VALERIA MESSALINA

       Valeria Messalina, menționată uneori drept Messallina, a fost un personaj feminin roman  defăimat în cel mai înalt grad de autorii antici contemporani. A trăit între anii 17/20–48 e.N și a fost cea de-a treia soție a împăratului roman Claudius. Provenea din societatea cea mai înaltă a imperiului roman, fiind verișoara paternă a împăratului Nero, verișoara de gradul 2 a împăratului Caligula și strănepoata împăratului Augustus. Deși a evoluat ca o femeie puternică și influentă în anturajul Curții imperiale, a purtat cu ea o reputație inegalabilă de promiscuitate. A juns până acolo încât a conspirat împotriva soțului ei aproape permanent, pentru a-i insufla frica bolnăvicioasă despre posibile viclenii sau atentate împotriva lui și a sfârșit executată după descoperirea unui complot cu adevărat grav. Reputația ei notorie se datorează, fără îndoială, unui părtiniri politice a cronicarilor, dar operele literare și de artă au perpetuat-o în vremurile moderne.

            Această depravată fără limite a fost fiica Domitiei Lepida cea Tânără și a verișorului ei primar Marcus Valerius Messalla Barbatus. Mama ei era fiica cea mai mică a consulului Lucius Domitius Ahenobarbus și a Antoniei Maior. Fratele mamei ei, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost primul soț al viitoarei împărătese Agrippina cea Tânără și tatăl biologic al viitorului împărat Nero, ceea ce l-a făcut pe Nero verișor primar al Messalinei, în ciuda unei diferențe de vârstă de șaptesprezece ani.

Bunicile Messalinei, Claudia Marcella și Antonia Major au fost surori vitrege. Claudia Marcella, bunica paternă a Messalinei, a fost fiica surorii lui Augustus, Octavia cea Tânără, prin căsătoria ei cu Gaius Claudius Marcellus Minor. Antonia Major, bunica maternă a Messalinei, a fost fiica cea mare a Octaviei prin căsătoria ei cu Marcus Antonius, și a fost mătușa maternă a lui Claudius. A existat, prin urmare, o cantitate mare de consangvinizare în familie.

Se cunosc puține informații despre viața Messalinei înainte de căsătoria ei în anul 38 e.N cu Claudius, verișorul ei primar care avea pe atunci vârsta de 48 de ani, dar și unele dizabilități, pintre care și bâlbâiala. Din unirea lor s-au născut doi copii: o fiică, Claudia Octavia (născută în anul 39 sau 40), viitoare împărăteasă, sora vitregă și prima soție a împăratului Nero, și un fiu, Britannicus. Atunci când împăratul Caligula a fost ucis în anul 41 e.N., Garda Pretorianăla proclamat pe Claudius noul împărat, iar Messalina a devenit împărăteasă consort.

Odată cu ascensiunea la putere, Messalina a intrat în istorie cu o reputație de femeie crudă, prădătoare și nesățioasă sexual. Soțul ei este reprezentat ca un om condus cu ușurință de ea și necunoscător al numeroaselor ei acte de adulter. Aceste comportări nu au fost mult timp cunoscute de către împăratul Claudius, subjugat cu totul de către mai tânăra sa nevastă . Messalina trimitea sclave să se culce cu împăratul, ca să-i sustragă atenţia de la faptele ei. Plătea, aşadar, tăcerea sau îi pedepsea pe toţi cei care vroiau să-i denunţe desfrâul. Printre amanţii Messalinei, Dio Cassius îl menţionează şi pe Mnester. Deşi la început a refuzat avansurile împărătesei, Mnester a devenit amantul acesteia, pentru că însuşi Claudius i-a ordonat se se supună tuturor poruncilor Messalinei.

Messalina hrănea spaimele împăratului Claudius și se bucura de sprijinul unor susţinători şi adulatori. Printre aceştia se număra şi Lucius Vittelius, tatăl viitorului împărat. El o susţinea pe împărăteasă în toate prinvinţele, inclusiv şi în cazul lui Valerius Asiaticus.

Copiii, Octavia şi Britannicus, i-au asigurat, la început, o poziţie temeincă pe lângă tron Messalinei. Aceasta nu a primit totuşi titlul de Augusta. Ştim că era stăpână pe voinţa lui Claudius şi se aliase chiar cu unii liberţi ca să-l înspăimânte pe împărat cu spectrul unor comploturi.

