BASARAB al II-lea

Basarab al II-lea, fiul cel mic al lui Dan al II-lea a făcut parte din dinastia Basarab, ramura Dănestilor, urmând filiaţia Radu Negru Vodă, Basarab I, Nicolae Alexandru, Radu I, Dan I, Dan al II-lea. După ce Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, l-a ȋndepărtat, de la tronul Ţării Româneṣti, pe Vlad Dracul (iulie/septembrie 1442), cu acordul regelui Ungariei, l-a instalat “domn şi voievod în acele <părţi> pe adevăratul moştenitor, şi anume pe Basarab, fiul răposatului Dan voievod“. In septembrie 1442, Basarab al II-lea a ajuns pe tronul Țării Românești.
Despre Basarab al II-lea se știe că, ȋncepând cu anul 1431, se găsea ȋn Transilvania și la anul 1439 se afla ȋnrolat ȋn armata lui Albrecht de Habsburg. Incepând cu anul 1442 s-a stabilit ȋn preajma Sighiṣoarei devenind pretendent la tronul Țării Românești, susţinut fiind de Iancu de Hunedoara ṣi de Vladislav I Iagello. Așezarea lui pe tron a avut loc cu puțin timp ȋnaintea bătăliei de pe Ialomiţa, din septembrie 1442, unde Iancu de Hunedoara a zdrobit oastea otomană.

Din timpul lui Basarab al II-lea s-a păstrat, până ȋn prezent, un singur ducat de argint, ceea ce ȋnseamnă că spre desosebire de unii ȋnaintași ai lui (Radu Praznaglava, Dan al II-lea, Alexandru Aldea), chiar dacă a domnit foarte puţin, a bătut monedă.

La data de 24 aprilie 1444, o solie a regelui ungar, Vladislav I Jagiello, pornită din Buda a ajuns la Adrianopol pentru ȋncheierea unei păci cu turcii. După negocierea păcii, una din anexe prevedea o condiţie a turcilor prin care  Vlad Dracul  trebuia repus pe tronul Valahiei, lucru care s-a ṣi ȋntâmplat. El este considerat ieșit din domnie pe 24 aprilie 1444, când prin voința turcilor a preluat tronul din nou Vlad Dracul.
Ultimul document, din timpul domniei lui lui Basarab al II-lea, datează din data de 9 ianuarie 1443. Este, deasemenea, menţionat participând la “campania cea lungă” din 17 aprilie ṣi din luna august  a anului 1443, alături de Iancu  de Hunedoara, campanie purtată la sud de Dunăre.
După luna august 1443, nu mai există nici o informaţie despre Basarab al II-lea, nu se cunoaște dacă a pierit ȋn vreo bătălie sau dacă a murit de moarte bună. Deasemeni nu există nici o informaţie despre locul  unde a fost ȋnmormântat. 

____

VLAD ȚEPEȘ - Legende

1. Domnița Katharina și celelalte femei

Există o poveste care spune că Vlad al III-lea, zis Drăculea, mai cunoscut ca Vlad Țepeș, a avut o lungă poveste de dragoste cu o săsoaică din Brașov, Katharina, fiica unui țesător. Relația lor ar fi durat 20 de ani și ar fi dus la nașterea a 5 copii, deși n-au fost căsătoriți niciodată. Asta în ciuda faptului că Vlad ar fi avut alte 3 neveste, și alte câteva amante. Legendele zic că a fost o dragoste aprigă ca și domnitorul, cu multe crize de gelozie și ieșiri nervoase. Se zice că într-un moment de criză de nervi, Vlad ar fi lovit un preot cu sabia.

2. Cupa de aur

O altă legendă spune că, în timpul celei de-a doua dintre domniile sale (a fost de 3 ori domnitor al Țării Românești), era atât de sigur de eficiența pedepselor crude pe care le aplica hoților, încât a pus lângă o fântână din centrul Târgoviștei (pe-atunci, capitala Țării Românești) o cupă mare din aur, cu care călătorii însetați să-și poată ostoi setea. Legenda spune că, de-a lungul domniei sale, cupa de aur n-a dispărut niciodată. Ba, mai mult, nici măcar n-a prea fost folosită, întrucât oamenii nu prea aveau curaj s-o atingă.

3. Punga boierului
Se spune că într-o zi, Vlad Țepeș, dorind să testeze onestitatea unui boier, i-a sustrat o pungă cu 100 de bani de aur. După o zi, boierul ar fi venit la Vlad, scandalizat, că în Sfatul Țării cineva i-a furat o pungă cu…. 200 de bani de aur. Vlad i-ar fi dat mânios punga înapoi, după care l-a tras în țeapă pe boier, pentru minciună și lăcomie. De altfel, trasul în țeapă era pasiunea principală a lui Vlad, lucru care i-a adus numele de Țepeș.

4. Cum a scăpat de cerșetori

Vlad nu era chiar un om cumsecade, ba dimpotrivă. Era de părere că toți oropsiții soartei (cerșetori, bolnavi, oameni fără casă) sunt, de fapt, niște hoți care profită de mila oamenilor. Drept pentru care, într-o bună zi, a strâns cât a putut de mulți și i-a dus în cetatea Târgoviștei, într-o sală, unde i-a ospătat îmbelșugat și i-a servit cu cele mai bune vinuri. Când masa s-a încheiat, Vlad ar fi încuiat sala și i-ar fi dat foc, nelăsând pe nimeni în viață.

5. Masacrul din ziua de Paște

Se pare că sașii din Brașov nu-l prea iubeau pe Țepeș. Motiv pentru care complotau, mai pe față, mai pe ascuns, să-l alunge de la domnie. Din acest motiv, la care se adaugă faptul că au fost mărite niște taxe comerciale care-i afectau veniturile, dar și faptul că sașii cam susțineau orice “contracandidat” la domnie, Țepeș a strâns în ziua de Paște a anului 1459 câteva sute de negustori brașoveni (sau aflați în trecere prin Brașov). 43 au fost trași în țeapă, iar Țepeș a luat micul dejun printre țepele în care agonizau cei osândiți. Alți 300 ar fi fost arși de vii.

6. Cruzimea și setea de sânge

Vlad Țepeș a fost un personaj foarte dur, foarte crud și foarte însetat de sânge. Spre exemplu, se spune că din te miri ce nimicuri poruncea ca celor pe care-i credea vinovați de vreo vină să li se taie nasurile, limbile sau urechile. O poveste zice că într-o zi a găsit pe stradă un om cu cămașă murdară. S-ar fi dus la el acasă și-ar fi dat ordin ca nevasta omului să fie trasă în țeapă, că era prea leneșă. O altă poveste zice că într-o zi, au venit niște soli turci. Din aroganță sau din neglijență, solii nu și-ar fi dat jos turbanele. Motiv pentru ca Vlad s-a enervat și-a poruncit să le bată turbanele în cap, cu piroane de fier.

Dincolo de legende, însă, există și adevăr. După ce Serbia a devenit pașalâc turcesc, în 1459, s-a creat teama că același lucru se poate întâmpla și Țării Românești, motiv pentru care boierii s-au strâns în jurul lui Vlad în lupta antiotomană. În același timp, la Mantova, Papa Pius al II-lea a organizat o mare cruciadă, care-l avea ca personaj principal pe regele Ungariei, Matei/Matia Corvin. În cadrul acestei cruciade, între 1461 și 1462, Vlad a dus o campanie la sudul Dunării împotriva armatei otomane. Conștient că nu poate face cu armata de de 20-30 de mii de oșteni unei armate de peste 100 de mii de soldați otomani și mercenari, Vlad a folosit atacuri de gherilă împotriva turcilor. Campania a culminat cu “Atacul de noapte”, despre care vom vorbi mai jos. La 11 februarie 1462, Vlad i-a trimis lui Matei/Matia Corvin un catastif cu numărul vrăjmașilor uciși: 23.884. Evidența lor era ținută pe fiecare localitate atacată de oastea sa.

