ECATERINA TEODOROIU - EROINA DA LA JIU

                Ecaterina s-a născut la 14 ianuarie 1894 în comuna Vădeni, situată în apropierea oraşului Tg-Jiu, în familia ţăranilor Vasile şi Elena Toderoiu, fiind cel de-al treilea din cei opt copii ai familiei. Astăzi localitatea sa natală a devenit cartier al municipiului Tg-Jiu, aici fiind amenajată casa memorială „Ecaterina Teodoroiu“.

              Cursurile şcolii primare le-a început la Vădeni şi le-a continuat la Tg-Jiu. După absolvirea şcolii primare, probabil în perioada 1905-1909, a fost elevă a Şcolii Româno-Germane din Tg-Jiu al cărei director era Ştefan Bobancu.

              Începând din anul 1909 a frecventat, timp de 7 ani, până în vara anului 1916, cursurile liceale la Bucureşti. Iniţial s-a înscris la un gimnaziu/pension de lângă Cişmigiu, dorind să devină învăţătoare. Ulterior, şi-a continuat studiile într-o şcoală pentru infirmiere.

              După izbucnirea primului război mondial, Ecaterina Teodoroiu s-a înrolat voluntar într-una dintre primele unităţi de cercetaşi din Bucureşti, cohorta „Păstorul Bucur“, comandată de către Arethia Piteşteanu.

              În iunie 1916 Ecaterina a revenit la Tg-Jiu unde s-a înrolat în cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor“, unitate aflată sub comanda lui Liviu Teiuşanu, instructor de cercetaşi din septembrie 1914.

              La 15/28 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, Ecaterina Teodoroiu şi ceilalţi cercetaşi au fost repartizaţi de către Ana Culcer, preşedinta Crucii Roşii din Gorj, la spitalele militare organizate în Tg-Jiu. Referindu-se la acele clipe, Ecaterina Teodoroiu consemna, ulterior: „La decretarea mobilizării în august 1916 am fost utilizată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Tg-Jiu“.

              La data intrării României în primul război mondial, fratele cel mare al Ecaterinei, Nicolae, înrolat în cadrul Regimentului Nr. 18 Gorj, se afla pe frontiera cu Austro-Ungaria. La 26 august 1916 a fost rănit în luptele de pe Valea Jiului, fiind îngrijit chiar de către Ecaterina. În scurt timp, la sfârşitul lunii august 1916, Nicolae a revenit pe front.

              În luna septembrie 1916 Ecaterina a făcut dese călătorii pe frontul de pe Valea Jiului pentru a-l vizita pe fratele său, participând la evacuarea şi îngrijirea răniţilor.

              La 6/19 octombrie 1916, trupele germane întărite cu Divizia a XI – a bavareză şi cu piese de artilerie grea, au declanşat o puternică ofensivă vizând străpungerea frontului Armatei I române pe valea Jiului.

              În aceste condiţii, la 10/23 octombrie 1916 la Marele Cartier General al Armarei Române s-a organizat un Consiliu Militar în cadrul căruia generalul Ioan Culcer, comandantul Armatei I a propus evacuarea trupelor din Oltenia. Situaţia de pe front fiind îngrijorătoare, comanda Armatei I ce lupta în munţii Olteniei a fost preluată de către generalul Ion Dragalina.

              Dorind să inspecteze linia frontului în defileul Jiului, la 12/25 octombrie 1916, generalul Ion Dragalina a fost rănit la umărul drept în apropiere de Lainici, fiind evacuat într-un spital din Tg-Jiu unde a primit primele îngrijiri medicale din partea Ecaterinei Teodoroiu. Ulterior a fost evacuat spre Craiova şi Bucureşti, unde a murit în urma unei septicemii.

  La 14/27 octombrie 1916 armata română declanşează un contraatac împotriva ocupanţilor germani, grupul de Divizii von Kneussl fiind respins spre nord şi vest. Cu acest prilej au fost capturate: cartierul Diviziei a XI-a bavareze, peste 200 de chesoane, 36 de tunuri, 2 baterii de obuziere, 14 ofiţeri şi peste 1600 de prizonieri germani.