Şi libertul Narcissus i-a fost, iniţial, favorabil Messalinei, ca în final să ajungă cel mai aprig duşman al acesteia. De reţinut este episodul Appius Silanus, când complotează împreună împotriva acestuia.

Influența pe care o avea Messalina asupra lui Claudius a fost destul de puternică. A fost numită chiar şi „geniul cel rău” al lui Claudius. Unii istorici admit că ea era foarte tânără şi că a fost o unealtă, manipulată de către experimentaţii curteni, funcţionari imperiali şi oameni politici. Ea şi suporterii săi impulsionau angoasele şi spaimele lui Claudius, ca să-l determine să-i lichideze fizic pe inamicii lor sau pe cei destestaţi de ei din diferite şi felurite motive. Lucru neobișnuit, Messalina a fost prezentă la sărbătorirea triumfului sărbătorit de Claudius după cucerirea Britaniei:„soţia împăratului, Messalina, a urmat într-o trăsură carul triumfal al acestuia”.

Totuşi, amestecul în activitatea cancelariei, nu i-a permis Messalinei cu adevărat să controleze în mod constant birourile acesteia, scrinia. Izvoarele literare îi atribuie Messalinei şi alte vicii. Aceasta dorea cu aviditate să acapareze mari cantităţi de numerar şi parcuri și domenii. Messalina nu era interesată de problemele de stat decât numai în măsura obţinerii unor profituri personale. Este pretins şi faptul că Messalina, profintând de poziţia deţinută, ar fi vândut privilegii, comandamente militare, monopoluri acordate de către stat, chiar şi calitatea de cetăţean roman. Se pare că ar fi obţinut şi cruţarea unor liberţi meschini şi a anumitor conspiratori împotriva propriului ei soţ „contra cost”, în schimbul unor sume de bani.

In surse sunt citate numele multor victime „vinovate” că se opuneau vieţii duse de Messalina, sau că stârneau interesul şi lăcomia acesteia, prin averea lor. Filozoful Seneca a fost un „caz” fericit, alegându-se doar cu un exil în insula Corsica. 

Către sfârșit, Messalina şi-a atras ura liberţilor imediat după uciderea lui Polybius, unul dintre cei mai devotaţi oameni ai împăratului. Ceilalţi liberţi au început să se teamă de aceasta, mai ales că pentru împărăteasă „pentru care nu este suficient faptul de a fi adulteră şi prostituată la palat, dar dorea să aibă şi mai mulţi soţi”. Liberţii, stăpâni pe borourile de la palat, se temeau acum de slăbiciunea minţii împăratului, care-i putea pierde şi pe ei, în urma unor posibile uneltiri ale Messalinei.

Tacitus a narat cu lux de amănunte, în treisprezece capitole, prăbuşirea Messalinei din cauza acelei iubiri „vecine cu nebunia”. Messalina se îndrăgostise prosteşte, de ceva vreme, de tânărul aristocrat, Caius Silius. Acesta fusese desemnat consul pe anul 49 e.N la insistenţele Messalinei. Bogăţiile palatului erau mutate de către împărăteasă în casa amantului ei, pe care l-a silit să şi divorţeze.

In anul 48 e.N, el a plecat într-o călătorie și atunci când s-a întors a fost informat că Messalina a mers atât de departe încât s-a căsătorit cu ultimul ei amant, senatorul Gaius Silius, amorez care miza tronul roman. Libertul Narcissus l-a avertizat pe Claudius că „dacă nu ia lucrurile în pripă, noul bărbat al Messalinei pune mâna pe Roma”

Messalina și Britanicus la Luvru

Preocupaţi de plăcerile nunţii, proaspeţii căsătoriţi nu luaseră nicio măsură serioasă ca să ajungă la guvernare. Acest fapt i-a conferit lui Narscissus un avantaj. Din ordinul lui, au căzut sub securea călăului toţi amanţii Messalinei în frunte cu Silius şi cu „nuntaşii de la storsul strugurilor”. Messalina este împiedicată să aibă o întrevedere cu Claudius. Aceasta se refugiază la mama sa, în grădinile de odinioară ale lui Valerius Asiaticus, pentru a-şi pregăti apărarea.

