Vladimir Roșulescu - Personalități: MARIA STUART

Maria s-a născut la 8 decembrie 1542 la Palatul Linlithgow din Scoția ca fiica regelui Iacob al V-lea al Scoției și a celei de-a doua lui soții, Maria de Guise. A fost singurul copil legitim al lui Iacob care a supraviețuit, dar și Maria s-a născut prematur.

Casa Stuart care era originară din Bretania a câștigat tronul Scoției prin căsătoria lui Marjorie Bruce, fiica lui Robert Bruce, cu Walter Stewart, al 6-lea Înalt Stolnic al Scoției. Din acest motiv Iacob a spus că tronul a venit cu o femeie și o femeie va fi responsabilă pentru pierderea coroanei. Această declarație și-a dovedit adevărul mai târziu, dar nu prin Maria a cărui fiu de fapt a devenit regele Angliei. Sofia de Hanovra, fiica Elisabetei Stuart a devenit moștenitoarea reginei Anne a Marii Britanii iar fiul ei George a devenit rege al Marii Britanii, înlocuind Casa de Stuart în Anglia.

La 24 noiembrie 1542, forţele engleze ale lui Henric al VIII-lea au învins armata scoţiană în bătălia de la Solway Moss. Toate evenimentele din acel timp indicau că, nu ar mai fi durat mult până când Henric i-ar fi smuls coroana regelui James al V-lea.

După o asemenea înfrângere, înnebunit de durere, regele scoţian a suferit o cădere nervoasă şi a căzut la pat, motiv pentru care s-a retras în palatul Falkland. Suferinţa mândrului conducător a fost atât de mare încât nici naşterea unicului său moştenitor nu l-a ajutat să îşi revină. Naşterea Mariei, la data de 8 decembrie 1542, la două săptămâni după înfrângere, a fost, pentru James o uşurare. Venirea pe lume a moştenitorului i-a permis regelui să moară împăcat la vârsta de 30 de ani. Astfel, copilul va deveni Regina Maria şi, odată cu încoronarea ei va începe o nouă eră.

Maria s-a născut prematur, iar starea ei de sănătate a fost atât de nesigură pentru o perioadă lungă de timp, încât la curtea Angliei se zvonea că pruncul a murit. Ulterior, s-a dovedit că zvonurile apăruseră doar pentru a-l mulţumi pe Henric al VIII-lea al Angliei. De fapt, Maria s-a însănătoşit brusc, urmând ca la nouă luni, în ziua de 9 septembrie 1543 ea să fie încoronată în capela Castelului Stirling, înconjurată de trei nobili care urmau să o secondeze la tron şi care au purtat, în numele ei, coroana, sceptrul şi sabia.

Vârsta fragedă a noului conducător din familia Stuart a făcut ca atacurile englezilor să se oprească. Regele Henric al VIII-lea s-a simţit obligat să îşi retragă trupele, considerând că ar fi făcut un gest nedrept dacă ar fi atacat o ţară condusă de un copil. Totuşi, planurile sale de a cuceri Scoţia nu fuseseră părăsite.

Noua strategie a conducătorului englez urmărea să o uimească şi să o cucerească pe Maria cu bunătatea sa, cu scopul de a realiza o uniune între ea şi fiul său Edward, astfel încât să poată uni cele două state pe cale pașnică.

Astfel, Henric a început să elibereze din nobilii scoţieni pe care îi capturase la Solway Moss, cu condiţia ca aceştia să susţină căsătoria dintre fiul său şi Maria. Totuşi, după ce au analizat oferta regelui, nobilii de la curtea Scoţiei au refuzt-o în favoarea unei căsătorii cu Francisc, delfinul Franţei.

In acest mod, scoţienii îşi alegeau ca aliat o naţiune catolică, decizie ce era pe plăcul mamei Mariei, Maria de Guise, a cărei căsătorie, fusese, la rândul său, regizată pentru a cimenta relaţiile dintre Scoţia şi Franţa.

