INES DE CASTRO - Iubire ce a adus moasrtea

            Mănăstirea Santa Maria de Alcobaca este cea mai mare mănăstire din Portugalia și fondarea ei este strâns legată de inceputul monarhiei portugheze. Cand Afonso Henriques a fost proclamat rege, în 1139, el s-a bazat pe cruciați și pe ordinele religioase. Cistercienilor le-a dat, în semn de multumire, pământuri pe care să le lucreze și să-și înalțe o mănăstire, iar aceștia au transformat-o într-una dintre cele mai puternice și influente abații cisterciene. Ea  a fost fondată de regele Alfonso I în sec 12, ridicarea ei fiind începută în anul 1178 și continuând vreme de câteva secole până când a căpătat splendida înfățisare pe care o are astăzi. Călugării cistercieni erau conduși după principiile Sfantului Bernard care își îndemna supușii să evite bogăția și să trăiască din rodul muncilor simple și rugăciunilor prin isihasm (tacere totală), având ca scop cunoașterea lui Dumnezeu.

           La sfârșitul sec. 13, aceasta era cea mai bogată mănăstire portugheză, loc care devenise un important centru educațional și care deținea una dintre cele mai impresionante biblioteci din Portugalia. Influențele ei intelectuale și politice depășiseră granițele de vest ale Peninsulei Iberice.
          Vreme de 6 secole abația a prosperat și a căpătat o putere regională enormă. Inauntrul ei, călugării studiau doctrina religioasă, dezvoltand cea mai importantă școală monahală a regatului, sprijinind arta și literatura. Tot aici s-a stabilit să fie înmormântați reprezentanții casei regale a țării.
             Privită de la distanță,  mareția și frumusețea ei copleșesc. Inaltă de 20 metri, ea se întinde pe o suprafață cuprinsă între 106 metri lungime și 52 de metri lațime. Aici sunt îngropați mulți dintre regii Portugaliei, cel mai renumit fiind regele Pedro I și iubita lui, Ines de Castro. Astăzi, mănăstirea este un important obiectiv turistic unde turiști din toată lumea vin să-i admire frumusețea, mai ales interioară, si să afle trista poveste de iubire dintre Dom Padro și Ines de Castro.

              Dacă se dau filele timpului înapoi, până în perioada medievală târzie, se ajunge în secolul 14 când Dom Pedro, fiul regelui Alfonso al IV-lea și al Beatricei de Castilia urma sa fie în cațiva ani viitorul monarh al Portugaliei. Cuplul regal își pierduse primii doi copii mai mari, astfel încât drumul catre tron îi era deschis, în viitor, prințului moștenitor care fusese mezinul familiei. Acesta a fost obligat să se căstorească pe 24 august 1339 cu fiica unui aristocrat castilian foarte influent, Constanza di Castiglia, ca sa ofere Portugaliei stabilitate politica sporită și să mărească averile regatului. Tatăl acesteia, Juan Manuel, poreclit “El escritor” (Scriitorul) era prinț de Villena si duce de Penafiel.
            Cei doi s-au căsătorit intr-o zi toridă de august în Lisabona, iar pregătirile au fost fastuase, demne de un viitor cuplu regal. Mireasa a venit însoțită de sute de servitori si nimeni nu știe exact ce varsta avea, dar se presupune că între 16 și 24 de ani. Tânărul Pedro avea 19 ani si era un bărbat frumos. Printre doamnele de onoare ale Constanzei se afla o superbă tânără de 14 ani, Ines de Castro.                Prințul nu a remarcat-o în ziua nuntii, dar a zărit-o la o partidă de vânătoare în Coimbra și i-a căzut imediat dragă. Ines de Castro era  fiica unui bogat proprietar de pământuri în Castilia, Pedro Fernandez de Castro, Lord de Lemos si Sarria, administratorul regelui castilian, și al metresei acestuia, portugheza Aldonca Lorenco de Valadares.
            Prin tatal ei, ea era descendenta nobililor galicieni si era înrudită cu familia regală castiliană prin descendenți nelegitimi. Tinerii indrăgostiti s-au întalnit în secret, iar Pedro și-a instalat amanta intr-o casă mică de lângă Mănăstirea Santa Clara a Velha, fondată de catre Regina Santa Isabel, bunica lui Pedro lângă Coimbra.
          Legenda spune ca Pedro construia bărcuțe din lemn în care își punea răvașele de amor pentru iubita lui. Se zice ca iubirea lor a început în grădina regală și avea să dureze 15 ani. In ciuda precauțiilor, dragostea lor a devenit cunoscută în toată curtea regală. Deși multi nobili aveau amante, această dragoste a stârnit furia regelui tată, alimentată fiind de tatăl Constanzei care se simțea profund jignit. Când frații lui Ines, Fernando de Castro si Alvaro Perez de Castro, au fost expulzați de la curtea castiliană, Pedro le-a oferit poziții importante la curtea portugheză și i-a făcut consilierii lui personali, fapt care a sporit tensiunile dintre rege și fiu, dar Pedro a ales să-și ignore tatăl.
              Prințul și-a neglijat tânăra soție, periclitând relatiile politice cu Castillia, fapt care l-a forțat pe rege să o expulzeze pe Ines de la curte, cînd aceasta avea 24 de ani. Cu toate acestea cei doi tineri au continuat să se vadă în secret în castelul de la Albuquerque, de la granița cu Castillia. Distanța nu le-a periclitat iubirea, ci din contră, relatia a devenit și mai puternică.  Atunci când nu puteau fi împreună cei doi își scriau în mod frecvent. După 7 ani de căsnicie, prințesa Constanza a rămas pentru a treia oara gravidă, dar, la nașterea moștenitorului, în octombrie 1345, aceasta a decedat la cateva săptămâni dupa nașterea viitorul rege, Fernando I, oferindu-i fară să vrea libertatea atât de dorită prințului moștenitor.

