ISABELLE DE FRANCE - REGINA ANGLIEI

Isabelle de France – Regina Angliei a fost una din cele șase prințese care au purtat acest nume în secolele 13 și 14  Ea a fost singura fiică și singura supraviețuitoare dintre copiii regelui Franței, Filip cel Frumos (Philippe Le Bel) și al soției sale Jeanne de Champagne, regina Navarei. Aparținea liniei dinastice a Capețienilor care guvernau Franța în acea epocă (sec 13-14), stat care era cel mai puternic regat din Europa.

Ea s-a născut official în 1292, cu toate că unii autori îi plasează nașterea între mai și noiembrie 1295.

Tatăl ei, Filip al V-lea cel Frumos (Philippe Le Bel) era un om puternic, ferm și foarte rece, dar era și de o mare frumusețe bărbătească recunoscută în acea epocă. Frumusețea lui a fost moștenită de către toți copiii săi, printre care și Isabelle era recunoscută foarte frumoasă, chiar de către viitorul ei soț, regale Eduard al II-lea al Angliei.

Filip cel Frumos era obsedat de avere sub toate formele sale, bani, obiecte, terenuri, etc., character pe care l-a transmis și fiicei sale. Această avariție a fost cauza desființării Ordinului Templierilor a căror avere să și-o însușească, dar pe care nu a obținut-o cu toate atrocitățile comise.

Prințesa și-a pierdut mama înainte de a împlini șase ani, moartă cu ocazia nașterii ultimului său fiu, viitorul Carol al IV-lea cel Frumos. De aceea a trebuit să fie crescută de o doică de la care a primit o foarte bună educație. S-a îndrăgostit de citit și de cărți, pasiune care nu a părăsit-o până la moarte.

După cum era obiceiul vremii, copiii regelui erau căsătoriți de la cea mai mică vârstă, aceasta totdeauna din motive politice care vizau o oarecare stabilitate a păcii și a finanțelor. Ca urmare, pentru prințesa Isabelle s-a căutat o căsătorie cu valoare mare în strategie și interes. Aceasta s-a aranjat după negocieri cu regale Angliei Eduard I-ul pentru alianța cu fiul și moștenitorul aceluia, viitorul Eduard al II-lea. Alianța celor două dinastii avea ca scop reducerea tensiunilor dintre cele două țări. Isabelle nu avea decât 5 ani când s-au purtat tratativele, în anul 1298. Totuși, în anul următor Eduard I-ul s-a căsătorit cu mătușa prințesei Isabellei, Marguerite de France, fapt care a produs o oarecare pace între Franța și Anglia.

In 1303, s-au purtat alte negocieri despre care nu există date verificabile. In legătură cu acelea se spune că regale englez nu mai era de accord să căsătorească pe fiul său cu prințesa franceză, dar condițiile financiare au fost rezolvate și căsătoria a fost celebrată la 25 ianuarie 1308, după moartea lui Eduard I-ul în 1307. Căsătoria a avut loc la Bologne sur Mer prin sărbători incredibil de magnifice, rămase ca excepționale în istorie. Cu ocazia acestei uniri, Isabelle a primit un număr imens de cadouri somptuoase, de la cele de îmbrăcăminte până la două coroane de aur. In plus era considerată una dintre cele mai frumoase femei ale Europei.

Primele confruntări și realități

Isabelle de France s-a făcut recunoscută prin inteligență și prin calitățile de mare diplomată prin care a excelat. Poseda o ușurință de a convinge, calitate destul de rară pe timpul său și de care urma să aibă multă nevoie în noul său rol de regină și în special ca soție a lui Eduard al II-lea. A înțeles foarte repede că regele nu o prefera pe ea atât cât prefera pe favoritul său Piers Gaveston, favorit care a fost înlocuit mai târziu de Hugues Despenser cel Tânăr.

Odată sosită la curtea Angliei, s-a văzut confruntată cu o realitate pe care nu și-o imaginase. Soțul ei avea aplecări foarte evidente pentru bărbați și că era foarte amorezat de favoritul de atunci, Piers Gaveston.

Se poate imagina, fără probleme, toată suferința care a resimțit-o, mai ales că se afla într-o țară străină. A trebuit să suporte toate umilințele în public datorate regelui ce îi era soț, rege care își arăta, fără rușine, toată afecțiunea față de  amant chiar în prezența ei. Ea a trebuit să facă față, totodată, multiplelor conflicte dintre Eduard al II-lea și nobilii țării, conflicte produse și conduse de vărul său Thomas de Lancaster.

Cu forța caracterului său și prin diplomația de care știa să se folosească bine, Isabelle de France a reușit destul de repede să realizeze o alianță amicală cu amantul soțului său, Piers de Gaveston, care amiciție urma să-I fie profitabilă. A reușit, ca încetul cu încetul, să-și impună propriile amprente în acea Curte, în care cu toate politicile dificile a reușit să-și atragă susținători. Toată atmosfera a evoluat până la asasinarea favoritului regal de către nobili, fapt ce a declanșat răzbunarea regelui și afirmarea unui nou favorit cu care ea nu a avut nicio șansă de înțelegere.

Pe timpul încoronării organizate de amantul cel nou al regelui, Isabelle va cunoaște cele mai grele umilințe, offense și insulte publice, care au constituit pentru ea un eșec total. Cu toate că ținuta afișată de Isabelle de France a fost magnifică, regele nu a dat atenție decât amantului, împodobit de găteli mai somptuoase decât ale regelui. Amantul a mers până la purta coroana Sfâtului Eduard, supremul semn al regalității, fapt ce a umilit în plus pe regină, dar a atras și ura și dorința de răzbunare atuturor nobililor.

Intriga mare a serii s-a produs atunci când regale s-a așezat alături de amant pe timpul banchetului oferit pentru încoronarea reginei, iar tapițeriile sălii de banchet erau împodobite numai cu blazoanele regelui și ale favoritului. Cele ale Isabellei nu erau nicăieri reprezentate Acest fapt a fost o ofensă gravă pentru regină, dar și pentru nobilii prezenți.

De două ori, în 1308 și 1312, Piers Gaveston a fost constrâns să se exileze pentru propria securitate, înainte ca nobilii conduși de Thomas de Lancaster să decidă să se debaraseze de favorit. Acești nobili au luat armele împotriva regelui pentru a-l forța să se îndepărteze de amant. Momentul râzbunării nobiliare a sosit când regale, regina și Piers Gaveston s-au retras către Newcastle, lăsând pe favorit pe traseu la Scarborough. Acolo, Guy de Beauchamp, unul dintre nobilii aliați lui Thomas de Lancaster, l-a capturat și l-a dus în fața adunării nobililor, care l-au executat. Regele neputând să-și salveze amantul a rămas neconsolat.