7. Atacul de noapte

La 4 iunie 1462, sultanul Mehmed al II-lea el-Fatih (Cuceritorul) trecea Dunărea în fruntea unei armate numeroase, încercând să ajungă în capitala Târgoviște. Vlad, spre a-i îngreuna înaintarea, a dat foc la terenuri, a otrăvit fântânile, a trimis oamenii și animalele în munți. În plus, a deviat câteva râuri mai mici pentru a crea terenuri mlăștinoase și a pus tot felul de capcane (gropi acoperite cu crengi și frunze). Mai mult, a trimis în rândul turcilor oameni bolnavi de tuberculoză, sifilis, ciumă sau lepră, ca să infecteze cât mai mulți soldați inamici. De-a lungul înaintării anevoioase a armatei turcești, în timpul căreia otomanii nu găseau apă sau hrană, Vlad i-a atacat sporadic de mai multe ori.

La 17 iunie, Vlad, în jurul orei 12 noaptea, a intrat cu câteva mii de soldați în tabăra turcă. Folosind goarne și făclii, au creat panică între turci, le-au dat foc la corturi și au omorât, se pare, peste 15.000 de soldați. Se spune că Vlad însuși a vrut să dea foc cortului sultanului, dar l-a confundat cu cortul unui mare vizir.

Totuși Mehmed a continuat marșul spre Târgoviște. O variantă a poveștii spune că atunci când a ajuns în capitală, a găsit-o părăsită, cu porțile deschise, iar armata sa a mărșăluit vreme de-o jumătate de oră pe un drum mărginit de aproape 20.000 de turci trași în țeapă, iar în țeapa cea mai mare se afla corpul lui Hamza Pașa. O altă variantă a poveștii spune că de fapt valahii ar fi apărat cetatea, iar țepele cu turci se aflau înșiruite în afara orașului, pe o distanță de 60 de kilometri.

8. Castelul Bran și Castelul Huniazilor

In general, Castelul Bran este asociat cu Vlad Țepeș, cel care a inspirat povestirea cu Dracula. Și astăzi, la Bran totul este impregnat de personalitatea lui Țepeș/Dracula. In realitate, nu există dovezi că Vlad ar fi locuit vreodată acolo. De asemenea, grupurilor de turiști care merg la Castelul Huniazilor li se “vinde” ideea că acolo a fost întemnițat Țepeș. In realitate, Vlad Țepeș a fost întemnițat de Matei Corvin la Castelul Vișegrad, în Ungaria.

9. Cronicile sașilor

Pentru că-i purtau multă dușmănie, negustori sași au inventat o mulțime de povești îngrozitoare despre Vlad Țepeș. I-au făcut, cum s-ar spune în zilele noastre, o campanie negativă extrem de eficientă. Mare parte din legendele de mai sus se pare c-au fost create de ei, De aceste povești s-ar fi folosit și regele Ungariei, Matei Corvin, când l-a arestat (plus o scrisoare falsă conform căreia Vlad s-ar fi închinat la turci). Au existat în vremurile acelea o grămadă de picturi și fresce care-l puneau pe Vlad în contexte malefice și sângeroase (într-una din ele, era Pilat din Pont, judecându-l pe Iisus Hristos). Toate aceste povești sângeroase au circulat în vremurile acelea. Și se pare că ele au fost sursa de inspirație pentru Bram Stoker, în crearea mitului lui Dracula.

10. Mormântul lui Vlad Țepeș

Vlad a fost omorât mișelește de niște boieri trădători, aliați Basarab Laiotă, care venea dinspre Giurgiu cu trupe otomane, în ultimile zile ale lui 1476, sau în primele zile ale anului 1477. Corpul a fost decapitat, iar capul a fost trimis, într-un vas cu miere, la curtea sultanului Mohamed al II-lea, care l-ar fi înfipt într-o țeapă, ca răzbunare pentru zecile de mii de turci uciși de valah în acest fel. Corpul său, însă, nu se știe unde-a fost îngropat. O vreme, s-a crezut că a fost îngropat la Mănăstirea Snagov, dar s-a dovedit că nu era așa, ci la mănăstirea Comana, ctitoria sa. Mormântul nu a putut fi găsit deoarece mănăstirea lui Țepeș a fost distrusă și a fost reconstruită una nouă de domnitorul Radu Șerban (1588-1589).

Călugării

O altă poveste spune că doi călugări care au intrat în Ţara Românească, au venit să-l viziteze pe Vlad la castelul său. Călugării ştiau de reputaţia lui Vlad şi când acesta le-a cerut părerea despre domnia sa, aceştia au răspuns în mod diferit. Unul a spus că Vlad era un dur, dar era totuşi un prinţ, iar celălalt a condamnat în mod deschis metodele sale ca tortură. Relatările diferă în a spune care din cei doi călugări a fost tras în ţeapă.

VLAD ȚEPEȘ

Vlad Ţepeş s-a născut în noiembrie/decembrie 1431 și murit în decembrie 1476). A mai fost numit şi Vlad Drăculea, sau Dracula, de către străini. A făcut parte din familia Basarabilor și a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476.

S-a născut în cetatea Sighişoara în Transilvania. A fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvăne

.A fost căsătorit de trei ori: cu o nobilă din Transilvania, Cnaejna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi,și  cu Ikona Nelipic, verişoară cu regale Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată: pe Radu și Vlad din prima căsătorie, pe Mihail și viitorul Mihnea cel Rău din a doua și pe Zaleska din a treia căsătorie.

In timpul domniei sale Țara Românească și-a obținut temporar independența față de puterea otomană. A devenit vestit datorită cruzimii sale și datorită faptului că își trăgea inamicii în țeapă. Datorită disputelor cu negustorii brașoveni, aceia i-au făcut o propagandă de principe cu o cruzime demonică.

In 1453, prin cucerirea Constantinopolului, Imperiul Bizantin a dispărut din istoria reală sub lovitura fatală a viitorului Imperiul Otoman, imperiu care a obţinut controlul asupra unor întinse teritorii europene și care continua să asedieze Europa. In cele din urmă, Imperiul Otoman a ajuns să controleze o mare parte din peninsula Balcanică (teritoriile statelor actuale Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Albania şi Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porţile Vienei, al cărei asediu este respins. In acest context istoric, Vlad Ţepeş a fost un prinţ care a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare.

Tatăl lui Țepeș, Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului în 1431 de către Sigismund de Luxemburg,la Nurnberg. Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1408 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei.

La scurt timp însă, în 1436, numele lui va fi șters de pe lista cavalerilor Ordinului deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad al II-lea Dracul i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman. Tot în 1432 în fruntea acelorași turci, folosindu-se prin viclenie de titlul de cavaler al Ordinului, Vlad al II-lea Dracul ordonă deschiderea porților Cetății Caransebeșului care, ascultând porunca, va fi incendiată și jefuită de aceiași turci conduși de Vlad al II-lea Dracul, jaf și pustiire care se va întinde în întregul sud al Transilvaniei, turcii retrăgându-se cu prăzi și robi nenumărați la sud de Dunăre. De la supranumele tatălui său, Vlad Țepeș a primit și el pe cel de Dracula, sau Draculea, termen utilizat de însuși domnitor în corespondența sa. Porecla Țepeș i s-a atribuit lui Vlad al III-lea de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care  le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș).