Mănăstirea Alcombaca - interior

            Pedro a eliberat-o pe Ines din captivitate și a adus-o la castelul lui din Coimbra ca să locuiască împreună. In 1346, Ines l-a născut pe Alfonso, care a murit la scurtă vreme după naștere. Cei doi au mai avut împreună alți trei copii sănătoși, care au trăit până la bătrânețe: Juan, viitor duce de Valencia de Campos și Denis, viitor Lord de Cifuentes, ambii pretendenți la tron în timpul crizei dintre anii 1383 și 1385, și o fată, Beatrice, care a devenit Contesa de Alburquerque, prin căsătoria cu contele Sancho Alfonso de Alburquerque.
          In 1354 Pedro s-a căsătorit în secret cu Ines la Braganca, în nord-estul Portugaliei, căsătorie confirmată de catre capelanul și servitorul lui șase ani mai tarziu, în anul 1360. Când zvonurile că familia Castro ar conspira să îl ucidă pe Prințul Fernando, consiliul a solicitat regelui să ia măsuri de urgență. Regele tată, Afonso, a insistat ca fiul lui să se recăsătorească cu o prințesă ce avea sânge regal, dar Pedro nu-și dorea în dreapta lui decât pe Ines. El s-a eschivat motivând că ținea doliu dupa soția lui, când de fapt toata Curtea era la curent cu relația lui de amor cu Ines.
            Intre timp, Ines și Pedro s-au mutat în Mănăstirea Santa Clara a Velha, lângă Coimbra, unde și-au stabilit reședința, Faptul l-a înfuriat și mai tare pe regele tată, pentru că mama acestuia, Regina Santa Isabel, care era profund religioasă, a trait acolo în ultimii ei ani de viață și dezaprobase vehement pe tot parcursul timpul vieții relatiile amoroase nelegitime.
            Regele și nobilii portughezi au decis că singura șansă care să ducă la rezolvarea problemelor statale era asasinarea lui Ines. Au fost chemati 3 Cavaleri ai Ordinului lui Hristos, Pero Coelho, Diogo Lopes Pacheco și Alvaro Goncalves, cărora li s-a dat ordin să comită crima.
             In vreme ce Pedro se afla la vânătoare, cei 3 au decapitat-o pe Ines în fața fiului ei, Denis, în vârstă de un an, în vreme ce Beatriz de 8 ani si Juan de 6 ani se jucau in grădină. Corpul lui Ines a fost înmormântat prima dată la Coimbra.

             Legenda spune că lacrimile cu care încercase din răsputeri să-și înduioșeze călăii ar fi creat Fântâna Lacrimilor. Sângele ei s-ar fi transformat în alge roșii care îmbracă pereții fântânii. Când Dom Pedro a aflat, furios și înnebunit de durere, a organizat și condus o revoltă împotriva tatălui său, iar vreme de un an de zile relațiile dintre tată și fiu au fost extrem de tensionate.
              In 1357, regele a decedat, iar Pedro a urcat pe tronul Portugaliei, devenind monarh de drept și cu toate puterile conferite la tronul Portugaliei. In iunie 1360, în timp ce se afla la Cantanhede, un oraș din regiunea Coimbra, capelanul si servitorul lui au anunțat public mariajul încheiat intre defuncta Ines și tânărul rege. Imediat ce a fost înscaunat, Pedro i-a căutat pe cei 3 asasini care fugiseră din Lisabona și se refugiaseră în Castillia și care au fost trimiși înapoi în Portugalia într-un schimb de fugari. Doi dintre cei care participaseră la crimă, Pero Coelho si Alvaro Goncalves, au fost prinși, iar Pedro i-a omorat cu mana lui smulgandu-le inimile din piept, în vreme ce, cel de-al 3-lea asasin, Diogo Lopes Pacheco, a reușit să scape fugind în Franța. După nici un an, în 1357, acesta avea și el să își găsească sfârșitul trecând în lumea umbrelor.