              În condiţiile în care armata română iniţiase o contraofensivă, la 14 octombrie 1916, trupele germane aflate în apropierea Târgu-Jiului au încercat capturarea podului peste Jiu ce asigura accesul în oraş.

              Astfel, în dimineaţa acelei zile, în jurul orei 1130, s-a declanşat bătălia de la podul Jiului. La aceasta a participat o companie de miliţie ce apăra podul peste Jiu, o parte a populaţiei civile, precum şi cercetaşii din rândul cărora s-a remarcat prin curajul său Ecaterina Teodoroiu. După această bătălie, Ecaterina avea să fie cunoscută sub apelativul de „eroina de la Jiu“.

               Datorită faptelor sale de curaj, Ecaterina Teodoroiu a fost invitată de către regele Ferdinand şi regina Maria la Bucureşti, unde s-a aflat începând cu data de 23 octombrie 1916, fiind felicitată de către familia regală.

              La 1/14 noiembrie 1916 fratele Ecaterinei, Nicolae, a murit în luptele de la Porceni. Moartea fratelui a determinat-o pe Ecaterina să se înroleze voluntar în cadrul Regimentului Nr. 18 Gorj în care luptase acesta.

              În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1916 Ecaterina Teodoriu se afla la Dăneşti, în condiţiile în care trupele române se retrăseseră la sud de Târgu-Jiu, oraşul fiind ocupat de trupele germane la 3 noiembrie 1916. De la Dăneşti trupele române în componenţa cărora se afla subunitatea Ecaterinei Teodoriu s-au retras spre Brătuia.

              În noaptea de 3 spre 4 noiembrie 1916 Ecaterina Teodoriu şi camarazii săi părăsesc Brătuia şi rezistă o vreme la sud de localitatea Floreşti. În aceeaşi noapte Ecaterina Teodoroiu cade prizonieră în luptele de pe înălţimile Răşina-Peşteana-Tunşi, dar reuşeşte să fugă de sub escortă şi revine la subunitatea sa.

              La 6 noiembrie 1916, Ecaterina a participat la luptele de la Bărbăteşti. Ulterior, a luat parte la luptele de la Ţănţăreni şi Filiaşi. În cursul luptelor de la Filiaşi a fost rănită de un obuz care i-a fracturat tibia şi coapsa stângă. A fost evacuată spre Craiova şi, ulterior, spre Bucureşti.

              În condiţiile ocupării capitalei de către armata germană şi ale evacuării armatei şi administraţiei româneşti în Moldova, Ecaterina a fost evacuată şi internată într-un spital militar din Iaşi. Aflându-se în spitalul amenajat la Liceul nr. 266 din Iaşi, avea să primească gradul de sublocotenent cu ocazia unei vizite a reginei Maria.

              Între 9/22 şi 14/27 decembrie 1916, în timpul desfăşurării bătăliei de la Râmnicu-Sărat, Ecaterina îşi aşterne pe paginile carnetului de front amintirile din perioada luptelor de pe Valea Jiului la care participase.

  Ofensiva germană este oprită la 24 decembrie 1916, după ocuparea Brăilei şi a Rîmnicului-Sărat, la sud de Siret. Astfel, la sfârşitul anului 1916 frontul se stabileşte definitiv pe râurile Şuşiţa-Putna-Siret şi pe fluviul Dunărea.

  În perioada petrecută în spitalul ieşean Ecaterina l-a întâlnit pe tânărul ofiţer Gheorghe Mănoiu, între cei doi creându-se „o legătură prietenească”. Acesta a revenit la unitatea sa, Regimentul 43/59 la începutul lunii ianuarie 1917 iar la 23 ianuarie, cînd părăseşte spitalul Ecaterina se va îndrepta spre aceeaşi unitate militară care era cantonată în comuna Dumitreşti-Gălăţei.

  La începutul lunii februarie 1917 Ecaterina este prezentată elevilor Şcolii Militare de Infanterie de către Liviu Teiuşanu, cel care o numea într-un raport către principele Nicolae, „Jeana D'Arc a noastră“.