In toată această perioadă, de la sosirea în Anglia până la moartea lui Piers Gaveston, regina a cunoscut unele coborâșuri și unele suișuri. Au fost momente în care regele s-a achitat de îndatoririle de soț, arătând afecțiune reginei și dăruindu-i terenuri, venituri și bani, etc. In aceeași perioadă, între 1312 și 1321, regina a adus pe lume patru copii, doi băieți și două fete. Unul dintre băieți va fi viitorul rege Eduard al III-lea. In aceeași perioadă situația din Anglia, cuprinzând și moartea favoritului, a rămas tensionată și profound instabilă.

Cu timpul, Isabelle a ajuns să fie foarte influentă, impunând modul său de acțiune și uzând de diplomația sa. Insuși regale s-a folosit de ea pentru a-și salva sau aranja propriile afaceri, în pofida faptului că se jena, dar era conștient de valorile și de inteligența soției sale.

Revenind la unele precizări anterioare, trebuie spus că, în 1312, familia Despencer și-a făcut intrarea la Curte și a devenit repede o apropiată a regelui. Șeful familiei Hugues Despencer, zis “cel bătrân” și Hugues Despencer zis “cel Tânăr”, cel ce va deveni noul amant al regelui și oaia neagră a reginei, nu au reușit, ca Gaveston, să stabilească nicio relație cu Isabelle și au distrus puținul echilibru restabilit între ea și rege.

In mai 1313, Isabelle și Eduard al II-lea au făcut un voiaj în Franța pentru a obține un support suplimentar de la tatăl reginei, Filip cel Frumos (Philippe Le Bel), dar acest voiaj urma a deveni un fapt trist și celebru al istoriei Isabellei. Călătoria a fost nedorită de Isabella, dar a fost cuprinsă într-o spirală dramatică care atingea proprii frați și regalitatea, evenimente ce au dat o imagine neplăcută Isabellei, ca femeie intransigentă, dură, rece, chiar inumană.

Atunci, pe timpul unei sărbători cu marionette satirice, s-a produs evenimentul ce a primit numele de “afacerea turnului Nesle”. Cu acea ocazie s-a produs un incendiu de care Isabelle a scăpat, dar care a ars brațul mătușii sale.  Cu puțin înainte de reîntoarcerea în Anglia, Isabelle a făcut cadouri fraților și cumnatelor sale, Marguerite, Blanche și Jeanne de Bourgogne, trei surori. Cadourile au cuprins pungi magnifice brodate. Totodată, cuplul englez a primit asigurări, din partea tatălui Isabellei, de susținere în fața nobililor englezi ce se manifestau tot mai violent.

Puțin timp mai târziu, în același an, 1313, pe timpul unui banchet oferit în onoarea întoarcerii în Anglia a cuplului regal, Isabelle a văzut două din pungile oferite cumnatelor sale purtate de de doi cavaleri francezi normanzi, Gauthier și Philippe d’Aunay. Din acel moment, ea a suspectat raporturile ilicite între acei caveri și cumnatele sale.

Puțin timp după aceea, pe când ea a revenit în Franța, a deconspirat tatălui său, Filip cel Frumos (Philippe Le Bel). Acesta a făcut imediat o anchetă care a adus la lumina zilei bănuielile Isabellei. Cele trei prințase au fost deconspirate de a avea amanți. Evidența faptelor a devenit un adevărat scandal regal, pentru că ar fi putut adduce bastarzi pe tronul Franșei deținut de dinastia Capeținilor. Plin de mare furie și fără milă, Filip cel Frumos a dispus arestarea fraților amanți, torturarea lor și executarea în suferințe teribile, castrare, eviscerare, etc.

Prințesele vinovate au fost închise în castele întunecoase și umede, în care două dintre ele și-au pierdut viața. Numai Jeanne de Bourgogne a reușit să obțină iertarea soțului său, viitorul rege Filip al V-lea Această dramă istorică a lăsat urme adânci asupra imaginii Isabellei, imagine ce a rămas pătată și în raporturile cu frații.

Pe timpul anilor 1316-1317 o mare foamete s-a abătut asupra Angliei, provocând o îngrozitoare mortalitate și punând finanțele regatului în stare de faliment. Thomas de Lancaster a profitat pentru a-și atrage avantaje de putere în fața regelui care devenise foarte slab. In plus el a profitat și pentru a atrage pe Isablle în anturajul său, restrângând brutal bugetul casei sale.

In acel moment, regele Eduard al II-lea era aproape la pământ, când și-a făcut apariția un oarecare John Deydras, care pretindea a fi adevăratul Eduard, pentru că fusese schimbat la naștere și ca atare cel aflat pe tron era un uzurpator. Vestea s-a răspândit prin regat  și a făcut mult rău afectând serios popularitatea regelui, care până atunci fusese destul de apreciat. Regina Isabelle a fost și foarte perturbată, în ciuda faptului că falsul pretendent a fost arestat și executat.

După toate evenimentele rele, Isabelle a decis că trebuie să demonstreze propria putere regală în condițiile dezafectării autorității soțului său. Ea s-a apropiat de inamicul și ruda sa, Thomas de Lancaster, luând parte la consiliul de guvernare.

Pe timpul tuturor acestor evenimente și-au făcut apariția la Curte cei doi noi favoriți din familia Despenser, Huhues cel Bătrân și cel Tânăr, în anul 1320. Aceasta după ce Isabelle a reușit să-și convingă soțul să meargă în Franța, pentru a felicita pe noul rege, fratele său Filip al V-lea cel Lung, care preluase tronul tatălui tatălui lor, Filip cel Frumos, mort în 1314 și pe cel al fratelui lor, Ludovic al X-lea cel Certăreț puțin timp după aceea, în 1316. Plecând în călătorie, Isabelle și Eduard sperau ca să și convingă pe Filip cel Lung de a le acorda trupe pentru securizarea regatului englez în fața nobililor conduși de Thomas de Lancaster.

            La reântoarcerea în Anglia, lucrurile s-au deteriorate brusc între Isabelle și rege, acesta căzând definitiv sub influența celor din familia Despenser, dovediți foarte ambițioși. Hugues cel Tânăr a devenit amantul regelui, unul dintre cei mai prețioși spioni contra căruia Isabelle nu putea face nimic până la căderea regelui.

Cu ajutorul regelui cei doi Despenser și-au extins puterile cu noi nobili, dar și noi inamici. Este vorba de Roger Mortimer de Chrirk și de nepotul acestuia, Roger Mortimer of Wigmore, care va deveni amantul reginei Isabelle și brațul ei drpt.

            In același timp, Thomas de Lancaster a făcut să crească violența și dezechilibrul în țară. Situația a condos la mobilizarea de forșe în toată anglia pentru a se poate face față oamenilor lui Lancaster. Apogeul dușmăniei s-a produs atunci când Isabelle întreprindea un pelerinal la Canterbury și când a decis de a se opri din drum la castelul Leeds, una din proprietățile personale ale reginelor Angliei. Isabelle s-a văzut respinsă brutal de a intra, de către Marguerite de Clare, soția lui Barthelemy de Batlesmere, locotenent al casei regale, caruia îi cedase castelul și care se alăturase opoziției împotriva regelui. Evenimentul a creat o mare ostilitate și revoltă din partea regelui care a considerat că fusese grav insultată regina. Furia regelui s-a îndreptat împotriva nobililor, în particular împotriva lui Thomas de Lancaster. Acest episode istoric a fost numit “războiul Despenser”.