         Legenda spune că atunci când Don Pedro a fost uns ca rege, el a ordonat ca Ines să fie dezgropată, îmbrăcată de către doamnele de companie în straie de încoronare, împodobită cu bijuterii și adusă în sala tronului. Regele a ordonat episcopilor să o încoroneze ca regină a Portugaliei, iar fiecare nobil să îngenuncheze și să îi sărute mâna.
             Vreme de 10 ani cât a domnit, Dom Pedro i-a pedepsit pe toti cei care au complotat împotriva iubitei lui, motiv pentru care poporul l-a numit Pedro cel Drept (Justiceiro), sau Pedro cel Crud. După încoronare, regele a cerut ca trupul neînsuflețit al iubitei lui să fie înmormântat cu toate onorurile în Mănăstirea Alcobaca, într-un superb sarcofag sculptat în piatră, promițându-i să fie împreună “ate ao fim do mundo" , adică până la sfârșitul lumii.

         Astăzi, în partea opusă sarcofagului, regele îndrăgostit își doarme și el somnul de veci. Tot legenda spune ca cei doi au fost înmormântați față în față la capetele opuse ale transeptului, Ines în stânga altarului, iar Pedro la dreapta lui, astfel încât, în Ziua Invierii, privirile lor să se întâlnească imediat. 

            Ambele sicrie sunt realizate din marmură pe fețele cărora sunt sculptate basoreliefuri cu scene din viața lor. Calitatea ornamentelor sculptate a depășit simbolismul iconografiei care evoca destinul uman cu valorile sale,  în care moartea si speranța creștină reprezintă filonul vieții veșnice. Deși au fost construite în 1360, cele două morminte sunt o formă de reamintire a dragostei care i-a legat pe cei doi protagonisti: Pedro I si Ines de Castro.

          In timpul domniei lui Pedro I a fost restructurat sistemul judiciar care a fost considerat unul dintre cele mai bune din acea vreme. A încercat să își reabiliteze copiii născuți din relația cu Ines, dar ei niciodată nu au fost considerați drept urmași legitimi la tron, motiv pentru care s-au întors în Castillia. Pedro și-a găsit consolarea în relația cu Teresa Gille Lourenco, fiica unor negustori din Lisabona care era cu 10 ani mai tânără ca el. Cei doi au avut un fiu, Joan, care a devenit unul dintre cei mai importanti 3 regi ai Portugaliei. Dar, ca de obicei, aceasta este o alta poveste.

LUISA AUGUSTA WILHELMINA AMALIA - Regina Prusiei

Luisa Augusta Wilhelmina Amelia s-a născut la Hanovra, la 10 martie 1776. La Hanovra tatăl ei, Carol de Mecklenburg-Strelitz, era mareșal de brigadă și mai târziu guvernator-general al electoratului de Hanovra. Mama ei era Prințesa Friederika de Hesse-Darmstadt. A fost a patra fiică și al șaselea copil al cuplului. Bunicii paterni erau Carol Ludovic Frederic de Mecklenburg-Strelitz și Elisabeta Albertine, Prințesă de Saxa-Hildburghausen. 

Regina Charlotte, soția regelui George al III-lea al Marii Britanii era mătușa ei paternă, deci regii George al IV-lea al Marii Britanii, William al IV-lea al Marii Britanii și Ernest Augustus I de Hanovra erau verișorii ei primari.

Bunicii materni erau Georg Wilhelm de Hessen-Darmstadt și Maria de Leiningen-Dagsburg. Georg Wilhelm era fiul lui Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.

Luise era în mod special apropiată de sora ei Frederica, care era cu doi ani mai mică, și de singurul lor frate George. Luise și frații ei erau în grija guvernantei Fraulein von Wolzogen, o prietenă a mamei lor. Când Luise avea șase ani, mama ei a murit. După decesul ducesei, familia a părăsit Leineschloss pentru Herrenhausen, numit uneori "Versailles în miniatură" Ducele Charles s-a recăsătorit doi ani mai târziu cu sora mai mică a primei soții, Charlotte, cu care a avut un fiu, Charles. Luise și mama vitregă au fost apropiate însă aceasta din urmă a murit după un an de la căsătorie. După decesul mamei vitrege, Luise care avea șase ani, împreună cu frații ei au fost trimiși să locuiască la bunica lor maternă, la Darmstadt, unde au fost crescuți simplu și cu accent pe educație și acte caritabile.