Când la sfârșitul anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Ţării Româneşti şi s-a stabilit la Curtea domnească de la Târgovişte, Vlad Ţepeş şi-a urmat tatăl şi a trăit acolo şase ani. In 1442, datorită neîncrederii sultanului Murad al II-lea în loaialitatea lui Vlad al II-lea Dracul, Vlad Țepeș şi fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost luaţi ostatici la Constantinopol. Vlad al III-lea Țepeș a stat ostatic până în 1448, în timp ce fratele său a rămas până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în ascendenţa la putere a lui Vlad Țepeș și cel mai probabil în această perioadă a adoptat acel punct de vedere al vieţii foarte pesimist. Turcii l-au eliberat după ce l-au informat de moartea tatălui său, în 1447 - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Ţării Româneşti. El a aflat şi despre moartea fratelui său mai mare, Mircea, cel mai vârstnic fiu legitim al lui Vlad Dracul care a fost torturat şi îngropat de viu de boierii de la Târgovişte.

Inceputul domniei

La vârsta de 17 ani, susținut de un corp de cavalerie turcească și de un contingent de trupe împrumutate de la  pașa Mustafa Hassan, Vlad al III-lea Drăculea a luat pentru prima dată domnia Țării Românești. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care și-a recăpătat tronul. Pentru a obține cea de a doua și cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea Țepeș a trebuit să aștepte până la 20 august 1456, când a reușit să-și ucidă dușmanul de moarte și asasinul tatălui său. 

Vladislav al II-lea „au pierit de sabie în mijlocul Târșorului“ fiind înmormântat la Mănăstirea Dealu, piatra sa tombală fiind pusă ulterior de boierii Craiovești, pe care i-a făcut vlasteli

Primul act important de răzbunare a fost indreptat către boierii din Târgovişte, vinovaţi de moartea tatălui şi a fratelui său. În duminica de Paşti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care au participat la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost traşi în ţeapă, iar ceilalţi au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost forţaţi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeş. Cei care au murit au fost înlocuiţi, astfel domnitorul reuşind să creeze o nouă nobilime şi să obţină o fortăreaţă pentru viitoare urgenţe.

Vlad Țepeș a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de pedepsire. Conform detractorilor sași din Transilvania, el ordona deseori ca osândiții să fie jupuiți de piele, fierți, decapitați, orbiți, strangulați, spânzurați, arși, fripți, ciopârțiți, bătuți în cuie, îngropați de vii etc. De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale și limba. Insă supliciul favorit era trasul în țeapă, de la care provine porecla Țepeș, cel care trage în țeapă. Această formă de execuție a folosit-o în anii 1457, 1459 și 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotriva sașilor din Transilvania erau în același timp și acte de protecționism menite să promoveze activitățile comerciale din Țara Românească. In plus, în acea perioadă era ceva obișnuit ca pretendenții la tronul Țării Românești să găsească sprijin în Transilvania, unde așteptau momentul potrivit pentru a acționa.

Conflictul cu otomanii

In 1459 Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă împotriva otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal (acesta chiar primește de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război).

In acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin intermediul lui Hamza pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor și pedepsiți cei doi (au fost trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau), Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

O întinsă regiune, de la Oblucița la Novoe Selo și de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleșug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor uciși fiind indicat de însuși Vlad Țepeș într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deși l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârșitul lui august, când campania otomană era deja încheiată.

În ceea ce-l privește pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Țepeș, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, circa 100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depășeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oșteni. Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetății Turnu, aceștia, la adăpostul nopții, reușesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște (4 iunie 1462).

In aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgoviște -, otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. In această atmosferă apăsătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ținta atacului a fost însuși sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuși efectul psihologic al atacului a fost important. Mulți turci au fost uciși, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în chip rușinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin de retragere. În apropierea Târgoviștei îl aștepta un spectacol care a băgat groaza în oștile sale: o pădure de țepi în care atârnau o mulțime de turci uciși în înainte sau în timpul bătăliei; în fața acestei priveliști turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari" și care "ar fi vrednic de mai mult".

Cu excepția cronicilor turcești, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit "să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi și cu rușinea de a fi dat dosul". Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, așa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol (azi Edirne). Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgoviște, ca domn pe fratele lui Țepeș, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toți cei ce i se împotriveau lui Țepeș. Pașa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.

Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Țării Românești, cei doi frați căutând fiecare să-și întărească forțele pentru a-și elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Țepeș care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea și prietenia cu sultanul. Aceștia trec până la urmă de partea lui. In aceste condiții, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Țepeș trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.

Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-și schimbe planul inițial, recunoscând situația existentă în Țara Românească și renunțând să-l sprijine pe Tepeș. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit și o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare și, mai mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oștilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Țepeș, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzația de trădare și încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani. După Vișegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forțat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

Cea de a treia domnie și sfârșitul vieții

Conform unei legende, atunci a fost momentul în care soția lui Vlad, pentru a scăpa de temnița turcească, s-a sinucis aruncându-se de pe o creastă înaltă. Vlad a reușit să scape asediului fortăreței sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câțiva țărani din satul Arefu, a reușit să ajungă în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Insă, Matei l-a arestat și l-a întemnițat în capitala Ungariei, Visegrad, oraș aflat la circa 40 de Km nord de Budapesta, pe Dunăre.

Unii istorici au justificat arestul prin faptul că Vlad necesita de a fi protejat de sașii care voiau să îl omoare. Vlad a fost recunoscut ca prinț al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfârșitul lunii decembrie 1476 de boieri trădători. Corpul său a fost decapitat și capul trimis sultanului, care l-a așezat într-o țeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Țepeș. S-a emis ipoteza că „Drăculea“ ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, ridicată pe o insulă din apropierea Bucureștilor. Examinările recente au arătat că „mormântul“ presupus al lui Țepeș de la mănăstire conține doar câteva oase de cal datate din neolitic și nu rămășițele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi fost la mănăstirea Comana, ctitoria voievodului din anul 1461, cu rol de mănăstire nefortificată și întocmită din materiale perisabile. lemn pe fundații de cărămidă.

Se ştie cu aproximaţie când şi cum a fost ucis Vlad Ţepeş: înainte de 10 ianuarie 1477, ca urmare a unui complot al boierilor partizani ai lui Basarab cel Bătrân Laiotă, după o luptă cu turcii care îl aduceau pe acesta din urmă la domnie.

Ţepeş şi-a pierdut viaţa în timpul luptelor cu Basarab Laiotă, care cu oaste turcească de la Giurgiu, aşadar, de la sud de Bucureşti. In consecinţă, locul luptelor lui Ţepeş cu turcii lui Basarab Laiotă şi al uciderii sale trebuie căutat la sud de Bucureşti. Izvoarele vremii nu precizează unde anume. Străinii nu erau interesaţi de loc, ci de faptul în sine al dispariţiei lui Vlad Ţepeş, iar relatări interne nu s-au păstrat. Doar într-o povestire despre Dracula, redactată în slavona veche, la 1486, apoi tradusă în ruseşte, se dă un mic detaliu toponimic, anume că atunci când oastea lui Ţepeş a gonit pe turci, “Dracula de bucurie s-a suit pe un deal, să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste”, astfel putând fi ucis de către complotişti. Fără îndoială că Vlad Ţepeş a fost ucis undeva pe drumul dintre Bucureşti şi Giurgiu. 