            Ca urmare, Marguerite de Clare și copii săi au fost arestați și retrași în Turnul Londrei. La 31 martie, 13 oameni care apăraseră castelul Leeds au fost executați, în ianuarie 1322, forțele armate ale regelui, care se măriseră, au învins inamicii și au capturat pe Thomas de Lancaster, care a fost executat la 22 martie. 

            In parallel evenimentele au constituit un triumph pentru familia Despenser, care își vedeau ambițiile ridicate la cel înalt nivel. Isabelle a înțeles repede că noul amant și familia sa erau mai periculoși decât decedatul Piers Gaveston, care nu o rănise niciodată și îi arăta mai mult respect.

            Timp de patru ani, Hugues cel Tânăr, solid alăturat regelui, și regale, au impus țării restricții severe, confiscând terenuri, bunuri, ordonând arestări și execuții îndreptate împotriva unor familii care ar fi vorbit de rău regale. Din acele familii au suferit unele femei și personae în vârstă. Unele femei erau chiar prietene apropiate reginei.

            Cei doi Despenser și-au permis a refuza să plătească chiriile datorate reginei și chiar să redea unele din bunurile ei, printer care două castele. Pe de ată parte, regale Eduard II s-a arătat mult mai puțin generos cu ea, iar după un eșec militar împotriva Scoției, raporturile lor au devenit definitive imposibile.

            După multe altele ofense aduse ei, precum confiscarea de posesiuni, controlul asupra casei sale, sau arestarea și închiderea oamenilor săi. Paza copiilor Isabellei a fost conferită familiei Despenser, sub pretextul că relațiile dintre Anglia și Franța s-ar fi degradat. S-a acuzat că regina fiind franceză, faptul era periculos, ea putând deveni un inamic al statului.

Regina contra regelui

            In 1324, unchiul Isabellei, Carol de Vlois, comandantul armatei franceze, a confiscate ducatul de Aquitania de la englezi, ceea ce a declanșat conflicte și a dat reginei un motiv bun de scăpa din condiția sa devenită insuportabilă.

            Când, în 1324, fratele Isabellei, Carol al IV-lea, noul rege al Franței, a luat în stăpânire toate posesiunile franceze ale lui Eduard, Isabelle, care nu mai putea suporta zi de zi umilințele și prsiunile lui Hugues cel Tânăr, acceptat să plece în Franța, chipurile pentru a negocia un nou tratat de pace între Eduard II și Carol IV, dar prezența ei la Curtea Franței, a devenit un ponct de adunare al tuturor nobililor englezi opuși lui Eduard și guvernării sale alături de familia Despenser.

            Uzând de un supterfugiu, Isabelle a reușit să oțină ca fiul său, tânărul Eduard, să vină în Franța pentru a onora official pe unchiul său, Carol IV. Vizita fiului a justificat amânarea reîntoarcerii reginei în Anglia, dar a constituit și o presiune asupra soțului regal. Eduard nu a întârziat să reclame întoarcerea prințului și a mamei sale. Regele Carol IV a răspuns că sora sa și nepotul său sunt perfect liberi la Curtea Franței, nu sunt prizonieri și pot decide singuri reîntoarcerea în Anglia.

            In septembrie 1326, Isabelle aliată cu Roger Mortimer, devenit între timp amantul său, a reușit să adune o armată împotriva soțului său și s-a reîntors în Anglia. Printr-o campanie de război ultra rapidă, ea a reușit să răstoarne pe Eduard  al II-lea și guvernul său. A arestat pe cei din familia Despenser, iar Hugues cel Tânăr a fost executat cu cruzime și  după măcelărire a fost aruncat câinilor. Execuția trebuia să servească drept exemplu. Aceeași soartă a înpărtășit-o și bătrânul Hugues deși regina nu a fost de accord. Eduard a fost închis în castelul Kennilworth, așteptându-și statutul și soarta.

            Principalii apropiați ai lui Eduard și ai familiei Despenser au fost și ei executați. Isabelle și Mortimer au iertat mica nobilime și clerul, pe care, în final, au fost confirmați în sarcinile lor. Eduard a rămas official drept soțul Isabellei, deși ea pusese capăt mariajului neoficial încă din anul 1325

Abdicarea și moartea lui Eduard al II-lea

In 1327, situația regatului era tensiontă pentru că se zvonea că ultimii aliați a regelui pregăteau un contraatac. Isabelle a convocat o adunare a nobililor și ecleziaștilor, la 7 ianuarie 1327, pentru a se decide ce trebuie făcut cu regale detronat. Decizia detronării regelui și a închiderii lui pe viață a fost confirmată.

După decizia consiliului, Eduard a fost înșințat că fiul său va prelua tronul Angliei. In prima fază regele a refuzat ferm, dar când i s-a spus că dacă refuză coroana va fi atribuită altei dinastii decât a Plantageneților și tânărul prinț toate drepturile, atunci a cedat și a semnat abdicarea în favoarea fiului său. Acela a fost încoronat rege la 1 februarie 1327, sub numele de Eduard al III-lea, iar regina Isabelle a devenit regentă până la majoratul lui.

            In același timp situația politică internă a rămas fragilă cu toate că detronarea lui Eduard al II-lea se făcuse pe baze legale. Foarte mulți nu considerau detronarea legitimă ceea ce amenința tot timpul cu o revanșă. Situația lui Eduard al II-lea putea să se răstorne foarte repede constituind un real pericol pentru Isabelle și Roger Mortimer.

            In acel moment Isabelle și Mortimer au decis să transfere pe fostul rege de la Kennilworth la Berkeley sub paza baronului Thomas Berkeley, ginerele lui Roger Mortimer. Ceea ce a urmat a devenit o istorie mai mult sau mai puțin nebuloasă, pentru că la 23 septembrie 1327, Eduard al II-lea și-a găsit moartea în urma unui “ accident fatal”, după termenii oficiali ai epocii. Evenimentul a cunoscut diverse interpretări istorice de-a lungul secolelor.

Ipoteze privind moartea lui Eduard al II-lea.

            O ipoteză mult răspândită, este aceea că Isabelle și Roger Mortimer ar fi ordonat asasinarea lui Eduard printr-o punere în scenă, prin care după blocarea lui i s-ar înfipt un tăciune arzând în spate, până a murit. Nu au existat niciodată probe care să dovedească adevăratele fapte, ci numai o scrisoare către Thomas Berkeley în limba latină, scrisoare care putea fi interpretată în diverse feluri. In această scrisoare s-au găsit expresii ca “a ucide pe Eduard nu este un lucru a se ezita” sau “nu vă temeți să ucideți pe Eduard, este un lucru bun”, toate sunt făcute pentru ca regina Isabelle și Roger Mortimer să nu mai fie niciodată neliniștiți, iar nicio probă formală să nu fie găsită pentru a permite o certitudine reală.

