VALERIA MESSALINA

       Valeria Messalina, menționată uneori drept Messallina, a fost un personaj feminin roman  defăimat în cel mai înalt grad de autorii antici contemporani. A trăit între anii 17/20–48 e.N și a fost cea de-a treia soție a împăratului roman Claudius. Provenea din societatea cea mai înaltă a imperiului roman, fiind verișoara paternă a împăratului Nero, verișoara de gradul 2 a împăratului Caligula și strănepoata împăratului Augustus. Deși a evoluat ca o femeie puternică și influentă în anturajul Curții imperiale, a purtat cu ea o reputație inegalabilă de promiscuitate. A juns până acolo încât a conspirat împotriva soțului ei aproape permanent, pentru a-i insufla frica bolnăvicioasă despre posibile viclenii sau atentate împotriva lui și a sfârșit executată după descoperirea unui complot cu adevărat grav. Reputația ei notorie se datorează, fără îndoială, unui părtiniri politice a cronicarilor, dar operele literare și de artă au perpetuat-o în vremurile moderne.

            Această depravată fără limite a fost fiica Domitiei Lepida cea Tânără și a verișorului ei primar Marcus Valerius Messalla Barbatus. Mama ei era fiica cea mai mică a consulului Lucius Domitius Ahenobarbus și a Antoniei Maior. Fratele mamei ei, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost primul soț al viitoarei împărătese Agrippina cea Tânără și tatăl biologic al viitorului împărat Nero, ceea ce l-a făcut pe Nero verișor primar al Messalinei, în ciuda unei diferențe de vârstă de șaptesprezece ani.

Bunicile Messalinei, Claudia Marcella și Antonia Major au fost surori vitrege. Claudia Marcella, bunica paternă a Messalinei, a fost fiica surorii lui Augustus, Octavia cea Tânără, prin căsătoria ei cu Gaius Claudius Marcellus Minor. Antonia Major, bunica maternă a Messalinei, a fost fiica cea mare a Octaviei prin căsătoria ei cu Marcus Antonius, și a fost mătușa maternă a lui Claudius. A existat, prin urmare, o cantitate mare de consangvinizare în familie.

Se cunosc puține informații despre viața Messalinei înainte de căsătoria ei în anul 38 e.N cu Claudius, verișorul ei primar care avea pe atunci vârsta de 48 de ani, dar și unele dizabilități, pintre care și bâlbâiala. Din unirea lor s-au născut doi copii: o fiică, Claudia Octavia (născută în anul 39 sau 40), viitoare împărăteasă, sora vitregă și prima soție a împăratului Nero, și un fiu, Britannicus. Atunci când împăratul Caligula a fost ucis în anul 41 e.N., Garda Pretorianăla proclamat pe Claudius noul împărat, iar Messalina a devenit împărăteasă consort.

Odată cu ascensiunea la putere, Messalina a intrat în istorie cu o reputație de femeie crudă, prădătoare și nesățioasă sexual. Soțul ei este reprezentat ca un om condus cu ușurință de ea și necunoscător al numeroaselor ei acte de adulter. Aceste comportări nu au fost mult timp cunoscute de către împăratul Claudius, subjugat cu totul de către mai tânăra sa nevastă . Messalina trimitea sclave să se culce cu împăratul, ca să-i sustragă atenţia de la faptele ei. Plătea, aşadar, tăcerea sau îi pedepsea pe toţi cei care vroiau să-i denunţe desfrâul. Printre amanţii Messalinei, Dio Cassius îl menţionează şi pe Mnester. Deşi la început a refuzat avansurile împărătesei, Mnester a devenit amantul acesteia, pentru că însuşi Claudius i-a ordonat se se supună tuturor poruncilor Messalinei.

Messalina hrănea spaimele împăratului Claudius și se bucura de sprijinul unor susţinători şi adulatori. Printre aceştia se număra şi Lucius Vittelius, tatăl viitorului împărat. El o susţinea pe împărăteasă în toate prinvinţele, inclusiv şi în cazul lui Valerius Asiaticus.

Copiii, Octavia şi Britannicus, i-au asigurat, la început, o poziţie temeincă pe lângă tron Messalinei. Aceasta nu a primit totuşi titlul de Augusta. Ştim că era stăpână pe voinţa lui Claudius şi se aliase chiar cu unii liberţi ca să-l înspăimânte pe împărat cu spectrul unor comploturi.

Şi libertul Narcissus i-a fost, iniţial, favorabil Messalinei, ca în final să ajungă cel mai aprig duşman al acesteia. De reţinut este episodul Appius Silanus, când complotează împreună împotriva acestuia.

Influența pe care o avea Messalina asupra lui Claudius a fost destul de puternică. A fost numită chiar şi „geniul cel rău” al lui Claudius. Unii istorici admit că ea era foarte tânără şi că a fost o unealtă, manipulată de către experimentaţii curteni, funcţionari imperiali şi oameni politici. Ea şi suporterii săi impulsionau angoasele şi spaimele lui Claudius, ca să-l determine să-i lichideze fizic pe inamicii lor sau pe cei destestaţi de ei din diferite şi felurite motive. Lucru neobișnuit, Messalina a fost prezentă la sărbătorirea triumfului sărbătorit de Claudius după cucerirea Britaniei:„soţia împăratului, Messalina, a urmat într-o trăsură carul triumfal al acestuia”.