              În baza unui raport întocmit de către Liviu Teiuşanu, în martie 1917, Ecaterina Teodoroiu a primit ordinul „Virtutea Cercetăşească, în aur, de război. Ca urmare a faptelor de arme de pe front, a primit şi medalia Virtutea militară de război“, clasa a II-a, şi gradul de sublocotenent, conform Decretului nr. 191 din 10 martie 1917, decret publicat în „Monitorul Oficial“, nr. 292 din 16 martie 1917. Festivitatea de decorare a avut loc la 19 martie 1917, Ecaterina primind decoraţia din mâinile regelui Ferdinand I.

              Revenind pe front, primeşte la cerere, comanda unui pluton din Compania a 7-a a Regimentului 43/59 Infanterie cantonat la Codăeşti-Vaslui din data de 25 aprilie/8 mai 1917. În perioada în care Ecaterina s-a aflat la Codăeşti în presă apar numeroase articole elogioase la adresa sa, prezentând faptele de arme ale „eroinei de la Jiu“.

              Ofensiva armatei române din vara anului 1917 a fost pregătită de Marele Cartier General, iar planurile de operaţiuni au fost comunicate trupelor în cursul lunilor mai şi iunie 1917. După aproape opt luni de pregătiri, la începutul lui august 1917, avea să se declanşeze ofensiva pe baza planului generalului Eremia Grigorescu.

  Din 4/17 august 1917, Regimentul 43/59 aflat în rezerva Armatei I s-a pregătit pentru intrarea în prima linie. Astfel, la 5 august pleacă din gara Vaslui spre Tecuci. Ulterior va trece Siretul şi staţionează o vreme în pădurea Malta Seacă, în apropierea frontului.

              La 17 august 1917, dorind să o protejeze pe Ecaterina, generalul Ernest Broşteanu a rugat-o să rămână la spitalul mobil aflat în spatele frontului, dar eroina a refuzat.

              Luptele de la Muncelu, declanşate la 15/28 august 1917, au fost deosebit de grele.

  La 18 august Regimentul 43/59 se îndrepta spre front iar la 20 august este trimis în linia I în locul Regimentului 35 Infanterie, pe Valea Zăbrăuciorului, spre Dealul Secului. Ecaterina şi-a însoţit regimentul pe front pe o ploaie torenţială.

              În ziua de 21 august 1917 au căzut în luptele de la Muncelu 35 de ofiţeri şi aproape 2 700 de soldaţi români. La 22 august 1917 batalionul II din care făcea parte plutonul comandat de către Ecaterina Teodoroiu a trecut din rezervă în linia I. În seara aceleiaşi zile, Ecaterina se afla cu plutonul pe care îl comanda în tranşee, pe dealul Secului, în zona Muncelului.

              În seara zilei de 22 august, după lupte grele, Ecaterina se află cu plutonul său în tranşee, pe Dealul Secului, deasupra pârăului Zăbrăuciorul, în zona Muncelului. Observând că inamicul pregătea o ofensivă, Ecaterina a ieşit din tranşee ordonând soldaţilor din subordine să pornească la atac cu îndemnul: „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!“. În acel moment a fost lovită în inimă de două gloanţe venite dinspre poziţiile germane.

  Trupul eroinei a fost transportat de către brancardieri la postul de comandă al regimentului, unde a rămas până a doua zi când a fost înmormântată cu paradă militară într-o poiană din Zăbrăuţi, pe Valea pârâului Glod, comuna Fiţioneşti, lângă căpitanul Morjan Dumitru, gorjean şi el, mort în fruntea Companiei a 6-a cu o zi înainte.
            Ziarul „România“ din 27 august 1917 a făcut cunoscută tuturor românilor din Moldova, şi celor refugiaţi aici, jertfa supremă a „eroinei de la Jiu“.

  După încheierea războiului pentru întregirea neamului, la 17 iulie 1921 s-a decis realizarea la Tg-Jiu a unei statui în cinstea Ecaterinei Teodoroiu.