            Unii istorici recenți au produs o altă variantă a evenimentelor. Conform acestora Eduard al II-lea ar fi fost pus în libertate și căar fi trăit în libertate până la moarte,ascuns ca un necunoscut. Alți autori au considerat ultima variantă dret nerealistă.

Regina Isabelle și Roger Mortimer în duet la guvernare.

Din 1326. Isabelle a guvernat împreună cu amantul său, Roger Mortimer și viitorii patru ani care au urmat s-au îmbogățit deosebit. Mortimer, în prima etapă s-a arătat deosebit de modest deși era deosebit de gourmand. Isabelle, încă de la naștere nu a încetat să urmărească creșterea patrimoniului său și averile bănești, trecând astfel de la 4000 de livre câștiguri la 13.333 livre.

            Domnia regentei a fost însoțită de erori, de conflicte, de comploturi, fără aminti de delapidările de sume considerabile, toate punând în pericol finanțele  statului. Isabelle a devenit din ce în ce mai bogată, iar cei doi au decis executarea fratelui regelui defunct, contele Edmond de Kent, care era rebel împotriva guvernării celor doi  amanți. Acela cerea și reîntoarcerea lui Eduard al II –lea, pe care rumoarea populară îl credea încă în viață.

In octombrie 1330, tânărul Eduard al III-lea a înțeles că mama sa și Mortimer vroiau să lovească în anturajul său, punând la îndoială loaialitatea celor de lângă el față de guvenare. A simțit amenințările iminente asupra prietenilor săi cei mai apropiați. A decis să reacționeze adunând discret de susținători din sânul bisericii și al nobilimii. Aceasta pet imp ce Isabelle și Roger Mortimer se aflau la castelul Nottingham.

La 19 octombrie 1330, o trupă de 23 de oameni înarmați au invadat castelul Nottingham printr-un tunnel secret, până în camera Isabellei, unde se afla și Mortimer, care a fost arestat. Acesta în pofida celebrelor rugăminți ale Isabellei, “frumosule fiu iartă pe serviabilul Mortimer”. Din acel moment au început primele acte ale regelui Eduard al III-lea.

In lunile următoare, Roger Mortimer a fost judecat pentru trădare și executat la Tyburn, dar Isabelle n-a fost inculpată, nici hărțuită, considerată numai victimă inocentă a lui Roger Mortimer. Nu  s-a făcut nici o mențiune în justiție, sau în public și nici o aluzie asupra legăturilor ca amanți a celor doi.

Retragerea și moarte Isabellei de France

            In prima perioadă după înlăturare, Isabelle a fost plasată la castelul Berkhamsted, în libertate supravegheată, după care a fost transferat la castelul Windsor, unde a fost supravegheată în continuare și bine păzită, până în 1332. S-a decis, în final, să fie instalată în propriul său castel Rising, în ținutul Norfolk. In toată această perioadă s-a zis că Isabelle  a suferit o adâncă depresiune și crize diverse, datorită pierderii lui Roger Mortimer, pe care îl iubea profound.

            In 1337, Eduard al III-lea și-a reinstalat mama în bunurile sale, în drepturi și libertate, după ce i-a redat bunurile deșinute anterior și cea mai mare parte din bunurile câștigate illegal, cu venituri între 3.000 și 4.000 de livre. Ea va dispune până la moarte de o mare bogăție și de o viață luxoasă, demnă de o persoaă de rangul ei. V-a întreține în castel o frumoasă și varistă bibliotecă, care a ajutat-o să-și conserve o mare inteligență de femeie cultivatăț. A ridicat în cadrul proprietășii mormântul fiului său Jean d’Eltham, mort în Scoția la 20 de ani, într-un mod și în circumstanțe niciodată elucidate cu adevărat.

            Isabelle a păstrat mereu un mare interes pentru politica țării sale, dar și pentru Europa, păstrând legături prin corespondență, cu multe personalități ale epocii.

            In ultimii ei ani, Isabelle s-a întâlnit foarte adesea cu fiul său, Eduard al III-lea și cu soția acestuia, Philippa de Hainaut, dar a devenit și foarte apropiată de fiica sa Jeanne de La Tour, care a venit să trăiască cu ea, după ce a părăsit pe soțul său, regale David al II-lea al Scoției, care o înșela mereu. Aceasta a vegheat asupra Isabellei până la moarte. Ea s-a apropiat foarte afectos de nepoți, mai ales de fiul cel mare al lui Eduard al III-lea, prințul de Galia Eduard de Woodstok, numit Prințul Negru petru posteritatea istorică.

Sfârșitul

            Isabelle de France a căzut bolnavă subit, în august 1358 și a murit după câteva zile, la 23 august 1358. A lăsat cea mai mare parte din proprietăți nepotului cel mai iubit, prințul de Galia Eduard de Woodstok, numit Prințul Negru, iar o parte din obiectele personale, fiicei Jeanne de La Tour. Funeraliile au fost celebrate la Londra în biserica franciscană Newgate. La cererea sa, a fost îngropată în rochia de nuntă având alături cutia ce cuprindea inima soțului său, Eduard al II-lea. Magnificul său mormânt din alabastru a dispărut, din păcate, în 1550, atunci când lăcașul în care era îngropată s-a trtansformat în biserică parohială.

            Pentru posteritate, dacă Isabelle de France este recunoscută pentru frumusețea sa, pentru inteligența sa, pentru arta diplomației și a modului de reglare a problemelor vieții, ea rămâne vinovată de asasinarea soțului său, Eduard al II-lea, precum de a fi fost sursa dramelor care s-au abătut asupra tatălui și fraților săi, după ce a denunțat pe amanții cumnatelor. S-a dovedit o femeie autoritară, cu un caracter puternic, care a făcut-o să suporte tot ce a indurate la Curtea soțului său. Se poate spune că a iubit foarte mult banii și viața frumoasă, dovedid astfel cât de apropiată a fost de tatăl său, Philippe Le Bel.
Datorită faptului că Isabelle a fost ultima descendentă a dinastiei Capeține, a lui Philippe Le Bel, Eduard al III-lea a pretins ulterior coroana Franței și a declanșat Războiul de 100 de ani dintre cele două țări. 

Isabelle de France este numele dat mai multor prințese franceze din diferite ramuri ale dinastiei Capet  ( directe Capet și Valois ) :

- Isabelle de France (1225-1270), fiica regelui Franței Ludovic al VIII – zis Leul și sora lui Ludovic al IX-lea, zis Sfântul Ludovic

- Isabelle de France (1242-1271), fiica regelui Franței Ludovic al IX-lea numit  Sfântul Ludovic; soția din 1255 a regelui Navarrei, Theobald al II - lea cel Tânăr  ;

- Isabelle de France (1292-1358), fiica regelui Franței Philippe al IV Le Bel și al  Joanei de Navarra  ; soția din 1308 a regelui englez Edward al II - lea .