Totuşi, amestecul în activitatea cancelariei, nu i-a permis Messalinei cu adevărat să controleze în mod constant birourile acesteia, scrinia. Izvoarele literare îi atribuie Messalinei şi alte vicii. Aceasta dorea cu aviditate să acapareze mari cantităţi de numerar şi parcuri și domenii. Messalina nu era interesată de problemele de stat decât numai în măsura obţinerii unor profituri personale. Este pretins şi faptul că Messalina, profintând de poziţia deţinută, ar fi vândut privilegii, comandamente militare, monopoluri acordate de către stat, chiar şi calitatea de cetăţean roman. Se pare că ar fi obţinut şi cruţarea unor liberţi meschini şi a anumitor conspiratori împotriva propriului ei soţ „contra cost”, în schimbul unor sume de bani.

In surse sunt citate numele multor victime „vinovate” că se opuneau vieţii duse de Messalina, sau că stârneau interesul şi lăcomia acesteia, prin averea lor. Filozoful Seneca a fost un „caz” fericit, alegându-se doar cu un exil în insula Corsica. 

Către sfârșit, Messalina şi-a atras ura liberţilor imediat după uciderea lui Polybius, unul dintre cei mai devotaţi oameni ai împăratului. Ceilalţi liberţi au început să se teamă de aceasta, mai ales că pentru împărăteasă „pentru care nu este suficient faptul de a fi adulteră şi prostituată la palat, dar dorea să aibă şi mai mulţi soţi”. Liberţii, stăpâni pe borourile de la palat, se temeau acum de slăbiciunea minţii împăratului, care-i putea pierde şi pe ei, în urma unor posibile uneltiri ale Messalinei.

Tacitus a narat cu lux de amănunte, în treisprezece capitole, prăbuşirea Messalinei din cauza acelei iubiri „vecine cu nebunia”. Messalina se îndrăgostise prosteşte, de ceva vreme, de tânărul aristocrat, Caius Silius. Acesta fusese desemnat consul pe anul 49 e.N la insistenţele Messalinei. Bogăţiile palatului erau mutate de către împărăteasă în casa amantului ei, pe care l-a silit să şi divorţeze.

In anul 48 e.N, el a plecat într-o călătorie și atunci când s-a întors a fost informat că Messalina a mers atât de departe încât s-a căsătorit cu ultimul ei amant, senatorul Gaius Silius, amorez care miza tronul roman. Libertul Narcissus l-a avertizat pe Claudius că „dacă nu ia lucrurile în pripă, noul bărbat al Messalinei pune mâna pe Roma”

Messalina și Britanicus la Luvru

Preocupaţi de plăcerile nunţii, proaspeţii căsătoriţi nu luaseră nicio măsură serioasă ca să ajungă la guvernare. Acest fapt i-a conferit lui Narscissus un avantaj. Din ordinul lui, au căzut sub securea călăului toţi amanţii Messalinei în frunte cu Silius şi cu „nuntaşii de la storsul strugurilor”. Messalina este împiedicată să aibă o întrevedere cu Claudius. Aceasta se refugiază la mama sa, în grădinile de odinioară ale lui Valerius Asiaticus, pentru a-şi pregăti apărarea.

In timp ce mulți ar fi poruncit uciderea ei, împăratul i-a oferit o altă șansă. Comportarea lui Claudius din acele clipe vădeşte slăbiciunea şi teama acestuia de comploturi:„chiar dragostea înflăcărată ce o avea pentru Messalina şi-a înăbuşit-o, nu atât din cauza ruşinii publice, cât de teamă ca nu cumva iubitul ei Silius să-i ia tronul. Atunci, fugind la tabere în mod ruşinos şi tremurând de frică, întreba tot drumul dacă mai este împărat sau nu” 

Intre timp, Claudius se liniştise şi chiar dădu poruncă să i se înfăţişeze Messalina. Narcissus realizează faptul că dacă Messalina va ajunge la Claudius, zilele sale sunt numărate:„Şi dacă Narcissus nu ar fi grăbit uciderea ei – scrie Tacitus – moartea şi-ar fi îndreptat paşii către acuzator”. Astfel că, din proprie iniţiativă, dădu ordin centurionilor să plece la locul de refugiu al Messalinei şi să o ucidă.