  Referindu-se la ideea ridicării unui monument în cinstea Ecaterinei la Tg-Jiu, generalul Henri Mathias Berthelot spunea: „Găsesc înălţătoare ideea de a comemora printr-un monument înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoştinţă şi de admiraţie; dar va fi de asemenea cel mai frumos exemplu de virtuţi ale neamului pentru generaţiile ce vor veni“. De altfel, la 9 iunie 1921, cu ocazia sărbătoririi centenarului „Tudor Vladimirescu“, rămăşiţele pământeşti ale Ecaterinei Teodoroiu au fost exhumate şi aduse cu onoruri militare, pe un afet de tun transportat cu trenul, la Tg-Jiu.

  La ceremonia de reînhumare de la Tg-Jiu a participat şi Octavian Goga, poet şi om politic ardelean, care a însoţit cortegiul funerar de la gară până la primărie, unde a rostit un emoţionant discurs.

  În anii 1935-1936 a fost realizat de către Miliţa Pătraşcu sarcofagul din faţa catedralei ortodoxe din centrul Târgu-Jiului în care este depus trupul neînsufleţit al „Eroinei de la Jiu“. La ceremoniile organizate cu prilejul dezvelirii sarcofagului au participat primul ministru al României, Gheorghe Tătărescu, soţia sa, Arethia Tătărescu, precum şi regele Carol al II – lea. Amplasat în centrul municipiului Tg-Jiu între clădirea Primăriei şi Catedrala ortodoxă cu hramul „Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil“.

   În anul 1976 a fost amplasată în municipiul Tg-Jiu o statuie a Ecaterinei Teodoroiu realizată de către Iulia Oniţă. Monumente în cinstea Ecaterinei au fost ridicate şi la Brăila şi Slatina.

  Pentru cinstirea eroismului şi patriotismului său exemplar, numele eroinei de la Jiu este purtat cu mândrie de una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din municipiul Tg-Jiu, Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu“.

              În anul 1938, la iniţiativa Arethiei Tătărescu, a fost amenajată casa memorială „Ecaterina Teodoroiu“ de la Vădeni, din dorinţa de a păstra vie în conştiinţa noilor generaţii amintirea eroinei de la Jiu. Aceasta este astăzi unul dintre cele mai importante obiective ale Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“.

 

 

SMARANDA GHEOGHIU - PRIMA ROMÂNCĂ CARE A CĂLĂTORIT SPRE POLUL NORD.

Smaranda Gheorghiu (n. 5 octombrie 1857, Târgovişte - d. 26 ianuarie 1944, Bucureşti) era nepoata lui Grigore Alexandrescu şi descendentă a familiilor boiereşti Andronescu şi Vlădescu. Ea scris celebrele versuri: "Vine vine primăvara / Se aşterne-n toată ţara / Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii".

La sfârşitul secolului 19, Smaranda a condus un cenaclu frecventat şi de poetul Mihai Eminescu şi a fost prietenă cu Veronica Micle, cea care a supranumit-o "Maica Smara". A colaborat la cele mai importante ziare şi reviste ale vremii, între care "Convorbiri literare", "Fântâna Blanduziei", "Literatorul", "Tribuna", "Universul", a fost membră a unor organizaţii culturale - "Dante Alighieri", "Storia et Arte di Roma", "Alianţa Universală a Femeilor" - şi a participat la diverse congrese internaţionale, ca reprezentantă a României.

Pasiunea ei de scriitoare a fost călătoria. A străbătut România şi multe ţări din Europa şi din Asia, apoi a scris cărţi şi a ţinut conferinţe pentru a relata impresii din aceste călătorii. Cea mai interesantă călătorie a ei a fost în 1904, spre Capul Nord, urmând itinerarul Transilvania, Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Rostock, Copenhaga, Upsala, Capul Nord. La întoarcere, a vizitat oraşul Cristiania (în prezent Oslo), unde s-a întâlnit cu Henrik Ibsen.

In parcul Mitropoliei din Târgovişte şi în parcul Cişmigiu din Bucureşti au fost ridicate monumente în amintirea Smarandei Gheorghiu.