- Isabelle de France (1312-1348), fiica regelui Franței Filip al V-lea cel Lung și a Jeannei de Burgundia , soția din 1323 a lui  Guigues VIII din teritoriul Delfine, apoi din 1335 soția lui Ioan III, seniorul de Faucogney;

- Isabelle de France și Isabella de Valois (1348-1372), fiica regelui Franței Ioan al II-lea cel Bun, din 1360 soția lui Gian Galeazzo I-ul Visconti, lord, apoi Duce de Milano. Mama lui Valentinei Visconti (soția lui Louis d'Orleans );

- Isabelle de France și Isabella de Valois (1389-1409), fiica regelui Franței, Carol al VI-lea și a reginei de proaste moravuri, Isabeau de Bavaria, căsătorită în 1396 cu regele Angliei Richard al II - lea, iar din 1406 cu ducele Charles de Orleans.


Carol IV al Franței și Isabelle de Frnce regina Angliei și sora regelui francez

Isabelle de France numită târziu Lupul Franței

Isabelle de France (1298-1358)

Isabelle de France (1292-1358)

Isabelle de France - reprezentare modernă

Isabelle de France - sosirea în Anglia

           

OLGA DE KIEV

Sfânta Olga şi Sfântul Vladimir, nepotul ei, sunt cei care au creştinat poporul rus. Documentele vremii o consemnează pe Sfânta Olga ca fiind prima femeie care a condus Rusia şi, totodată, primul membru al familiei regale, Rurik, care s-a convertit la credinţa creştină.

Problema originii prințiesei Olga (890-969) este una încă disputată de către istorici. Potrivit celei mai răspândite teorii, confirmată de Prima Cronică a Rusiei Kievene, Olga s-a născut în Pskov în jurul anului 890, într-o familie cu origini varege, adică vikinge. Varegii, sau vikingii, au venit pe teritoriul Rusiei actuale, al Ucrainei şi al Belarusului, în timpul secolelor 8-9. Această teorie explică şi originea numelui ei, care derivă din scandinavul „Helga”.

In conformitate cu însemnările din Cronica vremurilor trecute, prima cronică a Rusiei Kievene, un vareg (viking) pe nume Rurik și-a așezat reședința în Novgorod, după ce a fost ales conducător comun al mai multor triburi slave și finice, pe la anul 860, după care și-a extins autoritatea și asupra Kievului. Cronica îl desemnează ca întemeietor al Dinastiei Rurik. 

Acești varegi, numiți rusi și originari din Suedia, s-au așezat, pentru început, în zona Staraia Ladoga, după care s-au mutat spre sud, la Novgorod, pentru ca până la urmă să ajungă la Kiev, punând capăt dominației hazare (khazare) asupra orașului, de la care hazarii (khazarii) luau tribut.

Rusia Kieveană a fost fondată de Oleg (Helgu în cronicile hazare) pe la anul 880. In următorii 35 de ani, Oleg și războinicii săi au subjugat diversele triburi slave și finice dinprejur.

In 907, Oleg a condus un atac împotriva Constantinopolului, iar în 911 a semnat un tratat comercial cu Imperiul Bizantin pe picior de egalitate. Noul stat kievean a prosperat pentru că avea controlul asupra drumului comercial care lega Marea Baltică de Marea Neagră și Orient 

Se cunoaşte însă cu exactitate faptul că Olga a fost soţia lui Igor (912-945), fiul lui Rurik, prinţ de Novgorod, întemeietorul Dinastiei Rurik a ţarilor ruşi, cu care s-a căsătorit în jurul anului 903.

In 912, după moartea lui Oleg, Igor a devenit conducătorul Rusiei Kievene. In 945, Prinţul Igor a mers la tribul slav al drevlienilor pentru a strânge tributul. Din cauza tributului prea mare, s-a produs o revoltă și prinţul Igor a fost ucis. După moartea soţului ei, Olga a devenit noul conducător al statului, numit cnezat, în calitate de regent al fiului lor, Sviatoslav, care avea pe atunci vârsta de 3 ani. La scurt timp, după uciderea lui Igor, drevlienii au trimis soli prin care îi propuneau Olgăi să se căsătorească cu Prinţul Mal. Prințeasa a răzbunat însă moartea soţului ei omorând toţi ambasadorii.

Ca Prințesă regentă, Olga s-a bucurat de sprijinul armatei şi al poporului. In politica internă a devenit cunoscută pentru stabilirea unui tribut, considerat uneori a fi fost primul sistem de taxe din Europa de Est. A iniţiat o reformă în ceea ce priveşte reîmpărţirea Rusiei Kievene în unităţi administrative ce erau controlate de reprezentanţii prințesei (posibil de numit cneaghină). Tot prințesa Olga este considerată iniţiatoarea primelor construcţii urbane din piatră în Rusia Kieveană, în special în oraşele Kiev, Novgorod şi Pskov. Pe lângă aceste realizări importante în plan politic-administrativ, cea mai importantă moştenire a sa lăsată poporului rus s-a manifestat în plan spiritual. Aceasta a fost posibilă prin convertirea ei la creştinism.

Creştinismul a fost introdus în Rusia Kieveană prin misionarii greci veniţi din Bizanţ, în sec.al 9-lea. O comunitate creştină organizată se cunoaşte că a existat în Kiev în prima jumătate a sec.al 10-lea. Primul contact al prințesei Olga cu credinţa creştină este posibil să se fi produs prin intermediul membrilor acestei comunităţi de misionari bizantini.

Documentele vremii arată că viitoarea Sfânta Olga a fost botezată în 955 sau 957, în timpul unei vizite oficiale la Constantinopol, primind numele Elena, ca și al mamei împăratului bizantin, Constantin al VII-lea, Elena Lecapene.. Potrivit tradiţiei, catehezele prebaptismale şi Botezul au fost oficiate de Patriarhul bizantin, Polieuct.

Unii autori susțin că împăratul Constantin al VII-lea ar fi cerut-o în căsătorie pe Olga, dar a fost refuzat înainte de botez, sub motivul că un împărat creștin nu putea să ia în căsătorie o păgână. După botez a fost din nou refuzat deoarece el îi fusese naș la botez și, ca atare, erau rude spirituale.

Intoarsă acasă, prințesa a început să propovăduiască dreapta credinţă în rândul supuşilor săi, a ridicat locaşuri de slujire, printre care şi o biserică pe locul Catedralei Sfânta Sofia din Kiev, unde se află până astăzi o părticică din lemnul Sfintei Cruci, dăruită de Patriarhul Teofilact sfintei prițese, pe care stă scris până astăzi: „Sfânta Cruce pentru renaşterea poporului rus, primită de prinţesa nobilă Olga”.