Aşa cum se obişnuia, trupul său, încăput pe mâna rivalului Basarab Laiotă, a fost înmormântat, fără capul trimis la Poartă şi fără podoabe deosebite sau chiar o lespede funerară corespunzătoare, în cea mai apropiată mănăstire ctitorită sau legată de numele său. O astfel de mănăstire se afla în zonă, și încă amintită într-o danie a lui Vlad Ţepeş din 27 septembrie 1461. mănăstirea Comana.

Mormântul marelui voievod trebuie să se fi aflat în vechiul lăcaş, poate nedescoperit, sau, mai probabil, dezafectat odată cu întreaga biserică spre sfârşitul sec.al 16-lea. Atunci, în anul “7097” (1588-1589), Serban, al doilea paharnic din Coiani (Mironesti, com. Gostinaru, jud. Giurgiu), viitorul domn al Tarii Româneşti Radu Şerban (1601; 1602-1610; 1611), a demolat în întregime vechea ctitorie a lui Vlad Ţepeş (biserica, turnul clopotniţei şi chiliile), pe locul ei, de fapt pe o suprafaţă mult extinsă, îndeosebi spre nord-est, ridicând “den temelie” o nouă mănăstire Comana. 

 Odată cu reconstrucția mănăstirii Comana de către Radu Șerban a dispărut, în totalitate mănăstirea lui Vlad Țepeș şi, desigur,  mormântul lui Vlad Ţepeş, după o dăinuire de aproape 130 de ani. Astfel că înmormântarea vestitului domn în prima biserică a mănăstirii Comana, ctitorită de el, deşi este o ipoteză, rămâne totuşi cea mai probabilă.

VLAD DRACUL

Vlad Dracul, numit uneori și  Vlad al II-a, a trăit între 1390 -1447) a fost domnul Țării Românești în 
două perioade, între 1436-1442 și 1443-1447.
Fiu al lui Mircea cel Bătrân, deci membru al famiiei Basarabilor, domnul Țării Românești era în mod oficial vasal al regelui Ungariei. Avea și funcția de comandant de frontieră cu responsabilitatea de a proteja comerțul și drumurile comerciale între Țara Românească și Transilvania pentru Biserica Romano-Catolică. Indatorirea aceasta l-a plasat pe Vlad al II-lea în favoarea Bisericii Catolice, dar nu există dovezi că ar fi renunțat la credința ortodoxă, deși se știe că a ucis unii membri ai liniei rivale a Basarabilor, din familia Dăneștilor.
Intre anii 1431-1435 Vlad Dracul s-a stabilit la Sighișoara beneficiind pe deplin de puteri din partea lui Sigismund I de Luxemburg, regele Ungariei. In numele acestuia, Vlad Dracul a pedepsit unele cetăți răsculate împotriva autorității regale, printre ele fiind Rupea. Intr-o scrisoare adresată brașovenilor, explicând că fusese însărcinat de rege să păzească granița de est, îi ceartă că au jefuit pe unii oameni protejați de el. Scrisoarea, scrisă în limba slavonă spune: „Io, Vlad, voievod și domn. Scrie domnia mea, multă sănătate pârgarilor din Brașov. Știți bine și voi că domnul chezarul m-a însărcinat pe mine să păzesc această margine..Deci să nu vă pară rău dacă domnia mea nu voi lăsa slugile mele în pagubă și dacă pentru una, voi lua îndoit și întreit de la voi.”
La Sighișoara a înființat o „hereghie de bani” (monetărie) unde a bătut ducați noi (monedă munteană), ce au circulat întâi în Transilvania, iar apoi și în Țara Românească. Monedele aveau pe o 
parte un vultur cu aripile întinse, cu capul întors spre dreapta, iar pe altă parte un dragon înaripat cu coadă de șarpe, cu aripile și laba dreaptă ridicate, și laba stângă terminată în patru gheare.
Vlad Dracul a scris o scrisoare brașovenilor, în care i-a amenințat cu urmări grave dacă nu folosesc noua monedă: „Io Vlad, voivod și domn. Scrie domnia mea multă sănătate pârgarilor din Brașov. Și vă dă știre domnia mea că sibienii au lepădat ducații cei vechi; deci și voi mai mult să nu umblați cu ei, căci dacă voi afla pe cineva că umblă cu ducați vechi, rău îi voi face...” Din aceste atitudini se relevă faptul că era foarte sigur pe protecția regelui, dar și că era o personalitate dură.
Vlad al II-lea și-a primit titlul de „Dracul” după ce a fost primit pe 13 decembrie 1431 în Ordinul Dragonului fondat, în 1408, de Sigismund, rege al UIngariei și Impărat al Sfântului Imperiu Roman. Ordinul, creat de Sigismund, dorea să crească puterea politică a bisericii și să protejeze familii nobiliare maghiare și românești de Imperiul Otoman.
Pe când ajunsese deja domn al Țării Românești, în 1444, regele Ungariei, Vladislav I al Ungariei a declarat război Imperiului Otoman și a lansat Bătălia de la Varna sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Iancu i-a cerut lui Vlad să-și îndeplinească jurământul ca membru al Ordinului Dragonului și de vasal al Ungariei, dar a fost refuzat. Papa l-a absolvit de jurământ, dar a cerut ca fiul său Mircea să meargă în loc. Rezultatul cruciadei de la Varna a fost dezastruos pentru armata creștină, Iancu de Hunedoara abia scăpând. 
Mulți, inclusiv Mircea și Vlad Dracul, au dat vina pe Iancu pentru dezastru. Din acel moment, Iancu de Hunedoara a avut o atitudine ostilă față de Vlad Dracul și fiul său cel mare.
In 1447, Vlad Dracul a fost asasinat împreună cu fiul său Mircea, care se pare că a fost îngropat de viu de către boierii și negustorii din Târgoviște. Iancu a ales propriul său candidat pentru tronul Țării Românești, un membru al clanului Dăneștilor, dar acesta va fi și el asasinat.



Sighișoara - Casa lui Vlad Dracul

Vlad Dracul mai avea cel puțin alți doi fii, pe Mircea, fratele mai mare al viitorului Vlad Țepeș și pe Radu cel Frumos, fratele mai mic.