MARIA CUTZARIDA CREȚULESCU - PRIMA FEMEIE MEDIC DIN ROMANIA

Spre finalul secolului al 19-lea, când țara noastră era încă departe de a oferi femeilor șanse egale la educație cu bărbații, Maria Cutzarida (n. 10 febr. 1857, Călărași – 16 nov. 1919, București) devine prima femeie medic şi prima femeie cu titlul de doctor în medicină din România. De numele ei se leagă și începutul mișcării feministe din România, precum și cele dintâi demersuri din domeniul asistenței sociale, prin înființarea primelor creșe de copii dințară. Totuși, prejudecățile sociale au fost permanent o piedică pentru evoluția profesională a Mariei Cutzarida, respinsă de multe ori fără explicații la concursurile de promovare. 

Maria a făcut studiile liceale la Școala Centrală din Bucuresti şi la Zürich, unde, în 1877, se înscrie la Facultatea de Medicină. Trecerea de care se bucurau în România absolvenţii cu diplome obţinute în Franţa a fost unul dintre motivele care au determinat-o să se transfere ulterior la Montpellier.

Ziarele bucureștene i-au urmărit evoluția. În „Pressa” apărea un articol cu titlul: „O româncă în străinătate vorbește despre succesele sale la studii”, iar un articol publicat în „Românul” îi consemna reușita din Franța: „O româncă, doctor în medicină”. Maria Cutzarida a absolvit Facultatea de medicină la Montpellier, dar stagiile de spital și de pregătire a doctoratului le-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris. Aici obține titlul de doctor în medicină în 1884, cu teza intitulată „L’hydrorrhee et sa valeur semiologique dans le cancer du corps del’uterus” – Despre hidroreea și valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin.

Pentru a obține libera practică în țară, Maria Cutzarida – căsătorită Crățunescu – și-a echivalat diploma din străinătate, promovând examenul cu „magna cum laude”. Interesul său pentru ginecologie poate fi motivat și de faptul că o femeie-doctor ar fi putut fi mai ușor acceptată de colegi și de pacienți, consideră istoricii.

Respinsă repetat în țară pentru posturile de medic

După revenirea în țară, Maria Cutzarida a deschis o clinică particulară. Considerând, însă, importantă practica în spital, cere în 1884 un post de medic secundar la serviciul de „boli ale femeilor” în cadrul Spitalului Brâncovenesc. Cererea i‑a fost însă respinsă din motive necunoscute. I s-a oferit in schimb un post de profesoară de igienă. În 1885 reuşeşte să ocupe un post de medic secundar la Spitalul „Filantropia” din Bucureşti, unde dădea consultaţii gratuite. Deşi s-a pregătit pentru un concurs în vederea obţinerii gradului de medic primar ginecolog al secţiei de consultaţii gratuite, Maria Cutzarida nu l-a promovat şi şi-a continuat activitatea la Maternitatea Filantropia.

În 1886, devine şeful catedrei de igienă la Azilul „Elena Doamna”. Maria Cutzarida a aşteptat mai mulţi ani concursul pentru ocuparea postului de medic primar. În 1894, Eforia Spitalelor (forul administrativ al spitalelor din Bucureşti) modifică, însă, profilul secţiei unde lucra Maria Cutzarida din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbând şi programa concursului. Cutzarida a înaintat un protest în care acuza Eforia de intenţia de a desfiinţa secţia de ginecologie. Protestul a rămas fără rezultat, iar Maria Cutzarida decide să demisioneze, încheindu-şi astfel activitatea spitalicească şi începând-o pe cea în domeniul asistenţei medico-sociale a mamei şi a copilului.

„Societatea Materna” şi primele creşe

S-a ocupat de asistenţa medicală în Fabrica de Tutun din Bucureşti, îngrijind, între 1885 şi 1898, aproape 2.000 de muncitoare. În 1899, înfiinţează prima creşă internă din România care avea să sprijine mamele muncitoare cu copii. În 1898, pune bazele „Societăţii Materna”, în scopul ocrotirii copiilor nevoiaşi, indiferent de religie, de naţionalitate şi chiar dacă nu erau legitimi. Inaugurarea primelor creşe din România se datorează Mariei Cutzarida.