Izvoare europene arată ca în 959 Olga a trimis emisari la Otto I, împăratul Imperiului Roman de Apus, pentru a-i cere să i să îi trimită un Arhiepiscop şi preoţi pentru a sluji în Rusia. In acel timp, Biserica nu era încă despărţită de Marea Schismă (1054). De aceea Olga a încercat să dezvolte baza credinței crștine din țara sa luând legătura atât cu Patriarhul de Constantinopol, cât şi cu împăraţii Apuseni, în vederea trimiterii de preoţi misionari.

Este greu de precizat când anume şi-a început domnia efectivă Sviatoslav, fiul prințesei Olga. Până în 959, numele prințesei apare în documentele din Europa apuseană ca principal conducător al Rusiei Kievene. Istoricii susţin că aceasta ar fi putut rămâne regentă până în jurul anului 964.

In 968, pe când Sviatoslav se afla plecat într-o campanie militară, Kievul a fost atacat de către pecenegi, o populaţie turcă semi-nomadă. Principesa Olga a trebuit să organizeze apărarea oraşului, dar a trecut la cele veşnice la puţin timp după asediul Kievului din 969. Prinţul Sviatoslav a poruncit ca mama să fie înmormântată cu simplitate după rânduiala creştină.

Botezul prtincipesei Olga și convingerile ei spirituale nu au condus la convertirea imediată a poporului rus şi nici măcar la convertirea propriei familii. Fiul ei, Sviatoslav, nu a sprijinit decizia mamei sale, deoarece se temea de pierderea respectului armatei din cauza noii credinţe. El nu a putut renunţa la credinţa păgână.

Sub domnia lui Sviatoslav (aproximativ 942-972), prinții kieveni au adoptat religia și numele slavilor, dar drujina (gărzile de corp) erau în continuare formată din scandinavi. Cuceririle militare ale lui Sviatoslav (Sviatoslav Cuceritorul) au fost uimitoare: el a dat lovituri mortale celor mai puternici doi vecini ai săi, Hazaria (Khazaria) și Imperiul Bulgar, care au dispărut la scurtă vreme după atacurile sale.

Nepotul Sfintei Olga, Vladimir, numit mai târziu Vladimir cel Mare, a ajuns la putere în Kiev după moartea tatălui său, Sviatoslav I, în 972 și după ce l-a învins pe fratele său vitreg Iaropolk, în 980. Cea mai mare realizare a sa ca prinț al Kievului a fost creștinarea supușilor săi, proces care a început în anul 988.

Deci roadele lucrării misionare ale prințesei Olga s-au văzut în activitatea nepotului său, Vladimir cel Mare, care avea să facă din creştinism religia oficială a Rusiei Kievene.

Cronicile rusilor consemnează că, atunci când Vladimir a hotărât să adopte o nouă credință în locul vechilor credințe păgâne idolatre ale slavilor, el și-a trimis cei mai de încredere sfătuitori în diferite părți ale lumii. După ce au luat contact cu creștinii catolici, cu evreii și cu musulmanii, emisarii au ajuns în cele din urmă la Constantinopol. Aici ei au fost copleșiți de măreția catedralei Sfânta Sofia și de serviciul religios luxos ținut în aceast lăcaș de cult. Odată ajunși înapoi în Kiev, l-au convins pe Vladimir că cea mai bună credință este aceea a grecilor. Vladimir a făcut o călătorie la Constantinopol și a aranjat o căsătorie cu Ana, una dintre surorile împăratului Imperiului Bizantin, Basileios Bulgaroktonus (Vasile al II-lea Bulgaroctonul).

Sfanta Olga, prințesa Rusiei Kieviene, este pomenită de Biserica Ortodoxa pe data de11 iulie, iar Sfântul Vladimir, nepotul sau este pomenit la 15 iulie.

Kiev

Kiev

Kiev

ZENOBIA - REGINA PALMYREI

Puţini bărbaţi au reuşit vreodată să fie capabili de fapte asemănătoare cu cele săvârşite de brava regină Zenobia. A înfruntat cu succes una dintre cele mai temute armate ale Antichităţii. A putut să sfideze înfrângerea şi dezastrul aşa cum puţini războinici ar fi fost în stare. A intrat deopotrivă în istorie şi legendă prin gloria faptelor şi caracterul ei unic, neasemuit. Aceasta a fost Zenobia, mândra şi frumoasa regină a deşerturilor siriene.

In secolul trei, graniţele de sud-est ale Imperiului Roman erau forţate şi cădeau una după alta sub loviturile tot mai puternice ale unui ambiţios regat pe nume Palmyra. Pe tronul acestui oraş-regat-oază conducea Zenobia - Regina Deşerturilor, cum o supranumiseră contemporanii ei. Regina s-a născut probabil în anul 240 e.N, dintr-o mamă egipteană şi un tată de origine arabă sau aramaică.

            Avea o origine ilustră, pretinzând că provenea direct din legendara regină Cleopatra a Egiptului, precum şi dintr-o lungă spiţă de regi şi regine siriene şi asiriene, care începea chiar de la biblica Regină din Saba. Cronicarii şi istoricii antici nu se sfiau de excesul epitetelor atunci când făceau referiri la ea:

„Ochii ei erau negri, iar privirea puternică şi îndrăzneaţă cucerea pe oricine, spiritul său era plin de măreţie divină, iar frumuseţea sa era cu adevărat incredibilă”  Genul acesta de referiri era foarte des întâlnit în textele vechi care făceau referire la această frumuseţe războinică a deşerturilor siriene.

Zenobia s-a căsătorit cu Septimius Odenatus, regele Palmirei, în 258. A avut un fiu vitreg din prima căsătorie al lui Odenatus, Hairan. In jurul anului 266, Zenobia și Odenatus a avut un fiu, cel de-al doilea copil al lui Odenatus, Lucius Aurelius Septimius Iulius Vaballathus Athenodorus. Vaballathus, fiul ei (în aramaică Wahballat însemna "Cadou de la Zeiță"), a moștenit numele de la bunicul patern al lui Odenatus.

Odată ajunsă regină a îndepărtatelor fruntalii din est ale Imperiului Roman, nu s-a sfiit să se autodeclare succesoare de drept a Cleopatrei. Cu o Romă în stare de criză politică, Zenobia şi-a construit o imagine şlefuită după legendara regină Didona, nimeni alta decât fondatoarea Cartaginei, regatul de origine feniciană duşman şi rival prin tradiţie al Romei

            Astfel de descrieri au rezistat trecerii timpului, şi au fost puţine regine războinice comparabile cu Zenobia în faimă şi putere. Chiar spre sfârşitul zilelor ei, când a fost capturată de legiunile romane şi purtată în triumf prin Roma, după obiceiul Cezarilor, Zenobia era înveşmântată în straiele şi podoabele sale preţioase, ca şi cum nu şi-ar fi pierdut nimic din aura şi splendoarea care au însoţit-o pe tot parcursul vieţii. Acum, după multe secole, povestea adevărată a Zenobiei rămâne una dintre cele mai intrigante şi interesante din întreaga istorie.