O primă știre despre Vlad al II-lea provine din jurul anului 1430. O delegație boierească din Muntenia este trimisă la Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei și împăratul Germaniei pentru a-l cere pe Vlad, fiul lui Mircea cel Bătrân, domn. Aflat în Germania, la Nurnberg, In anul 1430 Vlad Dracul se afla la Arad, sub protecţia regelui Sigismund al Ungariei, aşteptând momentul favorabil pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti, pe care domnise tatăl său, Mircea cel Bătrân. In februarie 1431 se găsea la Nürnberg, sub protecţia aceluiaşi suveran, care îi recunoscuse lui Vlad titlul de domn al Valahiei Transalpine şi duce al Amlaşului şi Făgăraşului. In plus, regele Sigismund i-a conferit şi însemnele de membru, în înalt grad, al Ordinului Draconului. Unii istorici afirmă că de la acest ordin şi-ar fi tras Vlad supranumele de "Dracul", alţii spun că porecla şi-a primit-o datorită cruzimii sale.
Sigismund l-a investit pe Vlad drept voievod al Țării Românești dar și duce al Amlașului și Făgărașului (1431), totul cu scopul de a domina mai bine regiunile de la Dunăre. Domnia efectivă a fost luată însă peste câțiva ani. Vlad a devenit membru al Ordinului Dragonului, în 1431, cu ocazia Conciliului de la Basel. Ordinul Dragonului, fondat în 1408, avea scopul de a proteja creștinătatea de musulmani. Simbolul organizației a fost purtat cu mândrie de viitorul domnitor. In tradiția populară Dragonul (Balaurul) reprezenta răul absoulut ce trebuia înfrânt. Ulterior, domnitorul, și mai ales fiul acestuia, Vlad Țepeș, vor purta numele de Drăculea sau Dracul. Bizantinii îl numeau pe tatăl lui Țepeș, Dragulios sau Dracules. De aici derivă și supranumele de Dracula, care amplificat de invențiile negustorilor sași, vor duce la crearea presonajului Dracula Vampirul.
De prin anii 1430, din scrisorile domnitorului Țării Românești, Alexandru Aldea, se află că Drăculea era un rival de temut pentru domnie, și era prezentat ca fiind “gata să se plece la Poartă”. După 25 iunie 1436, Alexandru  Aldea a murit, iar Vlad ajunge domnitor. Din scrisorile vremii aflăm că Țara Românească era prădată deseori de trupe otomane, în ciuda tratatelor de pace ce erau în vigoare. Singura ieșire din această situație era reluarea ostilităților cu Imperiul turcilor. Inscăunarea lui Vlad are loc în toamna lui 1436, cel mai târziu în decembrie. Primul document al său a constat într-un privilegiu acordat brașovenilor la 24 ianuarie 1437, când acesta se intitulează “întru Christos Dumnezeu bine credincios și de Christos iubitor și de sine stătător Mare voievod și domn, oblăduitor și stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, herțeg de Amlaș și Făgăraș”. 
O încercare făcută de oștile tucești, în toamna lui 1436 de a-l răsturna pe noul domn sprijinit de Sigismund și care nu plătise tributul a fost respinsă de acesta, dar jaful otoman a fost îngrozitor. Răsunetul victoriei obținute de Vlad Dracul, prin alungarea turcilor, s-a menținut ani de-a rândul. Chiar și împăratul a fost profund impresionat, socotind că dacă s-ar organiza o cruciadă anti-otomană, ar fi neapărată nevoie de 15.000 de călăreți munteni, fiind cosiderați printre cei mai buni din lume (1439). Mai târziu un cronicar burgund, îl desemnează, indirect, pe Vlad Dracul în rândul muntenilor tineri, care doreau lupta cu turcii, spre deosebire de boierii bătrâni care doreau pacea, prin plata haraciului către turci.



Bustul lui Vlad Dracul la Târgoviște

Intre timp protectorul lui Vlad, Sigismund de Luxemburg, moare și domnitorul, având în vedere și situația internă, se vede nevoit sa se ducă la Bursa pentru a face un compromis cu sultanul.  Domn fiind, în aprilie 1437, şi pus în faţa atacului turcesc, Vlad Dracul s-a aflat în aceeaşi situaţie ca şi predecesorul său: să recunoască suzeranitatea turcilor sau să expună ţara la alte atacuri de pedeapsă din partea acestora. Aşteptând vremuri mai bune, Vlad a optat pentru supunerea în faţa turcilor. El a mers personal la Brusa, unde s-a supus sultanului şi a făgăduit drum liber oştilor otomane care se vor deplasa spre a ataca Ungaria, deşi în taină spera să se poată alătura din nou cauzei creştine.
Ca urmare, a fost obligat să participe în mai-iunie 1438 la o expediție otomană în Transilvania. Această campanie a avut însă un aspect neobișnuit. In timpul expediției, domnul muntean anunța raidul, probabil prin curieri speciali, astfel încât orașele supuse atacului să ia măsuri de apărare. 
Au fost prădate valea Mureşului, Mediaşul, Sighişoara, suburbiile Braşovului şi Sebeşul. La asediul Sebeşului, pentru că ţinea totuşi cu creştinii, Vlad îi sfătuieşte pe locuitori să se predea, promiţând să îi ajute să se întoarcă din robie, pentru a evita pierderile mari de oameni în caz contrar. Populaţia din Sebeş a urmat sfatul lui Vlad Dracul. Cetatea de Baltă şi Sibiul au rezistat atacurilor otomane. Oastea turcă s-a retras nestingherită de nimeni prin pasul Branului, încărcată cu prada luată, sultanul temându-se totuşi ca Vlad să nu fi căzut la înţelegere cu ungurii.
La Sebeș, Vlad i-a determinat pe apărători să se predea, astfel încât au fost cruțate multe vieți, iar orașul a scăpat de un jaf cumplit. Atitudinea lui Vlad a determinat suspiciuni în tabăra otomană. Pentru următorii câţiva ani Vlad îşi menţine atitudinea de supus al Porţii otomane, păstrând bune relaţii cu vecinii săi creştini.

In primăvara anului 1442 turcii au trimis o oaste împotriva Ungariei, care a trecut prin Ţara Românească şi a pustiit Transilvania. Guvernatorul Ungariei, Iancu de Hunedoara, a fost înfrânt iniţial de turci la 18 martie 1442 la Sântimbru. Imediat după acesta a câştigat o mare victorie la 23 martie 1442, însuşi comandantul turc Mezid Bei şi fiul acestuia căzând în luptă.  La 3 iulie 1442, Vlad Dracul a confirmat o ȋntelegere cu magistrul Braṣovului ȋn care voevodul român a dat libertate negustorilor Braṣoveni de a trece prin Ţara Românească

In același an, 1442, sultanul, supărat de înfrângerea în campania din Transilvania, și ațâțat de de sfetnicii săi, l-a chemat pe Vlad pentru a da socoteală. L-a acuzat de complicitate cu factorii de decizie din Ardeal și a ordonat să fie întemnițat ca un simplu demnitar otoman. Fii săi, Vlad şi Radu, au fost şi ei întemniţaţi de turci. Intre iulie și septembrie 1442 a luat sfârșit prima domnie a lui Vlad Dracul. 
Sultanul a numit un pașă drept guvernator al țării iar acela s-a îndreaptat cu o mare armată spre Țara Românească pentru a-și ocupa postul. In fața acestei primejdii, țara a reacționat. Forțele politice interne au aderat imediat la frontul anti-otoman condus de “capitaine des Valaques”, Iancu de Hunedoara. Acest stegar al luptei anti-turcești a pătruns în Țara Românească și l-a instalat domn pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea. Mircea, un alt fiu al lui Vlad Dracul, nevârstnic, rămăsese în ţară şi a fost decapitat de Iancu de Hunedoara care a trecut în Ţara Românească după victoria din 23 martie 1442. In locul lui Mircea a fost pus domn Basarab, fiul răposatului Dan Vodă, de către Iancu de Hunedoara.

Pentru restabilirea situaţiei din Ţara Românească o nouă armată otomană, mai puternică, a trecut la nord de Dunăre. Un detaşament turcesc înaintat, care trecuse în Transilvania, a fost distrus la Poarta de Fier a Transilvaniei, la trecerea spre Banat. Grosul armatei otomane a fost distrus de Iancu de Hunedoara într-o bătălie dată lângă râul Ialomiţa.