Deşi Maria şi Francisc erau copii, ei s-au căsătorit în anii ce au urmat, pentru a uni cele două naţiuni. Intre timp, însă, rolul Franţei era de a susţine Scoţia şi de a o apăra împotriva lui Henric al VIII-lea, care îşi schimbase strategia şi acum încerca să intimideze nobilimea scoțiană.

Pentru a o determina pe Maria să îl aleagă pe Edward, Henric al VIII-lea a iniţiat o campanie militară (care s-a sfârşit doar odată cu moartea regelui în 1547) numită “the rough wooing” (peţitul dur). In acel război lung armatele sale ardeau recoltele scoțiene şi sate întregi, uneori atacând oraşele din apropierea graniţei. Atacurile au culminat sub conducerea Regelui Edward al VI-lea, când armata scoţiană a fost spulberată în bătălia de la Pinkie Cleugh. In urma sângerosului eveniment, s-a luat decizia ca Maria să fie trimisă cât mai departe de ameninţările englezilor. Astfel, la 7 august 1548, la vârsta de 6 ani, ea a fost îmbarcată pe un vas cu destinaţia Franţa.

Ajunsă la curtea regelui din Franţa, Maria a petreacut cei mai frumoşi ani din viaţă. Aici, nu numai că a fost protejată şi înconjurată de lux, dar tânăra a crescut odată cu viitorul său soţ, pe care a început să-l iubească de mică. La vârsta de 16 ani, Maria s-a căsătorit cu Delfinul Francisc, care în anul următor a devenit regele Franţei. Totul părea să meargă ca pe roate, viaţa Mariei era în sfârşit calmă, motiv pentru care ea a considerat că se putea întoarce triumfătoare în Scoţia. Planurile i s-au năruit rapid când Francisc, care fusese un copil bolnăvicios, s-a îmbolnăvit grav. O infecţie veche de la una dintre urechi s-a extins până la creier iar regele a murit în 1560, la mai puţin de un an de la încoronare.

Din acel moment, viaţa Mariei s-a întors brusc spre o cale rea. In 1560 ea s-a întors în Scoţia unde, spre uimirea ei, a găsit că naţiunea s-a schimbat dramatic de la plecarea ei. Dacă în tot timpul petrecut în Franţa, credinţa Mariei în catolicism s-a consolidat, în lipsa ei, poporul scoțian a început să îmbrăţişeze tot mai mult protestantismul.

Văduvă şi dezamăgită de popor, ea a acceptat să împace catolicismul cu protestantismul, lucru care era şi pe placul rivalei sale, Elisabeta a I-a a Angliei, moştenitoarea lui Henric al VIII-lea.

Dorind de mult timp să asigure un moştenitor, pentru a înlătura orice încercare a rudelor sau a nobililor de a spera să îi ia tronul, Maria a început să îşi caute un soţ potrivit. Auzind de planurile Mariei, Elisabeta a sfătuit-o să îşi aleagă un soţ din nobilimea britanică, eventual un protestant. In schimbul acestei alegeri, cele două regine ar fi putut deveni prietene, iar refuzul Mariei putând fi considerat o declaraţie de război.

Aşa cum era de aşteptat, regina Scoţiei nu a primit cu bucurie veştile de la verişoara sa şi a continuat să îi prefere pe alţi pretendenţi, în defavoarea Lordului Darnley, vărul său şi preferatul Elisabetei. Totuşi, în mod ciudat, în aprilie 1565, Darnley cel zvelt şi cuceritor s-a îmbolnăvit de pojar, eveniment ce a făcut pe Maria, ca ulterior, să îşi schimbe total comportamentul faţă de el. In săptămânile ce au urmat ea a şocat pe toată lumea, stând alături de suferind şi încercând să îl consoleze.