In timp ce mulți ar fi poruncit uciderea ei, împăratul i-a oferit o altă șansă. Comportarea lui Claudius din acele clipe vădeşte slăbiciunea şi teama acestuia de comploturi:„chiar dragostea înflăcărată ce o avea pentru Messalina şi-a înăbuşit-o, nu atât din cauza ruşinii publice, cât de teamă ca nu cumva iubitul ei Silius să-i ia tronul. Atunci, fugind la tabere în mod ruşinos şi tremurând de frică, întreba tot drumul dacă mai este împărat sau nu” 

Intre timp, Claudius se liniştise şi chiar dădu poruncă să i se înfăţişeze Messalina. Narcissus realizează faptul că dacă Messalina va ajunge la Claudius, zilele sale sunt numărate:„Şi dacă Narcissus nu ar fi grăbit uciderea ei – scrie Tacitus – moartea şi-ar fi îndreptat paşii către acuzator”. Astfel că, din proprie iniţiativă, dădu ordin centurionilor să plece la locul de refugiu al Messalinei şi să o ucidă.

Când i s-a adus vestea morţii Messalinei, Claudius nu întreabă dacă de „mâna ei sau a altuia”, „ceru să i se umple cupa şi ospăţul urmă ca de obicei”. Claudius „nu dădu semne de ură, de bucurie, de mânie, de tristeţe, de niciun simţământ omenesc, nici atunci când vedea veselia acuzatorilor, nici atunci când privea jalea copiilor săi” 

La scurt timp după moartea Messalinei, aşezându-se la masă, întrebă de ce nu vine şi împărăteasa. Se pare că pe mulţi din cei condamnaţi la moarte îi chema a doua zi la masă, sau să joace zaruri cu el şi „crezând că ei întârzie, la reproşa prin curier că sunt nişte somnoroşi”. Aceste exemple sunt grăitoare pentru uitucenia împăratului şi mai ales pentru modul în care era perceput de contemporanii săi.

După acest trist episod, Claudius „declară în faţa praetorilor adunaţi că, nereuşindu-i căsătoriile, va rămâne celibatar, iar dacă nu va rămâne nu se opune să fie ucis de mâinile lor” (24). Istoria ne-a arătat că lucrurile au stat cu totul altfel. Claudius se recăsătoreşte cu Agrippina, fiica fratelui său Germanicus. Căsătoria acestora era una incestuoasă.

Senatul Roman a ordonat apoi o damnatio memoriae, astfel încât numele Messalina a fost eliminat din toate spațiile publice și private, iar toate statuile ei au fost distruse.

Istoricii care au relatat aceste mizerii ale vieții Messalinei, în principal Tacitus și Suetonius, au scris la 70 de ani după aceste evenimente într-un mediu ostil liniei imperiale căreia îi aparținea Messalina, dar faptele ei au rămas în memoria posterității ca abominabile.

Suetonius spune că însuşi împăratul a semnat actul de dotă la căsătoria Messalinei cu adulterul Silius, dându-i-se „asigurarea că este o simulare, ca să îndepărteze un pericol ce-l ameninţa şi pe care îl prevesteau unele semne”   

Dio Cassius a relatat despre ea că „trăia în desfrâu şi silea şi pe celălalte femei să se prostitueze. Pe unele le obliga să se supună la actul sexual chiar în palat, în prezenţa şi sub ochii bărbaţilor lor. Pe acestea, care acceptau aşa ceva, le iubea şi le favoriza (iar pe bărbaţii lor) îi atrăgea de partea ei prin tot felul de cinstiri şi funcţii înalte. Alte familii în schimb, care nu se înjoseau cu asemenea murdării, erau ţinta urii ei, dacă nu şi victime” 

Două relatări au contribuit în mod special la formarea notorietății ei. Una este povestea unui competiții sexuale timp de o noapte întreagă cu o prostituată, poveste relatată în Cartea a X-a a lucrării Naturalis Historia a lui Plinius cel Bătrân, potrivit căreia concursul a durat 24 de ore și Messalina a câștigat, având 25 de parteneri. Poetul Iuvenal oferă o descriere la fel de bine cunoscută în satira a V-a a modului în care împărăteasa obișnuia să lucreze clandestin toată noaptea într-un bordel sub numele de Lupoaica. El face aluzie, de asemenea, la povestea despre cum ea l-a obligat pe Gaius Silius să divorțeze de soția lui și să se căsătorească cu ea în Satira a X-a.

A denumi o femeie cu apelativul Messalina indică o personalitate nesinceră și nesățioasă sexual. Figura istorică și soarta ei au fost adesea folosite în artă pentru a crea o antiteză a comportamentului moral, dar a existat adesea o fascinație lascivă față de comportamentul ei libertin în plan sexual. In timpurile moderne, aceasta a dus la realizarea unor lucrări exagerate care au fost descrise ca descrieri ale unor orgii.