In fața acestei situații, Vlad Dracul a fost eliberat din temniță, de otomani, după ce a promis că va respecta pacea cu sultanul, lăsându-și doi fii ca ostatici: Radu (cel Frumos) și Vlad (Țepeș). L-a alungat pe Basarab al II-lea din domnie și a  luat-o, în 1444, după pacea semnată la Adrianopol de regele Ungariei, Vladislav I Jagiello, cu turcii, la 24 aprilie 1444. Dar ultimile înfrângeri ale turcilor au dus la schimbarea atitudinii politice a lui Vlad Dracul, care a trecut hotărât de partea creştinilor și s-a aliat cu Iancu, asasinul fiului său Mircea.
A reluat ostilitățile cu turcii chiar în anul reluării tronului, trimițând un corp de oaste (4000 sau 7000 de oameni) la cruciada de la Varna, din 10 noiembrie 1444, bătălie soldată cu înfrângerea creștinilor. Vlad, cunoscător al lumii otomane îl sfătuise pe regele maghiar, Vladislav, să renunțe la campanie doarece sultanul, chiar și atunci când pleaca la vânătoare, lua cu el mai mulți ostași decât erau atunci în armata creștină. După bătălia de la Varna, în care regele Vladislav a pierit în luptă, Vlad Dracul a înlesnit întoarcerea trupelor creștine aflate în debandadă. Domnul a susținut ulterior limitarea războiului anti-otoman, din momentul în care turcii ar fi consimțit la condiții acceptabile de pace.
In anul 1445 a avut loc expediţia flotei burgunde pe Dunăre, care îl căuta pe regele Vladislav, despre care se credea că mai trăia. Flota spera să determine o nouă expediţie creştină să pornească împotriva turcilor. Vlad Dracul se alătură expediţiei. Silistra şi Turnu n-au putut fi luate de la turci, fiind cucerite numai Turtucaia şi Giurgiu. Sub protecţia flotei burgunde oastea munteană şi cea a lui Iancu de Hunedoara, ajuns între timp pe câmpul de luptă, trec Dunărea pe la Rahova pentru a lupta cu turcii. Aceştia s-au retras spre interiorul ţării şi oştile creştine au fost nevoite să se retragă din lipsă de provizii. 
Cu ocazia cuceririi cetății Giurgiu din mâinile otomanilor Vlad Dracul a  afirmat într-o scrisoare către brașoveni. “Mi-a dat Dumnezeu și norocul creștinilor acea cetate ce era în mâinile păgânilor, drept aceea, fiindcă întăriturile ce erau în ea au ars toate, și de iznoavă o întărim. De aceea vă rugăm să ne ajutați, cu arce și săgeți și puști, precum și o saltiră ca să facem praf, să-l punem în cetate, căci ea e tăria și vouă și nouă și tuturor creștinilor”. După această victorie, Vlad Dracul putea încheia o pace și mai bună cu turcii. Reputația de vitejie și înțelepciune de care dădea dovadă domnitorul a fost lăudată de importanți cronicari ai vremii precum burgundul Jehan(Jean) de Wawrin sau italianul Antonio Bonfini. .
Prin poziția moderată față de turci pe care a adoptat-o Vlad ulterior, a intrat în conflict cu Iancu de Hunedoara. In plus l-a susținut pe Roman al II-lea la tronul Moldovei, împotriva dorinței lui Iancu, partizan al lui Petru al II-lea. La sfârșitul lui noiembrie- începutul lui decembrie 1447, Iancu întreprinde o expediție la sud de Carpați pentru pedepsirea “nelegiuitului” Vlad Dracul, pe care l-a înfrânt. In bătălie. Domnul este ucis (posibil de Vladislav al II-lea, viitorul conducător al țării) în zona satului Bălteni (probabil Ilfov). Inlăturarea lui Vlad Dracul a reprezentat pentru Iancu o mare greșeală politică, iar pentru creștinătate o grea pierdere. Modelul de luptă anti-otomană fusese însă stabilit, iar fiul lui, Vlad Țepeș, va continua politica în contra puterii Semilunei.

Vlad Dracul a fost căsătorit cu sora lui Iliaş, voievodul Moldovei. Numele acesteia nu se cunoaşte. După moartea soţului ei s-a călugărit şi a luat numele monahal de Eupraxia. Cei doi au avut mai mulţi fii: Vlad, devenit mai târziu voievodul Vlad Ţepeş, Radu, supranumit şi „cel Frumos” şi un alt Vlad, zis „Călugărul”. Toţi aceştia au fost la un moment dat voievozi ai Ţării Româneşti.

Un alt fiu a fost Mircea, cel ucis în 1442 de Iancu de Hunedoara. Al cincilea fiu a fost ucis la Bălteni, împreună cu Vlad Dracul.

A mai existat un alt fiu al lui Vlad Dracul, pe nume tot Mircea (ca şi fiul mort în anul 1442), avut, din câte se pare, cu o brăileancă. Acesta a ocupat tronul Ţării Româneşti, pentru scurt timp, în anul 1481.

ALEXANDRU I ALDEA

Este unul dintre domnitorii români, despre existenţa şi faptele cărora au rămas puține mărturii peste veacuri. In plus, informațiile deținute au fost eronate. Alexandru I Aldea a juns Domn al Ţării Româneşti, din februarie-martie 1431 (primul său hrisov, a fost redactat la Târgovişte şi poartă data de 14 iunie 1431) şi până în decembrie 1436. El era unul dintre fiii nelegitimi ai lui Mircea cel Bătrân (23 septembrie 1386 - 31 ianuarie 1418). Există opinii conform cărora Alexandru I Aldea ar fi fost doar descendentul unui mare boier (numele de Aldea conducând la această părere). In realitate, însă, el era feciorul marelui Mircea, al doilea ca vârstă, după Mihail I (cel care va urma la tron după moartea învingătorului de la Rovine, guvernând, din 31 ianuarie 1418 şi până în august 1420).
Sub domnia fratelui său, Radu al II-lea Praznaglava (1421; 1423; 1424-1426; 1427), a fost ţinut în mare cinste de către acesta, administrând, printre altele, vama de la Rucăr. Ulterior, el a dispărut de pe scena politică a ţării, refugiindu-se, fie la Curtea de la Suceava, fie pe moşiile boierului Aldea, unde se pare că a copilărit (şi de unde, mai mult ca sigur, i se trage şi numele).
Numele de Alexandru a fost mai puțin uzitat în familia princiară a Basarabilor şi mai mult în cea a Muşatinilor moldoveni, așa că i-a fost dat, probabil, după cel al lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei (23 aprilie 1400 -1 ianuarie 1432), care, datorită legăturilor foarte strânse avute cu tatăl lui (voievodul moldovean ajungând la putere cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân), nu este exclus să-i fi fost naş. Unele surse îl consideră pe Aldea chiar ginere al domnitorului moldovean). De altfel, cu ajutorul său, Alexandru I Aldea va prelua, în primăvara anului 1431, domnia (sprijinit, bine înţeles, şi de o bună parte a boierimii autohtone, ce nu vedea cu ochi buni belicoasa guvernare a vărului său Dan al II-lea Viteazul, domn al Țării Românești între 1420-1421; 1421-1423; 1423-1424; 1426-1427 şi 1427-1431).

Datorită împrejurărilor politice favorabile în care a venit la domnie (şi anume îmbunătăţirea relaţiilor dintre regele Ungariei şi protectorul său de la Suceava), Alexandru I Aldea s-a alăturat coaliţiei antiotomane, ce se instituise în zona bazinului dunărean. Acest fapt l-a determinat pe sultanul otoman, de atunci, Murad al II-lea (31 mai 1421-3 februarie 1451), să pornească o campanie militară împotriva sa. In împrejurările date, Alexandru I Aldea a expediat o epistolă către fruntaşii Braşovului, prin care îi informa cu privire la iminenta invazie (”Aşa să ştiţi că turcii au năpădit la Dunăre prin toate vadurile şi vin împotriva ţării să prade şi să jefuiască”), cerându-le, urgent, sprijin armat (”grăbiţi-vă cât mai iute, ziua şi noaptea să-mi veniţi în ajutor; căci dacă nouă ne va fi rău, vouă are să vă fie şi mai rău”).