Când i s-a adus vestea morţii Messalinei, Claudius nu întreabă dacă de „mâna ei sau a altuia”, „ceru să i se umple cupa şi ospăţul urmă ca de obicei”. Claudius „nu dădu semne de ură, de bucurie, de mânie, de tristeţe, de niciun simţământ omenesc, nici atunci când vedea veselia acuzatorilor, nici atunci când privea jalea copiilor săi” 

La scurt timp după moartea Messalinei, aşezându-se la masă, întrebă de ce nu vine şi împărăteasa. Se pare că pe mulţi din cei condamnaţi la moarte îi chema a doua zi la masă, sau să joace zaruri cu el şi „crezând că ei întârzie, la reproşa prin curier că sunt nişte somnoroşi”. Aceste exemple sunt grăitoare pentru uitucenia împăratului şi mai ales pentru modul în care era perceput de contemporanii săi.

După acest trist episod, Claudius „declară în faţa praetorilor adunaţi că, nereuşindu-i căsătoriile, va rămâne celibatar, iar dacă nu va rămâne nu se opune să fie ucis de mâinile lor” (24). Istoria ne-a arătat că lucrurile au stat cu totul altfel. Claudius se recăsătoreşte cu Agrippina, fiica fratelui său Germanicus. Căsătoria acestora era una incestuoasă.

Senatul Roman a ordonat apoi o damnatio memoriae, astfel încât numele Messalina a fost eliminat din toate spațiile publice și private, iar toate statuile ei au fost distruse.

Istoricii care au relatat aceste mizerii ale vieții Messalinei, în principal Tacitus și Suetonius, au scris la 70 de ani după aceste evenimente într-un mediu ostil liniei imperiale căreia îi aparținea Messalina, dar faptele ei au rămas în memoria posterității ca abominabile.

Suetonius spune că însuşi împăratul a semnat actul de dotă la căsătoria Messalinei cu adulterul Silius, dându-i-se „asigurarea că este o simulare, ca să îndepărteze un pericol ce-l ameninţa şi pe care îl prevesteau unele semne”   

Dio Cassius a relatat despre ea că „trăia în desfrâu şi silea şi pe celălalte femei să se prostitueze. Pe unele le obliga să se supună la actul sexual chiar în palat, în prezenţa şi sub ochii bărbaţilor lor. Pe acestea, care acceptau aşa ceva, le iubea şi le favoriza (iar pe bărbaţii lor) îi atrăgea de partea ei prin tot felul de cinstiri şi funcţii înalte. Alte familii în schimb, care nu se înjoseau cu asemenea murdării, erau ţinta urii ei, dacă nu şi victime” 

Două relatări au contribuit în mod special la formarea notorietății ei. Una este povestea unui competiții sexuale timp de o noapte întreagă cu o prostituată, poveste relatată în Cartea a X-a a lucrării Naturalis Historia a lui Plinius cel Bătrân, potrivit căreia concursul a durat 24 de ore și Messalina a câștigat, având 25 de parteneri. Poetul Iuvenal oferă o descriere la fel de bine cunoscută în satira a V-a a modului în care împărăteasa obișnuia să lucreze clandestin toată noaptea într-un bordel sub numele de Lupoaica. El face aluzie, de asemenea, la povestea despre cum ea l-a obligat pe Gaius Silius să divorțeze de soția lui și să se căsătorească cu ea în Satira a X-a.

A denumi o femeie cu apelativul Messalina indică o personalitate nesinceră și nesățioasă sexual. Figura istorică și soarta ei au fost adesea folosite în artă pentru a crea o antiteză a comportamentului moral, dar a existat adesea o fascinație lascivă față de comportamentul ei libertin în plan sexual. In timpurile moderne, aceasta a dus la realizarea unor lucrări exagerate care au fost descrise ca descrieri ale unor orgii.

POPEIA PLOTINA

Numele său complet a fost Pompeia Plotina Claudia Phoebe Piso. A fost soția și împărăteasa consort a împăratului roman Traian. A devenit renumită pentru interesul arătat față de filosofie și pentru virtutea, demnitatea și simplitatea ei, clasic romană. Ea a fost deosebit de dedicată școlii filozofice epicureene din Atena. S-a afirmat prin atașamentul față de soțul războinic și glorios, dar și prin faptul că și-a folosit influența în a oferi romanilor o impozitare mai echitabilă și o educație mai bună. S-a remarcat prin  asistența oferită celor săraci și prin lupta pentru toleranță în societatea romană.

Plotina s-a născut și a fost crescută în Tejada la Vieja (Escacena del Campo) din provincia Hispania, posibil în timpul domniei împăratului roman Nero (r. 54-68). Cu toate acestea, ar fi putut fi născută în anii '70 e.N. A avut drept tată pe Lucius Pompeius și masmă pe Plotia, cuplu care avea legături politice și familiale extinse. Traian s-a căsătorit cu ea, la 22 de ani, înainte de ascensiunea glorioasă și, deși au trăit o căsnicie fericită, nu au avut copii. Ea l-a urmat în toate taberele militare prin care l-a purtat cariera.

 
Popeia Plotina - bust aflat la Vatican

La intrarea în palatul imperial după ascensiunea lui Traian, se spune că Plotina s-a adresat celor care o supravegheau și a anunțat cu atenție: "Intru aici ca femeie pe care aș vrea să o prezint și atunci când voi pleca".