Aşa se face că în data de 29 iulie 1565, Maria nu a mai aşteaptat dispensa papală şi s-a căsătorit cu tânărul Henric Stewart, conte de Darnley, care era cu 4 ani mai tânăr ca ea. Fiind în doliu după soțul francez, regina s-a căsătorit într-o rochie neagră la care a renunţat imediat după ceremonie printr-un ritual la care au luat parte toţi cei prezenţi. Fiecare bărbat a scos câte un ac din veşmântul ei de văduvă, până când regina a rămas în hainele de corp şi s-a retras pentru a-şi pune o rochie de sărbătoare.

Din nefericire pentru ea, dragostea lui Henric nu pare să fi durat prea mult şi în scurt timp el şi-a dat arama pe faţă, devenind încrezut, lacom, capricios şi nemulţumit că era doar consortul reginei. Din cauza soţului său, Maria a început să piardă treptat încrederea şi susţinerea nobililor, care, în martie 1566, s-au aliat cu Darnley şi cu lorzii protestanţi, pentru a-l ucide pe David Rizzio, secretarul privat al Mariei, despre care se zvonea că ar fi amantul reginei şi tatăl copului pe care ea îl purta în pântec. Atacul a avut loc la o cină festivă, la care Rizzio a fost ucis chiar în faţa reginei însărcinate.

Deşi Maria l-a născut pe copilul James la 19 iunie 1566 în castelul din Edinburgh, uciderea lui Rizzio a creat o ruptură ireparabilă între ea şi Darnley. Mai mult, după naştere, Maria s-a îmbolnăvit grav, probabil din cauza stresului, şi numai talentul şi îndemânarea medicilor francezi au făcut ca ea să fie salvată câteva luni mai târziu.

In noiembrie 1566, la o lună după însănătoşire, Maria a luat parte la o întrunire alături de nobili, în castelul Craigmillar, unde Darnley a fost subiectul de discuţie. Participanţii au ajuns la concluzia că pentru binele ţării, Darnley trebuie înlăturat. Deşi divorţul era principalul subiect, discuţia a degenerat, iar nobilii s-au gândit la o altă metodă prin care ar putea scăpa de soţul reginei.

Intre timp, Darnley a căzut la pat, fiind probabil bolnav de variolă, sifilis, sau chiar otrăvit şi a fost îngrijit la abaţia Kirk o’Field unde Maria l-a vizitat zilnic. In seara de 9 spre 10 februarie 1567, Maria l-a vizitat pe soţul ei, de unde a pleacat apoi pentru a lua parte la o ceremonie festivă.

In dimineaţa următoare, o explozie a devastat Kirk o‘Field. Spre uimirea tuturor, corpul lui Darnley a fost găsit în grădină, iar dovezile au indicat faptul că nu explozia a fost cea care l-a ucis. Deşi nu s-au găsit urme pe gât, medicii au concluzionat că soţul Mariei a fost, cel mai probabil, sugrumat. Au existat mai mulţi suspecţi bănuiţi de uciderea lui Darnley, dar cel care a fost la un pas de a fi găsit vinovat a fost James Hepburn, conte de Bothwell care, din lipsă de dovezi, a fost achitat în urma unui proces de 7 ore, în ziua de 12 aprilie 1567. O săptămână mai târziu, Bothwell a reuşit să adune de partea lui lorzi şi episcopi pentru a semna un act în care se consfințea căsătoria lui cu Maria.

Dacă cineva s-ar fi gândit că lucrurile nu pot merge mai prost de atât, se înşeala, pentru că viaţa Mariei a continuat să se complice din ce în ce mai mult. In ziua de 24 aprilie 1567, Bothwell a răpit-o pe Maria, cu sau fără voia ei, şi a dus-o în Castelul Dunbar, unde se pare că ar fi violat-o.