Palmyra a fost o aşezare străveche, fondată într-o oază din deşerturile Siriei. Era un loc verde, înconjurat de mulţi palmieri, de unde şi-a tras de fapt numele. In decursul primului secol înainte de Hristos, Palmyra a devenit o metropolă unde poposeau numeroase caravane. Aşezată într-un spaţiu strategic, la întretăierea drumurilor dintre Roma şi Persia, cultura şi civilizaţia sa a devenit un amestec de elemente şi influenţe greceşti, romane, mesopotamiene, iraniene şi nomade.

            De-a lungul istoriei sale, a fost un oraş înfloritor, independent şi prosper. Doar că fiind prins între doi vecini puternici şi turbulenţi precum Imperiul Roman şi Persia Sasanidă, Palmyra s-a văzut dintotdeauna nevoită să aleagă dificila cale diplomatică. In anul 230, un membru al familei conducătoare din Palmyra a devenit nu doar cetăţean, dar şi senator roman.

Numele său era Septimius Odaenathus. In anul 258, acesta a ajuns consul ajungând să deţină printre altele şi titlul de conducător suprem al Palmyrei. In anul 260, împăratul roman Valerianus nu doar că a fost înfrânt de persani, dar a fost şi capturat de către aceştia în timpul bătăliei de la Edessa. Cum Plamyra fusese în ultimul timp în graţiile Romei, înfrângerea imperiului de către persani însemna să apară probleme pentru prospera aşezare.

            Din acest motiv, Odaenathus i-a sprijint pe romani, ajungând chiar să-i înfrângă pe persani pentru un interval de tip de câţiva ani. In ciuda suceselor sale multiple, consulul a fost ucis împreună cu fiul din prima cădsătorie de nepoţii săi în urma unui complot, în anul 267, după cum s-a mai amintit.

Din acel moment a intrat în scenă tânăra Zenobia, care era pe atunci cea de-a doua soţie a lui Odaenathus. A sesizat la timp momentul propice pentru preluarea puterii şi nu a ezitat să o facă. Descrisă drept una dintre cele mai frumoase femei din Orient, Zenobia avea să se remarce și ca războinică şi politiciană de excepţie. 

            Historia Augusta o descrie ca pe o femeie a cărei bravură o întrecea chiar pe cea a soţului ei, o femeie care luase parte activ la numeroase campanii militare, o femeie care călărea alături de soldaţi şi bea cot la cot cu soţul ei şi generalii acestuia, o femeie ale cărei calităţi de conducător l-au impresionat puternic chiar şi pe împăratul Aurelianus.

După ce această conducătoare ambiţioasă şi-a stabilizat poziţia şi puterea în Palmyra natală, a întreprins primele incursiuni armate în Mesopotamia şi estul Asiei Mici. Cu toate că a participat activ al campanii, Zenobia a menţinut o relaţie prietenească cu Roma, care era de altfel cel mai important aliat regional al Palmyrei.

            Cu toate acestea, cum noile provincii bogate, stăpânite de Roma lângă graniţele sale erau tot mai tentante, iar cum Imperiul Roman se clătina sub o serie de personaje istorice nevolnice, pe care Zenobia nu-i considera împăraţi adevăraţi, ruperea prieniei şi alianţei s-a rezumat la o chestiune de timp.

In anul 269 e.N, Zenobia a rupt relaţiile de prietenie cu Roma şi a invadat provinciile acesteia de sud-est. Comandată de generalul Zadbas, armata Zenobiei a pătruns în Egipt unde a înfrânt o armată formată din circa 50.000 de legionari romani. La aflarea veştii neaşteptate că Imperiul a pierdut Egiptul, grânarul său de secole, împăratul roman Claudius al II-lea Gothicus l-a trimis pe generalul Probus în fruntea trupelor din Africa de Nord contra palmirienilor. După aceste incursiuni inițiale, Zenobia a devenit cunoscut ca un "Regină războinică". În conducerea armatei, ea a afișat priceperea semnificativă: era un călăreț priceput și putea parcurge 3–4 km pe jos alături de soldați.

            La încheierea unei campanii militare îndelungate şi dure, romanii au fost învinşi, iar Zenobia şi-a întărit prezenţa în Egipt. In anul 271, trupele palmyriene o ovaţionau deschis pe Zenobia cu titlul de „cea mai ilustră, curajoasă şi pioasă regină a lumii”. In decursul aceluiaşi an, ambiţioasa regină nu s-a sfiit să-l declare pe fiul ei, Augustus (împărat) şi a ordonat ştergerea imaginii împăratului de atunci al Romei de pe toate monedele care circulau în Alexandria. Imediat după acest gest, Zenobia şi-a luat titlul de Augusta (împărăteasă).

La apogeul puterii sale, Zenobia deţinea o mare parte din teritoriile de sud-est ale Imperiului Roman. Controla astfel oraşele Antiohia şi Alexandria, două dintre cele mai mari oraşe din imperiu. Sursele istorice susţin toate că această ambiţioasă regină a trăit în lux şi excelenţă. În timp ce servea masa era idolatrizată ca un rege persan, se îmbrăca în robe elegante de purpură, în croială cartagineză şi se împodobea cu aurul şi pietrele preţioase ale unei regine de faraon egiptean.

Zenobia alături de armata sa a întreprins o expediție și a cucerit Anatolia până în Ankara și Calcedon, urmate de teritoriile Siriei, Palestinei și Libanului.

Zenobia a ocupat rutele comerciale vitale din aceste teritorii de la romani. Împăratul roman Aurelian a început o campanie militară pentru a reunifica Imperiului Roman și Imperiul de la Palmira între anii 272 - 273. Aurelian și forțele săle au ajuns în Siria. Forțele lui Aurelian și ale Zenobiei s-au luptat în apropriere de Antiohia. După o înfrângere zdrobitoare la Immae, palmirezi s-au retras la Emesa, unde vor suferi o nouă înfrângere.

            Totuşi, îndrăzneala şi declaraţiile sale pompoase nu au rămas multă vreme fără răspuns. Spre deosebire de antecesorii săi, Aurelianus, noul împărat de la Roma era ambiţios, inteligent şi talentat în arta războiului şi strategie. A fost un comandant capabil, care a reuşit să-i respingă pe barbarii care ameninţau Peninsula Italică. A înceut construirea noilor ziduril ale Romei şi a executat pe toţi senatorii care nu-i erau loiali. In perioada în care Zenobia îşi ridica propriul imperiu, Aurelianus revitaliza puterea Romei în spaţiul mediteranean.

            In anul 272, Aurelianus şi-a trims trupele într-o campaniei contra Zenobiei. Când legiunile au ajuns în Asia Mică, fostele oraşe colonii romane din regiune s-au revoltat în favoarea lui Aurelianus. Zenobia şi generalii săi au ocupat poziţii lângă Antiohia pe cursul râului Orontes. Conform lui Zosimus, spionii lui Aurelianus au reuşit să captureze un număr de şase călăreţi palmirieni.