A încercat să înlăture gustul rău al conflictelor interne care au caracterizat domnia lui Domitianus, precum și dinastia iulio-claudiană. A trăit și a acționat ca o matronă tradițională romană și a fost asociată cu o zeiță ciudată, precum Vesta, gardianul focului sacru al Romei, și precum Minerva, zeița războiului și a înțelepciunii. In anul100, Traian i-a acordat titlul de Augusta, dar ea nu a acceptat titlul până în anul 105. Deși se obișnuia, Plotina nu a apărut și pe monede până în 112.

Când viitorul împărat Hadrian și sora lui și-au pierdut părinții, la 10 sau 11 ani, Traian și ofițerul roman Publius Acilius Attianus au devenit gardienii lor. Tânărul Hadrian a fost văr primar al luiTraian (tatăl lui Traian și bunica paternă a lui Hadrian erau frați). Pe parcurs Plotina a devenit partenerul de înțelegere între Hadrian și viitoarea sa soție Vibia Sabina.

Scrisoarea testament compusă de Traian pe patul de deces, a apărut la Roma cu semnatura lui Plotina. In scrisoare împăratul spunea că îl adoptă pe Hadrian și îl numea succesor la tronul imperial. La Roma au apărut suspiciuni privind testamentul. Se zvonea că Attianus și împărăteasa Plotina fuseseră îndrăgostiți, ambii fiind foarte atașați de Hadrian, pupilul lor. Se preciza că ambii au fost prezenți la moartea lui Traian, la Selinus, în Cilicia (Asia Mică), în august 117 și că de comun acord au ajutat la asigurarea succesiunii lui Hadrian prin forțarea voinței lui Traian. Nu poate fi vorba de o forțare a deciziei împăratului deoarece se știa de mult că vedea în Hadrian pe succesorul său. Aceata de comun acord cu Plotina.

Annelise Freisenbruch respinge și ea aceste acuzații. "Plotina, soția tăcută a secolului al II-lea, a fost alăturată femeilor imperiale romane Livia, Agrippina Minor și Domitia acuzate pe nedrept că ar fi acoperit sau că ar fi conspirat la moartea soțului lor". Tot Freisenbruch a menționat că există multe explicații plauzibile care ar justifica semnătura Plotinei ca legitimă pe această declarație testament. Traian ar fi fost pur și simplu prea slab pentru a semna scrisoarea însuși

Impreună cu Attianus și Matidia, văduva cunoscătoare a dorințelor împăratului, Plotina, a însoțit corpul lui Traian la Seleucia și cenușa lui de la Roma și a depus-o la baza columnei ridicate în Forul său.

In timpul văduvei Plotina s-a dedicat mai adânc în pasiunea ei pentru filozofie. In timpul anului 121, pe când împăratul Hadrian verifica și cunoștea provinciile imperiului, Plotina i-a adresat o serie de scrisori  în care discuta despre cine ar trebui să fie noul șef al școlii filosofice epicureene din Atena. A cerut o modificare a legii, care ar permite lui Popillius Theotimus, șeful interimar al școlii, să devină conducătorul real. In răspuns, Hadrian a fost de acord cu argumentul ei, iar scrisorile relevante au fost păstrate într-o serie de inscripții. Freisenbruch a notat: "In contrast puternic cu anonimatul său pasiv în istoria literară, această inscripție din Atena a transformat pe Plotina într-o femeie foarte educată, activă în domeniul apropiat inimii ei și cu tipul de acces la împărat pe care l-a avut odată Livia ."

Când Plotina a murit de boală, a fost divinizată de cel pe care îl făcuse împărat. Hadrian a construit un templu în onoarea sa la Nimes (Nemausus), în sudul Galiei și un altul la Roma.

ALIENOR DE AQUITANIA

Către anul 1122, a văzut lumina zilei aceea care avea să strălucească şi să influenţeze puternic istoria Apusului european în evul mediu mediu și târziu, cea care a rămas, pentru posteritate, Alienor de Aquitania. E posibil ca nașterea ei să fi avut loc la Poitiers, Bordeaux sau Nieul-sur-l'Autise, unde mama ei a murit când Alienor avea 6 sau 8 ani.
Alienor a fost cel mai mare copil din cei trei ai lui William (Guillome) al X-lea, Duce de Aquitania și a soției acestuia, Aenor de Châtellerault. Alienor a fost numită după mama ei Aenor și numită Aliénor, care în traducerea latină alia Aenor, însemna altă Aenor.
A devenit Eleanor în langues d'oïl (nordul Franței) și Eleonor în engleză. Mai există totuși înregistrată o Eleanor anterioară: Eleanor din Normandia, mătușa lui William Cuceritorul, care a trăit cu un secol mai devreme decât Alienor de Aquitania.

Deși limba ei nativă a fost dialectul francez din Poitou, ea a învățat să citească și să scrie în latină, a învățat bine muzică și literatură, a învățat să călărească și să vâneze. Alienor a fost o fire extrovertită, plină de viață, inteligentă, puternică și cu voință.