În 1904 renunță la cabinetul particular, dedicându-se total „Societăţii Materna”. Spre sfârşitul vieţii, a acordat îngrijiri medicale la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134),  în timpul Primului război mondial. După terminarea războiului, din motive de sănătate, Cutzarida se retrage din activitatea medico-socială. Se stinge din viaţă la 16 noiembrie 1919, la 62 de ani. <<<

Primele femei în medicina românească

Cea de-a doua femeie care a urmat cursuri de medicină, de data aceasta la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a fost Olga Secară Tulbure. Ea şi-a început studiile în 1880, când Maria Cutzarida era în anul al III-lea la Facultatea de Medicină din Zurich.

Olga Secară Tulbure şi-a terminat însă studiile mai târziu, din cauza unor probleme de sănătate şi pentru că redactarea tezei de doctorat a durat mai mulţi ani. Astfel, cea de-a doua femeie-medic din România este considerată Hermina Walch Kaminski care, deşi s-a înscris mai târziu la facultatea din Bucureşti (1883), a profesat medicina înaintea Olgai Secară, începând cu anul 1887.

IOAN VODĂ CEL VITEAZ (SAU CEL CUMPLIT)

Ioan al III-lea sau Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul (n. 1521; d. 1574), a fost domnitor al Moldovei. Este fiul nelegitim a lui Ştefăniţă Vodă cel Tînăr (1517-1527) cu o armeancă, pe nume Serpega. A domnit din februarie 1572 pînă în iunie 1574.

 Preluarea tronului Moldovei 

Ioan armeanul, căci aşa i se mai spunea viitorului domnitor, apare pentru prima în scrierile epocii la 1561, la 40 ani, pe vremea domniei lui Alexandru Lăpuşneanul, domnia căruia era ameninţată de Iacob Heraclide (viitorul domn Ioan Despot-Vodă). Din acest moment, Ioan armeanul, nu putea uita că şi el este viţă de domn ca şi Lăpuşneanul şi are mult mai multe drepturi la domnia Moldovei decît Iacob Heraclide. Pe cînd Despot curta pe magnatul polon Laski, Ioan se dresă către alt magnat polon, adept luteran, Firlei. Pe vremea aceea magnaţii decideau totul în polonia, chiar şi regele polon avînd o mare frică de ei. Prima apostasie a lui Ioan armeanul, trecut la religie luterană, nu şi-a avut sorţi de izbîndă, deoarece Laski reuşeşte să impună la domnia Moldovei pe Despot-vodă. Totuşi Ioan, pe parcursul vieţii sale a trecut necontenit de la religie la asta, schimbîndu-le asemeni hainelor.

Văzînd moliciunea lui Firlei, Ioan părăseşte Polonia şi pleacă în Crimeea, refugiat la curtea hanului tătar, unde captivează simpatia moştenitorului tronului Mehmed-Calga, pe care cronica tătărească îl descrie ca pe un ilustru viteaz. Alături de Mehmed-Calga, Ioan participă la luptele cu Moscoviţii. În 1563, hanul, dă o scrisoare de recomandare pentru Ioan către regele Poloniei, care la acea vreme era tributar tătarilor solicitînd "te rog foarte mult să binevoieşti a ţinea în graţiile tale pe acest fiu de domn din Moldova". În loc să îl ajute pe Ioan cu oaste, regele polon îi recomandă să se adreseze la magnaţi, pentru a-i rămîne o poartă liberă în cazul în care turcii nu-l vor agrea spunînd că nu e intenţia lui ci a unui magnat anume. Ioan avînd experienţa în relaţia cu un magnat polon nu se va mai adresa la un altul.

Pentru o vreme Ioan dispare din vizorul cronicarilor, dar în acest timp Despot-vodă este răsturnat de la domnia Moldovei de Ştefan Tomşa, care şi el la rîndul său este răsturnat de Alexandru Lăpuşneanu, care din nou intră în graţiile turcilor.