            După ce le-a studiat armele şi echipamentul, împăratul a concluzionat că trupele de cavalerie ale Zenobiei erau mai bine echipate şi antrenate decât ale sale. Prin urmare a ordonat cavaleriei romane să evite o confruntare deschisă cu cea palmyriană, alegând să trimită frontal legiunile pedestre iar cavaleria să susţină atacul din flancuri. Strategia sa a fost inspirată, iar Zenobia s-a văzut nevoită să se retragă cu toate că nu a admis înfrângerea de teama unei rebeliuni a cetăţii Antiohiei.

Pe câmpiile din Emesa, Zenobia s-a decis să-şi încerce a doua şansă. Armata ei era compusă din 70.000 de oameni, dintre care temuta cavalerie grea (cataphractes) era centrul de bază, susţinut de infanterişti şi unităţi ale aliaţilor.

In contrast, Aurelianus se baza pe o armată eclectică compusă în grabă din regimente imperiale, decurii de legionari din posturile de frontieră, aliaţi şi trupe auxiliare.

Lupta a început cu un atac în forţă al cavaleriei grele a reginei care a respins cavaleria romană. Totuşi, după ce romanii au dat înapoi, palmyrienii au muşcat momeala şi s-au lansat într-o urmărire dezordonată a acestora. Obosiţi de armurile grele şi dezorientaţi, palmyrienii au fost din nou înfrânţi de bravii legionari pedeştri. Conform aceluiaşi Zosimus, o mare parte din călăreţii în armuri grele au căzut victime infanteriştilor palestinieni înarmaţi cu bâte din lemn de esenţă tare.

In urma celei de-a doua înfrângeri, Zenobia s-a văzut într-o situaţie disperată. Oraşul Emesa nu-i era deosebit de loial, nefiind un loc sigur de refugiu. Consilierii au sfătuit-o să se retragă de urgenţă în Palmyra. Acolo, regina s-a pregătit de apărarea cetăţii care avea să fie curând luată cu asalt de trupele romane. De data aceasta, apărarea oraşului era ireproşabilă. Baliste şi catapulte erau pregătite pe ziduri, alături de mii de arcaşi şi de lăncieri.

Obosit şi el în urma unei campanii militare costisitoare şi dificile, Aurelianus a preferat să cadă la pace cu Zenobia şi să o convingă să se predea, după cum certifică şi acest text trimis Leoaicei Deşertului:

 „Te rog să te predai de bunăvoie şi îţi promit că viaţa îţi va fi cruţată. Îţi garantez că se va ține cont de condiţiile tale, iar copiii tăi vor fi cruţaţi. Bijuteriile, aurul, argintul, mătăsurile, caii, cămilele pe care le deţii, trebuie să le donezi trezeoreriei romane. Cât despre cetăţenii din Palmyra, drepturile lor vor fi respectate întru totul”

In final Zenobia a acceptat o supunere față de Roma, iat Aurelianus s-a retras spre Roma. Pentru garanția înțelegerii a lăsat în Palmyra o garnizoană de 600 de ostași. Pe când se afla prin Asia Mică a aflat că garnizoana sa fusese măcelărită, așa că a făcut cale întoarsă pentru răzbunare.

Din mândrie, regina a refuzase termenii propuşi de Aurelianus și încălcase înțelegerea. Cu toate că oraşul era pregătit de asediu, situaţia nu era deloc optimistă căci imperiul ei deja nu mai exista, iar împăratul roman era un bun general. Intr-un gest de disperare, Zenobia s-a urcat pe o cămilă şi a decis să fugă într-o noapte de-al lungul Eufratului în speranţa că va găsi ajutor la foştii ei inamici, persanii. Din nefericire pentru ea, pe când încerca să traverseze fluviul, a fost observată şi capturată.

Armata romană a distrus sistematic Palmyrași i-a ras din temelii sistemul de apărare, iar locuitorii i-a măcelărit. Din acea clipă Palmyra nu a mai existat.

Adusă în faţa lui Aurelianus, acesta exclamat dezamăgit că:

„Nu prea este demn de onoarea mea să mă laud că am cucerit şi capturat o femeie”.

Odată captivă, Zenobia a pierdut oraşul Palmyra, pe care l-a părăsit în fugă, gest pentru care supuşii săi nu au iertat-o.

            In anul 274, Aurelianus a intrat în Roma într-un triumf grandios, pe care Cetatea Eternă nu-l mai văzuse de ani buni. Impăratul era mândru şi nu fără motiv, recucerise ţinuturile luate de Zenobia şi înfrânsese triburile celtice rebele. Convoaie din toate ţinuturile imperiului participau la celebrare, inclusiv regina Zenobia care participa personal la paradă, urcată într-un car alegoric, ca parte din trofeele victoriilor obţinute de Aurelianus.

Avea zeci de ornamente de aur la picioare, iar hainele ei aveau atâta aur şi pietre preţioase încât fosta regină abia se putea deplasa, fiind ajutată de sclavi. Nu este sigur că acest mod de a sfida pe romani i-a fost permis.

Cu toate acestea, nu se ştie exact care a fost soarta ei. Unele surse susţin că pentru a evita umilinţa de a fi dusă la parade pe străzile Romei, Zenobia s-ar fi sinucis prin înfometare. Dezbaterile pe această temă nu s-au încheiat nici în prezent. Alte surse istorice afirmă că după triumful din Roma, Aurelianus a fost milostiv cu Zenobia şi i-a dăruit o vilă luxoasă la Tivoli, pe malul Tibrului. Oricum, după cum conchid autorii antici, Zenobia a avut o faimă aproape  la fel de mare ca a Cleopatrei, dar fără să aibă sfârşitul  tragic al aceleia.

            Când Aurelians a intrat triumfal în Roma cu Zenobia în carul său alegoric, împăratul a trimis o scrisoare către Senat şi popor în care îşi justifica astfel actul  de a merge la război şi a înfrânge o femeie:

„Zenobia a fost un lider strălucit care a inspirat teamă duşmanilor ei şi a avut mari victorii pe câmpul de luptă. A fost o conducătoare înţeleaptă, care şi-a stăpânit armata şi a ştiut când să folosească disciplina şi generozitatea”.

Domnia Zenobiei a fost un eveniment celebrat nu doar în Siria, în restul Orientului Apropiat, dar, mai târziu, și în Imperiul Bizantin şi chiar Europa Renascentistă. 

Se presupune că a trăit în lux și a devenit un filozof proeminent, vedetă și matroană romană. Zenobia se spune că s-a căsătorit cu un guvernator roman și senator al cărui nume nu este cunoscut, deși există motive să se creadă că poate să fi fost Marcellus Nutenus Petrus.

Ei au avut mai multe fiice, ale căror nume sunt de asemenea necunoscute, dar care s-au căsătorit cu băieți din familii nobile romane. Se spune că a avut descendenți suplimentari care au supraviețuit în secolele IV și V. O altă posibilă descendentă a Zenobiei este Sfântul Zenobius din Florența, un episcop creștin care a trăit în secolul al V-lEA .(Deja legende neverificaile)

.