In primăvara anului 1130, când Alienor avea șase ani, fratele ei în vârstă de patru ani, William Aigret, și mama lor au murit la castelul din Talmont, pe coasta atlantică a Aquitaniei. Alienor a devenit moștenitoarea prezumptivă a teritoriilor tatălui ei. Ducatul Aquitania era cea mai mare și mai bogată provincie din Franța. Poitou (unde Alienor și-a petrecut mare parte a copilăriei) și Aquitania împreună reprezentau aproape o treime din dimensiunea Franței modere. Alienor a mai avut o singură soră legitimă, o soră mai mică numită Aelith, care, însă, a fost întotdeauna cunoscută drept Petronilla. Frații ei vitregi, William și Joscelin, au fost recunoscuți de tatăl lor, William (Guillome) al X-lea ca fiii lui, însă nu și ca moștenitorii lui.

In calitate de fiică iubită şi de moştenitoare a lui Guillaume al X-lea, ultimul duce de Aquitania, ea a devenit stăpâna unor ţinuturi mult mai întinse decât cele ce aparţineau efectiv coroanei Franţei. Este vorba de ducatul de Aquitania, de Gasconia, Saintonge, şi Poitou, toate acoperind sud-vestul Franţei de astăzi, cu întindere de la munţii Pirinei, în sud, până dincolo de valea Loarei, în nord.

Prin naştere şi prin avere, Alienor a devenit una dintre cele mai strălucite partide de căsătorie din lumea apuseană europeană. Temperamentul, frumuseţea şi imensele fiefuri, au purtat-o pe această femeie pe aripile unei vieţi pline de evenimente remarcabile, de acţiuni hotărâte, de răsturnări de putere, de lupte feudale externe sau familiale, de victorii sau înfrângeri, dar, mai ales de prestigiu.
Alienor de Aquitania s-a dovedit cea mai interesantă, voluntară şi pitorească personalitate femenină a sec. al 12-lea, într-o Europă frământată de confruntări şi ambiţii stupide feudale, de retrasări de frontiere şi alianţe, de conturarea unor state sau posesiuni feudale şi agitată de un surplus de energii războinice, cosumate în luptele intraeuropene sau în cruciade.

Inainte de a porni pe drumul lung al unui pelerinaj la Santiago de Compostella, pe parcursul căruia s-a şi stins din viaţă, ducele Guillaume al X-lea şi-a asigurat căsătoria minunatei fiice, în 1137, cu Ludovic de Franţa, viitorul rege Ludovic al VII-lea cel Tânăr. Pe atunci Alienor nu avea decât cincisprezece ani şi aducea Franţei o dotă imporatantă, inegalabilă pentru acele timpuri.

După moartea tatălui ei, Alienor, în vârstă de 15 ani, a devenit Ducesă de Aquitania și printre cele mai dorite moștenitoare din Europa. Pe patul de moarte, tatăl ei a dictat un testament numindu-l pe regele Ludovic al VI-lea al Franței tutorele fiicei sale. William (Guillome) a solicitat regelui francez să aibă grijă atât de domenii cât și de găsirea unui soț potrivit pentru ducesă.

Regele Franței, bucuros de moartea unuia dintre vasalii săi cei mai puternici și primind disponibilitate asupra celui mai bun ducat din Franța, a decis să-și căsătorească moștenitorul cu ducesa, ca să alăture Aquitania coroanei franceze, crescând astfel foarte mult puterea și proeminența Franței și a dinastiei Capet.

La 25 iulie 1137 cuplul a fost căsătorit la catedrala Saint-André din Bordeaux de  către arhiepiscopul de Bordeaux. Alienor i-a dăruit lui Ludovic drept cadou de nuntă un vas din cuarț care există și astăzi (la Luvru). Ludovic a dăruit vasul bisericii Saint Denis de lângă Paris, necropolă regală și presupusă ca fiind primul edificiu gotic.
Domnia lui Ludovic ca Duce de Aquitania și Conte de Poitou a durat doar câteva zile. La 1 august, același an, tatăl său, regele Ludovic al VI-lea, a murit de dizenterie. Ludovic cel tânăr a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al VII-lea. El și Alienor au fost încoronați ca rege și regină în ziua de Crăciun în același an (1137).

Această femeie energică, voluntară, foarte frumoasă, cochetă şi spirituală, nu numai că şi-a conturat o viaţă colorată şi zbuciumată, pe măsura impulsurilor, averii şi talentelor sale, dar a şi influenţat profund evoluţia evenimentelor politice şi teritoriale ale vremii sale. A devenit, pe rând, ducesă de Aquitania, regină a Franţei, regină a Angliei, opozantă a soţilor regali, luptătoare în tabăra fiilor săi, răsculaţi împotriva tatălui, Henri al II-lea Plantagenet, prizonieră timp de şaisprezece ani în propria ţară (Anglia), mamă de regi, girantă a tronului englez în lipsa fiului favorit, Richard Inimă de Leu, mamă a reginelor din Castillia şi Sicilia şi bunică a unei viitoare regine de Castillia. Prin alte numerose legături complicate de familie, prin genealogia proprie, sau prin fiii şi fiicele sale, a acoperit întregul spaţiu al statelor mişcătoare din Apusul european.