Ioan apare la Viena, la curtea împăratului Maximilian II-lea, care se afla în necurmată luptă cu turcii şi care îi promite public să-i dea în serviciu o armată austriacă 7 000 - 8 000 oameni pentru a-l scoate de la domnia Moldovei pe Alexandru Lăpuşneanul. S-au adeverit goale promisiuni nemţeşti.

Turcii, aflînd de propunerile deşarte ale lui Maximilian II-lea, îl invită la Poartă, unde Ioan intră în graţiile vizirului Mehmed-Socolli, care intenţiona să-l prezinte sultanului, fapt ce nu s-a întîmplat din cauza războiului germano-turc care a început. Ioan fu trimis pe insula Rodos. În acest timp sultanul Suleiman moare (1566) locul lui fiind luat de fiul său Selim II-lea, iar în Moldova Alexandru Lăpuşneanu, orbeşte şi cade într-un fel de copilărie periodică, mai tristă decît însăşi moarte. Profitînd de ocazie, vizirul Mehmed-Socolli, rămas la putere, cheamă din exil pe prietenul său Ioan. După ce îşi leapădă religia a doua oară, Ioan va petrece 3-4 ani la Constantinopol, devenint om foarte bogat făcînd comerţ cu pietre scumpe. Totodată intră în graţiile noului sultan Selim II-lea şi îi revine speranţa de a recăpăta tronul Moldovei. În acest moment la domnia Moldovei deja se afla feciorul lui Alexandru Lăpuşneanul, Bogdan Lăpuşneanul.

În calitate de comerciant, Ioan vizitează des Moldova, susţinut şi de boierul modovean Ieremia Golia. De asemenea cu medierea lui Golia, Ioan armeanul  reuşeşte să se facă cunoscut cu mulţi dintre boierii nemulţumiţi de domnia tînărului Bogdan în Moldova, domnitor care era în dezgraţiile turcilor deoarece s-a declarat suzeran al regelui polon Sigismund-August.

La solicitarea boierilor moldoveni nemulţumiţi, Sultanul Selim II-lea, susţine cu o mică oaste revenirea lui Ioan la tronul Moldovei. Pe drum Ioan mai ademeneşte în oastea sa voluntari Sîrbi, Greci şi Bulgari. Totuşi oastea sa nu putea întrece 4 000 - 5 000 oameni. Bogdan se retrage în Polonia, iar Ioan fără a întămpina un adversar de la Galaţi la Suceava, intra în Suceava unde este aclamat Părinte al Moldovei de către boieri. 

Refugiat la Hotin, Bogdan IV-lea Lăpuşneanul cerşea ajurotur militar al regelui Poloniei Sigismund-August şi al magnaţilor pentru reluarea tronului. Regele a trimis un diplomat la Constantinopol dar fără izbîndă, pe cînd cumnaţii lui Bogdan din Polonia au adunat cu greu o oaste de 3 000 oameni.

Domnia în Moldova

Ioan vodă, decapitează vornicul ţării de jos, Ionaşcu Zbierea, chiar în ziua de Paşti şi îl înlocuieşte cu vornicul Dumbravă. Acesta avea circa 6 000 ostaşi leşi din Soroca, Orheiu, Fălciu, din vechime considerate cele mai belicoase districte din Moldova, cărora li s-a alăturat o oaste de turci basarabeni (găgăuzi) în frunte cu sangeacul de Akkerman. Totuşi Dumbravă primise ordinul de a cruţa pe duşman, avînd scopul de a păstra relaţii bune cu Polonia. Aşa s-a și întîmplat, armata polonă fiind atrasă în codri mai sus de Hîrlău, fu încercuită şi gonită pînă la Nistru fără a-i distruge.

Văzîndu-şi visul de a ajunge domnitor al Moldovei împlinit, Ioan-Vodă caută să-şi asigure tronul în exterior, punîndu-se bine şi cu turcii şi cu polonezii, pe de o parte, iar pe de alta asmuţindu-i pe unii împotriva altora prin tot felul de iscodiri, uneltiri şi minciuni. Pe plan intern, persecută şi chinuie cumplit pe boieri şi clerici.