La 6 mai, cei doi s-au întors la Edinbourgh şi în ziua de 15 mai s-au căsătorit într-o biserică protestantă, eveniment ce a scandalizat nu numai Scoţia, ci şi restul Europei. O lună mai târziu, Maria devenit ostatică a rebelilor, iar Bothwell s-a salvat fugind. Revolta a fost declanşată într-un moment de maximă tensiune. Bothwell fusese căsătorit, iar catolicii nu voiau să recunoască divorţul sau validitatea căsătoriei întreprinse de pastorii protestanţi. Mai mult, atât catolicii, cât şi protestanţii au fost şocaţi de căsătoria dintre Maria şi presupusul ucigaş al fostului ei soţ.

Adusă la Edinburgh, Maria a fost forţată să abdice la data de 24 iulie, în favoarea fiului său în vârstă de un an, în timp ce Bothwell a fost exilat. El a ajuns să fie încarcerat în Danemarca unde şi-a pierdut minţile şi a murit în 1578.

Un an mai târziu, Maria a scapat din închisoare şi a făcut o ultimă încercare de a-şi recâştiga tronul. Ea a adunat o armată formată din şase mii de supuşi care a fost învinsă de armata regentului (fratele său vitreg, Moary) din cauza indisciplinei.

Incolţită, Maria nu a putut să se refugieze în Franţa, motiv pentru care s-a decis să caute ajutor la curtea verişoarei sale, Regina Elisabeta I-a a Angliei. Hotărârea fostei regine a fost, poate, una dintre cele mai proaste alegeri pe care le-a făcut de-a lungul vieţii, căci în loc de ajutor, Elisabeta i-a rezervat loc între pereţii unei alte închisori, acuzând-o de uciderea propriului său soţ. In realitate, Elisabeta se temea de Maria, pe care catolicii o considerau a fi adevărata moştenitoare a tronului Angliei. Prin bunica ei, Margaret Tudor, sora mai mare a lui Henric al VIII-lea, Maria de Scoția chiar ar fi avut acest drept..

Totuşi, naşterea ultimului copil al lui Henric, a Elisabetei, a făcut ca lucrurile să se schimbe. Cu toate acestea, potrivit catolicilor, Elisabeta era copil nelegitim, dat fiind că fusese născută de Anne Boleyn, cea de-a doua soţie a lui Henric al VIII-lea.

Catolicii englezi nu au recunoscut divorţul dintre Henri al VIII-lea şi Catherine de Aragon şi nu au recunoscut niciodată căsătoria sa cu Anne, prin urmare nu puteau să o accepte pe Elisabeta drept regină.

In Anglia, Maria Stuart a fost închisă într-o serie de castele şi conace şi, deşi Elisabeta o descria drept cea mai mare ameninţare a Angliei, ea a fost catalogată în multe cronici drept o femeie răpitor de frumoasă şi de inteligentă.

Totuşi, odată cu trecerea anilor, sănătatea ei s-a deteriorat din ce în ce mai repede şi odată cu sănătatea, din Maria se scurgea şi speranţa că va mai fi eliberată. In 1586, după 18 ani de prizonierat, ea şi-a pierdut toate privilegiile. A fost închisă în Chartley Hall de unde nu a mai avut voie să plece. In ultima sa plimbare în Buxton, staţiune balneoclimaterică în care mergea cât de des i se permitea pentru a-şi reface starea de sănătate, Maria a folosit un diamant pentru a scrijeli un mesaj de rămas bun, semn că realiza că sfârşitul era aproape.

Suferinţa Mariei era cu atât mai mare cu cât fiul său, în vârstă de 19 ani, Regele James al VI-lea al Scoţiei, o ura. Fiind crescut de inamicii mamei sale, era convins că Maria i-a omorât tatăl pentru a se căsători cu amantul său. Prin urmare, James o dispreţuia şi se temea că dacă ea s-ar fi întors în Scoţia i-ar fi furat locul. Nepăsarea fiului s-a putut observa şi atunci când nu s-a sfiit să îi ceară mâna Elisabetei, cea care îi ţinea mama captivă.