Pe timpul Cruciadei a II-a (1147-1149), Alienor şi-a însoţit regalul soţ până în îndepărtatul Orient mediteraneean. De fapt acela a fost momentul istoric, momentul destinului, care a dat naştere, peste două secole, la două războaie lungi şi sângeroase, războaie epocale care au zguduit şi secătuit regatele Franţei şi Angliei. Este vorba de Războiul de 100 de ani şi de Războiul celor Două Roze. Primul a izbucnit, în anul 1337, exact la două sute de ani după căsătoria tinerei Alienor cu moștenitorul francez, căsătorie care a dat motiv de dispută între cele două regate.

Prezenţa şi calităţile frumoasei şi temperamentalei Alienor s-au manifestat de la început în contrast cu ale sotului bigot, taciturn şi de o gelozie bolnăvicioasă, datorată inferiorităţii spirituale. Neînţelegile din sânul familiei regale franceze s-au acutizat şi au devenit ireconciliabile pe parcursul evenimentelor din cei doi ani ai cruciadei, cruciadă eşuată din vina incapabilului rege francez. Unii autori susțin că plecarea în cruciadă ar fi fost o dorință insistentă a lui Alienor, dar alții susțin că regale ar fi atras-o în acea aventură riscantă datorită neîncrederii în credința ei matrimonială.

Armata cruciată, condusă de Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi de Alienor, era compusă în majoritate din nobili, cavaleri şi războinici francezi, în cea mai mare parte vasali și soldați ai lui Alienor. După mii de kilometri de marş de-a latul Europei şi Asiei Mici, prima tabără a armatei cruciate din Orientul cruciat s-a organizat sub zidurile mirificului oraş Antiohia, capitala de atunci a Principatului de Antiohia, stat creat de cruciaţi în prima cruciadă, al cărui stăpân feudal era marele nobil francez Raymond de Poitiers, atât unchiul reginei Alienor cât şi al regelui Ludovic al VII-lea. Maturitatea făcuse din acela un războinic de temut şi un bărbat deosebit de atractiv, tonic şi plin de curtoazie.

Simpatia făţişă şi reciprocă dintre unchi şi nepoata regală, dar şi apropierea lor, au trezit clevetiri în anturajul lui Ludovic al VII-lea, accentuându-i gelozia. Unul din autori afirmă că apropierea dintre regină și unchi ar fi avut și unele momente carnale.

Geloşi erau şi curtenii francezi şi ceilalţi nobili sau cavaleri. Ei invidiau viaţa de lux oriental cu care se înconjuraseră conaţionalii lor ce ajunseseră mai de mult în spaţiul fiebinte al statelor cruciate. Cu toate că se confruntau fără încetare cu lumea musulmană înconjurătoare, cruciaţii de vază adoptaseră multe din plăcerile traiului oriental cu care intraseră în contact şi de la care îşi capturaseră multe prăzi de război.

Susţinută de invidia celor ce îl înconjurau, gelozia regelui a determinat ridicarea taberei de la Antiohia şi plecarea în marş spre Ierusalimul de la sud. Deși cruciada condusă de el ar fi trebuit să se implice pe orice front al statelor cruciate, regale a refuzat să de ajutorul solicitat de Raymond de Poitiers, care a rămas singur în faţa valului musulman, fără a primi niciun ajutor, după cum s-ar fi datorat. După un an a murit eroic într-o bătălie, dar nu înainte de a se fi răzbunat pe suveranul francez.

Raymond a complotat şi a reuşit să schimbe politica de viitor a alianţelor nobiliare, convingând-o pe Alienor să rupă căsătoria cu "„întunecatul” suveran al Franţei. După trei ani de ostilitate conjugală, Alienor a reuşit să se vadă eliberată. Despărţirea de regele Franţei s-a pronunţat în urma conciliului de la Beaugency, fiind oficiată de arhiepiscopul de Reims , în 1152, cu motivaţia făţarnică a cosangvinităţii celor doi soţi. Unele surse au susţinut că despărţirea ar fi fost dorită şi de suveran, pe motiv că Alienor nu-i născuse un moştenitor pentru tron, ci numai două fete.

Cea mai bogată femeie a creştinătăţii nu ducea lipsă de pretendenţi. Ea a ales şi s-a căsătorit, după numai şase săptămâni, cu marele nobil francez, Hanri Plantagenet, conte de Anjou şi duce de Normandia, a cărui mamă, Mathilde, era moştenitoarea de drept a regelui englez defunct, Henri I-ul Beauclerc. Mathide luptase aprig pentru ocuparea tronului lăsat în mod expres de tatăl său, dar trebuise să cedeze în faţa uzurpatorului Etienne de Blois. Mathilde era nepoata lui Wilhelm Cuceritorul pe linie bărbătească, iar Etienne de Blois era tot nepot dar pe linie femeiască.

