal-modierile fecioarelor se amestecau cu suspinele şi cu sunetele grave ale orgilor din argint; miile de lumânări alcătuiau un fluviu trist de stele; şi, de-a lungul străzii Mese, prin Forumul lui Constantin şi piaţa Capitoliului, procesiunea se îndrepta spre biserica Sfinţilor Apostoli, unde Theodora avea să-şi doarmă somnul de veci.

                 Niciodată Iustinian n-a uitat-o pe seducătoarea fiinţă, pe aliata inteligentă şi îndrăzneaţă, pe care destinul i-o scosese în cale. A vrut ca, în memoria ei, să-i menţină în serviciul său pe toţi aceia care fuseseră alături de ea; până în ultimele lui clipe i-a întreţinut vie amintirea.