În mai puţin de de doi ani de domnie în pace, Ioan-Vodă introduse în ţara sa următoarele cinci reforme:

1. Controlul personal al actelor de domnie din cancelaria domnească;
2. Schimbarea capitalei la Iaşi;
3. Eliberarea poporului de jos de jugul aristocraţiei clericale şi laice;
4. Baterea monedei naţionale de aramă;
5. Stricteţea contribuţiilor fiscale. 

Toate acestea Ioan-Vodă le făcuse fără ajutorul unei camere legislative care după părerea domnitorului cu face un "2 maiu". Trebuie menţionat că pînă la Ioan-Vodă domitorii nu subsciam documentele cu mîna proprie..

De la început s-a arătat loial boierimii, dar mai apoi au început persecuţiile şi omoruri groaznice, de unde şi îi vine numele de Ioan-Vodă cel Cumplit. Vrînd să ia agonisirea tuturor prin sînge se răfuia atît cu boierii cît şi cu clerul. Vlădica Gheorge, ars de viu pentru sodomie, Mitropolitul Teofan, fugit peste munţi, iar boieri erau o sumedenie.

În curînd însă se ivesc piedici în domnia lui. Doamna Chiajna ceruse cu mulţi bani tronul Moldovei pentru fiul ei Petru Şchiopul, originar din Muntenia. Turcii îi propun lui Ioan Vodă să dea el banii şi tributul oferit de Chiajna, sau să plece. Ioan Vodă refuză.

Aliat cu cazacii, se aruncă într-un şir de lupte, care reprezintă momentele cele mai glorioase ale domniei acestui voievod. Întîmpină armata invadatoare a lui Alexandru Vodă al Munteniei, care susţinută şi de un contingent otoman îl aducea pe Petru Şchiopul domn în Moldova, învingînd-o într-o acţiune fulgerătoare lîngă Jilişte, la vadul Rîmna (Rîmnicul Sărat). Pune la Tîrgovişte domn pe un credincios de-al său, Vintilă, îndreaptîndu-se apoi spre Brăila, unde se refugiase Petru Şchiopul. Aici se dă o bătălie în care Ioan Vodă învinge, după care se îndreaptă spre Bugeac pentru a-i sprijini pe cazaci. Învinge trei corpuri de oaste turcească la Tighina şi Cetatea Albă. Are loc o nouă expediţie în vara lui 1574, alcătuită din turci, tătari şi munteni. În timp ce Ioan Vodă îi învinge şi alungă pe tătari, Golia e trimis să-i ţină pe turci la Dunăre. Turcii reuşesc să treacă iar Ieremia Golia fuge spre Ioan Vodă aflat cu oştirea lîngă iezerul Cahulului, direcţie în care se îndreaptă şi oastea turcă. Aici se dă lupta şi călărimea boierilor în frunte cu Golia trece la duşman. Sosirea tătarilor îi copleşeşte pe moldoveni, care se retrag în satul Roşcani, în apropiere. După o lungă şi eroică, dar şi zadarnică rezistenţă, Ioan Vodă s-a predat. Turcii îl ucid leagîndu-l de cozile a doua cămile, pentru a-l sfîrteca (10-11 iunie). Oştirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, şi oştenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mişelească a voievodului.

Îngrijoraţi de zvonurile pe care le primeau despre mulţimea duşmanilor, înainte de bătălia de la iezerul Cahulului, întrebîndu-şi Domnul despre acest aspect, Ioan Vodă le-ar fi dat răspunsul: "îi vom socoti în luptă".

Ioan Vodă a fost căsătorit înainte de domnie cu Maria Rostowski şi ca domn, cu Maria Huru, fiica boierului L. Huru, Pîrcălab de Hotin. După moartea lui Ioan Vodă cel Cumplit, doi fraţi de-ai lui după mamă şi un nepot, au ajuns pe tronul Moldovei: Ioan Potcoavă (Creţul), Alexandru Sarpega, şi Petru Cazacul, care era fiul lui Alexandru, iar un alt frate şi un alt nepot au fost doar pretendenţi: Constantin (frate) şi Lazăr (nepot).