După numai doi ani de la căsătoria cu Alienor și după decesul uzurpatorului, în 1154, francezul Henri Plantagenet a devenit regele Angliei, prin drepturile mamei sale.

Urcând pe tronul Angliei, cu numele de Henri al II-lea Plantagenet, fiul Mathildei a întemeiat o nouă dinastie în regatul insular. Alături i-a stat frumoasa, bogata şi apriga lui soţie. Odată cu ea au trecut în stăpânirea tronului englez toate marile ei posesiuni din Franţa, desigur că alături de cele ale lui Henri Plantagenet.

Deşi stăpâni pe mai mult de jumătate din teritoriul Franţei de azi, cei doi soţi regali din Anglia au rămas, conform cutumelor feudale, vasali ai regelui Franţei pentru acele posesiuni. Acea încurcătură de stăpâniri reale şi de vasalităţi formale a constituit fundamentul material al declanşării Războiului de 100 de ani, după scurgerea a două secole. Se poate spune că sub soarele arzător al Pămîntului Sfânt, în timpul celei de a doua cruciade, au încolţit germenii viitorului război pustiitor, prin apariţia motivelor de despărţire dintre Alienor şi Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi apoi prin trecerea posesiunilor franceze, deţinute de ea, sub stăpânirea coroanei engleze.

Sfârşitul dureros, pentru Anglia, al Războiului de 100 de ani a dat naştere unui alt război sălbatic şi lung, războiul civil englez intrat în istorie sub numele de Războiul celor Două Roze (1455-1485). Odată cu acesta s-au stins din istorie ultimii urmaşi regali Plantageneţi ai îndepărtatei Alienor, deși se poate spune că un firicel din sângele ei s-a scurs firav până la sfârșitul dinastiei Tudor.

Cel de al doilea mariaj al reginei Alienor s-a dovedit la fel de nefericit ca şi primul. De această dată ea a fost cea care a suferit numeroase infidelităţi din partea soţului. Orgolioasă, hotărâtă şi fără cruţare, ea a pus la cale otrăvirea uneia dintre amantele regelui, Rosamond Clifford. Separându-se de soţul nedorit, Alienor a sfârşit prin a-şi stabili propria curte pe pământ francez, la Poitiers , unde s-a înconjurat de poeţi şi artişti.

Piatra de mormânt a lui Alienor din mănăstirea Fontevrault, Franța

Căutând calea răzbunării faţă de soţul infidel, Henri al II-lea, ea a încurajat revolta propriilor ei fii împotriva tatălui abuziv, în 1173. Cei trei fii revoltaţi, Henri, supranumit atunci "regele cel tânăr", Geoffroy şi Richard (Inimă de Leu), doreau în stăpânire feudală câte o parte din posesiunile regatului tatălui lor. Cel de al patrulea fiu, Ioan (Fără de Tară) era prea mic pentru astfel de revendicări.

Incă de la începutul rebeliunii, Henri al II-lea Platangenet s-a asigurat de anihilarea reginei Alienor, reţinând-o înainte de a se alătura rebelilor reuniţi pe continent. Drept pedeapsă, Alienor a rămas captivă în două reşedinţe întărite şi izolate. Regina mamă şi-a recăpătat libertatea abia la moartea lui Henri al II-lea, după şaisprezece ani, cînd a urmat la tron Richard Inimă de Leu. Fraţii lui mai mari nu mai erau în viaţă în acel an.

Bătrâneţea lui Henri al II-lea a fost umbrită de ostilitatea soţiei Alienor şi întristată de fii săi, cărora le atribuise totuşi mari fiefuri, dar probabil nu după dorinţă. Richard primise moştenire Aquitania (averea mamei), Geoffroy primise Bretania, iar Henri, fiul cel mare, primise Anjou , Normandia şi Anglia.

In 1183, Geoffroy şi Henri s-au unit cu rebelii ce se ridicaseră împotriva fratelui lor Richard, în Aquitania. Tatăl lor, Henri al II-lea, s-a alăturat lui Richard. Henri, cel supranumit "regele cel tânăr", şi-a pierdut viaţa la asediul oraşului Limoges, după care s-a restabilit o pace scurtă în familie. După alţi trei ani, în 1186, a murit şi Geoffroy.

Un nou război civil a izbucnit între tată şi Richard Inimă de Leu, sprijinit de francezi. Conflictul a urmat conferinţei de la Bonmoulins (18 noiembrie 1188), ocazie cu care Henri al II-lea Plantagenet a refuzat formal să-l recunoască pe Richard drept viitor moştenitor al tuturor domeniilor.
Abandonat de toţi şi supus unor asedii năpraznice, bătrânul Henri al II-lea s-a văzut forţat să se predea adversarilor, să-i ierte, cu făţărnicie feudală, pe toţi care-i fuseseră împotrivă, să acorde sărutul păcii lui Richard şi să reînnoiască omagiul de vasalitate ruşinos către regele Franţei, pentru proprietăţile coroanei sale deţinute pe continent. Printre acelea se afla Aquitania şi alte proprietăţi ale reginei Alienor. La numai două zile, Henri al II-lea Plantagenet a murit de furie şi supărare (6 iulie 1189), fiind îngropat la mănăstirea Fontevrault, pe valea Loarei.