Primind, ca ajutor, un corp de oaste braşovean şi unul moldovenesc (alcătuit din patru steaguri), Alexandru I Aldea a obţinut, la 22 iunie 1431, o victorie contra turcilor. Lipsit, însă, de experienţă şi de calităţi de comandant de oşti, nu a putut exploata situaţia, fiind silit, pentru a se putea menţine pe tron, a salva ţara de la transformarea în paşalâc şi a opri expansiunea otomană (ce ameninţa întreaga Europă, inclusiv Moldova, Transilvania şi Ungaria), să accepte vasalitatea faţă de Imperiul Otoman şi să se prezinte, periodic, în fața sultanului pentru tradiţionala închinare, să plătească haraciul, iar, ca o altă dovadă a fidelităţii sale, să trimită 20 de fii de boieri ca zălog la Curtea otomană. Pentru încheierea tratatului cu Inalta Poartă, el a pleacat la Adrianopol (capitala europeană a statului otoman), în iulie 1432, fiind cel dintâi domnitor român care a recurs la acest gest. Tratând direct cu sultanul semnarea păcii, Alexandru I Aldea a reuşit să impună ca încheierea ei să se facă prin „jurăminte de credinţă” de ambele părţi (performanţă diplomatică nemaiîntâlnită, până atunci, în raporturile dintre Imperiul Otoman şi o ţară învinsă, într-un război).

Nemulţumirea sa faţă de abuzurile de tot felul, la care era supusă populaţia românească de către ocupanţii turci, dar şi faţă de pretenţiile exagerate ale padişahului, pe care fusese obligat să le accepte, este oglindită foarte bine într-o scrisoare trimisă, în 1432, comitelui palatin al Ungariei şi comitelui de Timişoara, în care spunea: „”Ce-am făcut am făcut şi m-am dus la el (la sultan). toate acestea cu frică le-am făcut, căci mi-au luat ţara şi-au început să se apuce de capul meu şi-am dat copii boiereşti acolo. Şi asta s-o ştie domnia-voastră; turcii mi-au risipit toată ţara, după ce juraseră cu credinţă şi cu blestem şi primiseră credinţă. De multe ori m-au înşelat turcii pe mine; acum vreau să le fac şi eu tot aşa; pe Dumnezeul meu că nu va rămâne nici sămânţă de ei.
Anul 1432 a fost unul nefast pentru Alexandru I Aldea, căci, la 1 ianuarie, a murit susţinătorul său principal, Alexandru cel Bun, şi, tot atunci, s-a încheiat perioada de pace (semnată în 1429) dintre Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei între 1387-1437 şi împărat al Germaniei din 1410 până în 1437) şi otomani (astfel că otomanii au năvălit după pradă în Transilvania).

Măsura loialităţii, faţă de foştii săi aliaţi creştini, o va da, în primăvara-vara anului 1432, când sultanul Murad al II-lea a poruncit armatelor sale să atace regatul ungar. Deşi era obligat să se alăture turcilor (se întâmpla pentru prima dată ca oştirea Ţării Româneşti să fie nevoită să însoţească armata otomană într-o expediţie a acesteia contra creştinătăţii, fapt ce-i va ştirbi puternic, lui Aldea, imaginea pe plan extern), el a trimis, în secret, informaţii, căpeteniilor oştilor maghiare, referitoare la efectivele urdiei turceşti, capacitatea de luptă şi calitatea lor. De asemenea, s-a angajat să treacă de partea creştinilor atunci când forţele militare maghiare şi ale lui Daud Celebi (un pretendent turc aliat cu Ungaria) vor ajunge pe câmpul de luptă.

Infrângerea acestora, l-a determinat pe Alexandru I Aldea să se situeze, până la finalul domniei sale, de partea turcilor. Acest lucru va influenţa în rău şi politica sa internă. Prin urmare, boierimea adeptă a colaborării cu otomanii şi a renunţării la lupta armată împotriva acestora, şi-a întărit poziţiile, fapt ce a determinat ascensiunea, pe scena politică munteană, a unor boieri care şi-au impus propria autoritate în raport cu voievodul. Exemplul clasic este cazul boierului Albu (numit în documentele mai târzii „”cel Mare”), mare vornic în Sfatul domnesc al ţării, care a ajuns, practic, un adevărat asociat la domnie. In multe dintre documentele oficiale, numele şi semnătura sa a apărut alături de cea a domnitorului (fapt ce demonstrează participarea efectivă a boierului la actul de guvernare). Tot în această direcţie, pentru a preveni posibilele nemulţumiri ale unor boieri, Alexandru I Aldea a poruncit țăranilor să fie supuşi faţă de stăpânii lor.

Dincolo de aceste aspecte, ce relevă slăbiciunea sa în raport cu tagma boierească, Alexandru Aldea se remarcă, totuşi, prin faptul că a găsit răgazul necesar de a continua, atât cât şi-a putut permite în acele vremuri tulburi, opera ctitoricească a predecesorilor săi, o serie de lăcaşuri de cult (cum ar fi mănăstirile Cozia, Bolintinul şi Dealul - în 1431) fiind bogat înzestrate cu bunuri în timpul domniei sale. De asemenea, dintr-un document redactat de Cancelaria domnească (în anul 1433) din dispoziţia lui, se află că Alexandru I Aldea a dăruit mănăstirilor Zografu şi Xeropotam, de la Muntele Athos, câte un obroc anual (constând în 3000 de aspri de fiecare), înscriindu-se, astfel, şi el printre susţinătorii ortodoxiei din Peninsula Balcanică.

Datorită contribuţiei aduse de el, în anul 1432, la zdrobirea trufaşilor cavaleri teutoni, de către otomani (oastea sa luptând alături de aceştia), într-o bătălie derulată sub zidurile cetăţii Severinului, în anul următor va pierde Amlaşul şi Făgăraşul (ce vor fi dăruite de către Sigismund de Luxemburg lui Vlad Dracul, pe care acesta urmărea să-l instaleze, ca domn, în locul lui Alexandru I Aldea).



Bustul lui Alexandru I Aldea de la Târgoviște

Ţinuturile amintite (care, prin tradiţie, s-au aflat de-a lungul timpului în stăpânirea domnitorilor Ţării Româneşti), i-au fost „confiscate” de către regele-împărat (suveranul său pentru aceste posesiuni transilvane, al cărui ”fiu de suflet” se considera la început, Sigismund de Luxemburg îl sprijinise să urce pe tronul strămoşilor săi şi să facă faţă invaziei turceşti din vara anului 1431. Sigismund şi-a manifestat, astfel, supărarea pentru implicarea lui Alexandri Aldea în înfrângerea şi alungarea teutonilor din Banatul Severinului. (Dovadă că misiunea teutonă a eşuat, lamentabil, stă şi faptul că, la 1436, ban al acestei provincii de frontieră era Franc de Tallocz, un nobil originar din zonă). In condiţiile date, legăturile dintre Aldea şi bănăţeni s-au întărit, în vreme ce raporturile cu sibienii şi braşovenii (care-l susţineau, de altfel, pe rivalul său, Vlad Dracul) s-au înrăutăţit.

Despre modul în care şi-a încheiat domnia, când, unde şi cum a murit (secerat de boală, se pare) Alexandru I Aldea, nu există informaţii precise (ca, de altfel, nici despre locul unde a fost înmormântat). Cu siguranţă se cunoaşte doar că în preajma decesului său a avut loc o revoltă a boierilor (care l-au trădat, trecând de partea lui Vlad Dracul), pe care, însă, aliaţii săi turci au reuşit să o înfrângă (despre această izbândă sultanul fiind informat la 17 noiembrie 1436). Totodată, se mai ştie că cel din urmă hrisov, semnat de el, a fost datat 25 iunie 1436, şi că, la şase luni de la emiterea acestuia (deci, în decembrie 1436), în scaunul domnesc de la Târgovişte a urcat fratele său vitreg, Vlad Dracul (1436-1442 şi 1443-1447).