Deşi a încercat să îi scrie lui James pentru a-i explica cum s-au întâmplat toate nenorocirile din viaţa ei, corespondenţa Mariei era interceptată, iar scrisorile ei nu au părăsit niciodoată Anglia.

Exact când moralul Mariei atinsese limitele disperării, un nobil catloic, Gilbert Gifford, a reuşit să strecoare în Chartley Hall o serie de scrisori venite din partea susţinătorilor ei.

Intre timp, fără ştirea Mariei, se punea la cale un complot coordonat de Anthony Babington, un tânăr fermecător, în vârstă de 24 de ani, al cărui scop era eliberarea reginei Scoţiei. Pentru acest demers, Babington a adunat mulţi adepţi care nu mai suportau teroarea impusă de Elisabeta, care îi tortura şi îi punea să plătească taxe mult prea mari pe cei care nu renunţau la catolicism.

De-a lungul a mai multe luni, Babington şi oamenii lui au pus la cale un plan de eliberare a Mariei şi de asasinare a uzurpatoarei Elisabeta. Considerând că nu poate duce la bun sfârşit planul fără consimţământul Mariei, tânărul i-a explicat acesteia planul printr-o scrisoare crpitată. Ca de obicei şi această scrisoare urma să fie livrată de un personaj numit Gifford care acţiona ca susţinător al Mariei, dar care, în realitate era agent dublu. Astfel, scrisorile Mariei au ajuns în mâna lui Sir Francis Walsingham, secretarul de stat al reginei Elisabeta, care dorind să aibă dovezi împotriva intenţiilor criminale ale Mariei, pentru a o putea condamna la moarte, a lăsat mesajul să ajungă în mâinile Reginei Scoţiei, care îşi dădea binecuvântarea pentru uciderea Elisabetei. Bineînţeles că şi acest mesaj a trecut mai întâi pe la Walsingham, care a falsificat un postscriptum la scrisoarea întemniţatei şi le cerea susţinătorilor mai multe detalii pentru a putea afla cine stătea în spatele acestui complot.

Din cauza unui cifru slab, în ziua de miercuri 15 octombrie, Regina Maria a fost adusă în faţa justiţiei. Ea nu ştia că mesajele sale au fost descifrate şi timp de 2 zile a neagat că ar fi avut vreo legătură cu Babington. Zece zile mai târziu s-a dat sentinţa şi Maria a fost condamnată la moarte prin decapitare.

La 8 februarie 1587, la castelul Fotheringhay, trei sute de curioşi s-au strâns pentru a fi martori la decapitarea Mariei. Pentru ca pleava să nu o declare martiră, Walsingham a dat ordin ca după execuţie, toate obiectele Mariei să fie arse, ca nu cumva să devină obiecte sfinte. De asemenea, pentru a doua zi el a plănuit organizarea unei parade în cinstea ginerelui său care îşi pierduse viaţa într-o luptă împotriva catolicilor. In acest fel, oamenii ar fi uitat mai repede de Maria şi de tragica sa sentinţă.

Totuşi, Regina Scoţiei era la fel de determinată ca ultima ei imagine să constea într-un gest sfidător la adresa verişoarei sale, o oportunitate de a-şi reafirma credinţa catolică. Prin urmare, Maria s-a urcat pe eşafod spunând rugăciuni în engleză şi rugându-se pentru poporul englez, pentru fiul şi verişoara sa. Apoi, aplecându-se şi-a aranjat părul şi a rostit de câteva ori In manus tuas domine, până când, călăul i-a întrerupt rugăciunea cu lama sa rece.

Sfârșitul tragic al Mariei Stuart, provocat de o învinuire nedreaptă, viața ei, tot nedraptă, de prizonieră a unei verișoare perfide, dar și viața plină de evenimente controversate a impresionat posteritatea și i-a atras o simpatie postumă reflectată în mulțime de opera literare.