Imedit după încoronare, Richard a plecat în cea de a treia cruciadă (1188-1192). Pe timpul confruntărilor din Orient, el şi-a consolidat faima de luptător de elită, dar a şi reuşit să jignească mulţime de nobili şi dinaşti străini, dar și atrocități. Aşa că pe drumul de întoarcere a primit o meritată pedeapsă din partea lui Leopold al V-lea de Austria, care l-a capturat şi l-a ţinut închis în cetatea Durnstein, pe malul stâng al Dunării, iar mai târziu în castelul Trifels din Palatinatul renan.

Mereu aprigă şi activă, Alienor a apărat drepturile lui Richard, fiul cel mai iubit, împotriva fiului său mai mic, Ioan Fără de Țară, care a uzurpat tronul celui absent câţiva ani. In calitate de regină mamă a preluat frâiele guvernării peste voinţa lui Ioan, sau în concurs cu acela. Pe deasupra, Alienor l-a căutat cu tenacitate pe Richard, a plătit răscumpărarea şi i-a obţinut eliberarea.
In aceeaşi perioadă de mare pericol pentru regat, Alienor nu şi-a pierdut cumpătul şi speranţa, mobilizând supuşii englezi în rezistenţa faţă de Philippe Auguste al Franţei. Acela se erija în apărătorul drepturilor la coroana Angliei ale văduvei lui Henri, primul născut al cuplului regal, decedat în 1183 şi a nepotului, Arthur, din partea fiului Geoffroy, decedat şi el în 1186.

După întoarcerea lui Richard Inimă de Leu la tron, Alienor a avut autoritatea de a-l determina să ierte pe fratele uzurpator. Având în jur de 70 de ani, s-a retras, un timp, la ctitoria familiei de la Fontevrault, în Franța, încercând să se îndepărteze de tumultul vieţii dinastice.

Toate speranţele reginei Alienor, legate de fiul favorit, Richard, căruia îi cedase întreaga ei avere încă din anul 1170, s-au dovedit deşarte. Reîntors pe tron, Richard a continuat viaţa aventurieră de războinic, repurtând o serie de victorii împotriva unor inamici interni, sau extrni. Domnia lui a apăsat greu asupra Angliei, care trebuia să plătească foarte scump gloria lui militară. Lipsa de bani l-a împiedicat, totuşi, pe Richard, să poarte un război continuu şi să-şi extindă ofensivele.

Vestea că s-a găsit o comoară pe pământurile seniorului Charlus din Limousin , din Franţa, i-a aprins rapacitatea. El s-a grăbit să reclame, cu arma în mână, dreptul asupra comorii, dar acea aventură banală i-a fost fatală, murind în urma unei răni infectate (6 aprilie 1199).

Trecuseră numai zece ani de la dispariţia aprigului ei soţ, Henri al II-lea Plantagenet, şi Alienor a trăit durerea să-l aşeze pe fiul iubit alături de tată, în mănăstirea Fontevrault, aleasă drept necropolă a familiei.

La optzeci de ani, Alienor a găsit resursele fizice să călătorească până în Castillia spaniolă şi să prezideze logodna nepoatei Blanche de Castillia cu viitorul rege al Franţei, Ludovic al VIII-lea.

La întoarcere, în 1202, s-a retras din nou în mănăstirea Fontevrault, dar a trebuit să părăsească curând acel azil datorită războiului izbucnit între fiul său, regele Ioan Fără de Tară şi regele Franţei, Philippe Auguste. Asediată la Mirebeau, s-a aflat în pericol să cadă în mâinile francezului Geoffroy de Lusignan şi ale propriului nepot, Arthur de Bretania, dar a fost salvată la timp de Ioan Fără de Tară.

Zbuciumata şi temuta Alienor s-a stins în anul 1204, în mănăstirea Fontevrault, fiind aşezată lângă soţul cu care se luptase şi lângă fiul preferat. Mai târziu, lângă cei trei şi-a găsit locul de veci şi Isabelle de Angouleme, soţia lui Ioan Fără de Tară (1218).

Sîngele aprig şi temperamentul puternicei Alienor a dăinuit în casele regale, sau nobiliare, din Franţa, Anglia, Spania şi chiar Sicilia, iar ea a rămas o personalitate emblematică pentru lumea feudală, încă semibarbară, a sec. al 12-lea, din apusul Europei.
S-a bucurat de frumuseţe, de iubire, de admiraţie şi de respect. A cunoscut victorii şi înfrângeri, bucurii şi suferinţe, dar a dominat totdeauna evenimentele cu prestanţă şi curaj, acoperind cu umbra ei măreaţă regatele din Apusul continentului, pe timpul când multe semene ale ei purtau încă centura de castitate.