Sfârșitul domniei este legat probabil de expediția lui Vlad Dracul din 5 septembrie 1436. Ajutat de o armată maghiară și având partizani printre boieri, acesta trece munții și se ciocnește cu Alexandru Aldea și cu turcii. Nu se știe care a fost rezultatul luptei; un document contemporan, din 17 noiembrie, vorbește de „mulțimea nenumărată” de robi pe care au luat-o turcii. La începutul anului 1437, domn în Țara Românească era Vlad Dracul; la 20 ianuarie el confirmă, din Târgoviște, niște moșii, iar la 24 ianuarie întărește brașovenilor vechiul lor privilegiu de comerț. Există versiunea că tentativa din toamna lui 1437 a eșuat și că Alevandru voievod ar fi murit de boală la sfârșitul anului, până în sărbători.

Nu poate fi precizat dacă domnitorul Alexandru I, a participat la acele lupte, sau dacă mai trăia în acel moment, cunoscut fiind faptul că au existat două zvonuri cu privire la boala și la moartea lui, unul din noiembrie - decembrie 1431 altul din iulie 1435. În ambele ocazii Vlad Dracul era gata să intre în țară și numai faptul că au fost zvonuri false l-au înpiedicat să ia tronul. Sigur este faptul că Alexandru (Aldea) din acel moment nu mai apare ca fiind în viață în nici un alt document ulterior.

 Bucurându-se, totuşi, de protecţia padişahului, el a decedat, pe când domnea încă, numărându-se, astfel, printre puţinii domnitori români care şi-au sfârşit zilele în asemenea condiţii, cei mai mulţi dintre ei pierind fie asasinaţi, fie cu arma în mână, pe câmpul de luptă, ori pe eşafod sau printre străini (după ce, fiind înlăturaţi de la putere, luaseră calea pribegiei).

Receptat drept un voievod supus pe de-a-ntregul otomanilor, la o analiză mai atentă se poate observa că lucrurile nu au stat tocmai aşa în cazul lui Alexandru I Aldea, căci, de la început, el a încercat din răsputeri să reziste (recurgând până şi la opoziţia armată) instaurării dominaţiei otomane asupra ţării sale, iar dacă a acceptat, în cele din urmă, suzeranitatea Inaltei Porţi a făcut-o atunci când nu a mai avut de ales, reuşind, totuşi, prin aceasta să împiedice aservirea totală faţă de turci şi chiar să menţină independenţa Ţării Româneşti.

Semnificativ, în acest sens, este conţinutul scrisorii trimise de el sibienilor, ce-l acuzau că se dăduse cu turcii: ”Eu şi de m-am dus la turci, m-am dus pentru nevoia mea şi am făcut pace ţării, câtă a rămas, şi vouă tuturor” şi am scos trei mii de robi, iar voi grăiţi că voi să prad cu turcii ţara domnului meu, craiul. Eu, să nu dea Dumnezeu să prad, ci voi sluji domnului meu, craiului şi tuturor creştinilor până la sfârşitul vieţii mele, precum am făgăduit. Şi Dumnezeu să vă bucure!

Tot din anii 1430, din scrisorile domnitorului Țării Românești, Alexandru Aldea, se află că Drăculea era un rival de temut pentru domnie, și era prezentat ca fiind “gata să se plece la Poartă”. După 25 iunie 1436, Alexandru  Aldea a murit.

Inceputul domniei este legat probabil de expediția lui Vlad Dracul din 5 septembrie 1436. Ajutat de o armată maghiară și având partizani printre boieri, acesta a trecut munții și s-a ciocnit cu Alexandru Aldea și cu turcii. Nu se știe care a fost rezultatul luptei; un document contemporan, din 17 noiembrie, vorbește de „mulțimea nenumărată” de robi pe care au luat-o turcii. La începutul anului 1437, domn în Țara Românească era Vlad Dracul. Cu acordul lui Murad al II-lea (1421-1451) Vlad ajunge domnitor. Din scrisorile vremii aflăm că Țara Românească era prădată deseori de trupe otomane, în ciuda tratatelor de pace ce erau în vigoare. Singura ieșire din această situație era reluarea ostilităților cu Imperiul turcilor. Inscăunarea lui Vlad are loc în toamna lui 1436, cel mai târziu în decembrie. Primul document al său a constat într-un privilegiu acordat brașovenilor la 24 ianuarie 1437, când acesta se intitulează “întru Christos Dumnezeu bine credincios și de Christos iubitor și de sine stătător Mare voievod și domn, oblăduitor și stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, herțeg de Amlaș și Făgăraș”. O încercare făcută de oștile tucești de a-l răsturna pe noul domn care nu plătise tributul a fost respinsă de acesta. Răsunetul victoriei obținute de Vlad Dracul s-a menținut ani de-a rândul. Chiar și împăratul a fost profund impresionat, socotind că dacă s-ar organiza o cruciadă anti-otomană, ar fi neapărată nevoie de 15.000 de călăreți munteni, fiind cosiderați printre cei mai buni din lume (1439). Mai târziu un cronicar burgund, îl desemnează, indirect, pe Vlad Dracul în rândul muntenilor tineri, care doreau lupta cu turcii, spre deosebire de boierii bătrâni care doreau pacea, prin plata haraciului către turci.

Intre timp protectorul lui Vlad, Sigismund de Luxemburg, moare și domnitorul, având în vedere și situația internă, se vede nevoit sa se ducă la Bursa pentru a face un compromis cu sultanul. Astfel, este obligat să participe în mai-iunie 1438 la o expediție otomană în Transilvania. Această campanie a avut însă un aspect neobișnuit. În timpul expediției, domnul muntean anunța raidul, probabil prin curieri speciali, astfel încât orașele atacului să ia măsuri de apărare. La Sebeș, Vlad i-a determinat pe apărători să se predea, astfel încât au fost cruțate multe vieți, iar orașul a scăpat de un jaf cumplit. Atitudinea lui Vlad a determinat suspiciuni în tabăra otomană. La începutul lui 1442, sultanul, la aflarea veștilor de înfrângere dintr-o campanie Transilvania, și ațâțat de de sfetnicii săi, îl cheamă pentru a da socoteală. Il acuză de complicitate cu factorii de decizie din Ardeal și ordonă să fie întemnițat ca un simplu demnitar otoman. Un pașă este numit guvernator iar acesta se îndreaptă cu o mare armată spre Valahia pentru a-și ocupa postul. In fața acestei primejdii, țara a reacționat. Forțele politice interne au aderat imediat la frontul anti-otoman condus de “capitaine des Valaques”, Iancu de Hunedoara. Acest stegar al luptei anti-turcești pătrunde în Țara Românească și îl instalează domn pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea, alungându-l pe Mircea, fiul cel mare al lui Vlad Dracul, care foarte probabil doar ținea locul tatălui său, după plecarea acestuia la turci. In iulie 1442, Iancu anunța la Buda victoriile obținute asupra turcilor. Sultanul nu a renunțat și în august 1442 a trimis circa 80.000 de oșteni pentru a readuce Valahia sub influența sa. Iancu răspunde și astfel are loc pe 2 septembrie 1442 bătălia de pe râul Ialomița, prin care turcii sunt din nou înfrânți.