A fost aleasă o nouă guvernantă, Madame Gelieux, din Elveția, care le-a dat copiilor lecții de franceză. Ca majoritatea copiilor regali și aristocratici ai vremii, Luise vorbea fluent și literar câteva limbi, în timp ce a neglijat limba germană nativă.

De la vârsta de zece ani până când s-a măritat la 17 ani, Luise și-a petrecut timpul în prezența bunicii sale și a guvernantei, ambele bine educate și rafinate. Când avea numai nouă ani, Luise a fost prezentă când poetul Friedrich Schiller a citit primul act din piesa Don Carlos pentru divertismentul curții, ceea ce a îndreptat-o pe Luise să îmbrățișeze cu dragoste limba germană ca limbă literară. Luise a iubit istoria și poezia și nu i-au plăcut doar lucrările lui Schiller ci și Goethe, Paul, Herder, Shakespeare, ca și tragediile Greciei antice.

Când Luise avea 17 ani l-a întâlnit pe fiul regelui, Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm. Prințul Moștenitor avea 23 de ani, era serios și religios. Profund impresionat de frumusețea și caracterul ei nobil, Frederic Wilhelm a rugat-o să fie soția lui. Fratele mai mic al prințului s-a îndrăgostit de Frederica așa că, la 24 aprilie 1793, la Darmstadt, s-au celebrat cele două logodne. Căsătoria Luisei cu Frederic Wilhelm a avut loc în același an, la 24 decembrie la Palatul Regal din Berlin; două zile mai târziu, a avut loc căsătoria Fredericăi cu prințul Ludwig Karl.

            Sosirea Louisei la Berlin, capitala Prusiei, a cauzat senzație și a fost întâmpinată cu o mare prietenie de către cetățenii orașului. Socrul Louisei, regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, a dăruit cuplului Palatul Charlottenburg, însă prințul moștenitor și soția lui au preferat să locuiască la Palatul Paretz, situat în afara orașului Potsdam. Căsnicia a fost una fericită iar Luise era iubită de rege care o numea "prințesa prințeselor" și i-a dăruit un palat în Oranienburg.

Prințesa Moștenitoare a văzut ca o datorie a ei să-și sprijine soțul în toate preocupările sale, iar cuplul s-a bucurat cântând împreună și citind din Shakespeare și Goethe. Curând Luise a rămas însărcinată însă a născut un copil care a decedat la 1 octombrie 1794. Au urmat nouă copii sănătoși într-o succesiune rapidă, deși doi au murit în copilărie, ultimul fiind născut în 1809.

            La 16 noiembrie 1797, după decesul tatălui său, Prințul Moștenitor i-a succedat la tron ca regele Frederic Wilhelm al III-lea. Cuplul a trebuit să abandoneze solitudinea de la Paletz și să locuiască la curtea regală. Au început un tur al provinciilor din estul țării din două motive: regele a vrut să se familiarizeze cu noile lor probleme, și a vrut să-o prezinte oamenilor săi pe regină. Luise a fost primită peste tot cu festivități. Pentru prima dată în istoria Prusiei, regina a apărut ca o personalitate publică sărbătorită și a ocupat un rol mult mai proeminent decât predecesoarele ei.

După ascensiunea soțului ei, Luise a dezvoltat multe legături cu miniștrii și a devenit o figură puternică în cadrul guvernului fiind privită cu respect și afecțiune. Chiar de la începutul domniei sale, noul rege s-a consultat cu Luise pe probleme de stat.

Frederic Wilhelm a fost ezitant și prudent, a urât războiul, menționând în 1798, "Am oroare de război și ... știu că nimic nu este mai important pe pământ decât menținerea păcii și liniște acesta fiind singurul sistem potrivit pentru fericirea omenirii". 

In conformitate cu Pacea de la Basel, Frederic Wilhelm a favorizat neutralitatea în primii ani de conflict cu revoluționara Primă Republică Franceză, care a evoluat în războaiele napoleoniene (1803-1815). El a refuzat diversele presiuni pentru a fi de o anumită parte a Războiul celei de A Doua Coaliții. Luise a susținut acest punct de vedere. In cele din urmă, regele a consultat mai multe opinii diferite de cele le reginei și de ale miniștrilor și a intrat într-o alianță cu Napoleon, care tocmai câștigase Bătălia de la Austerlitz (1805).

Baronul vom Stein, membru al birocrației, și care detesta fosta neutralitate a țării, a căutat să reformeze organizarea guvernului de la favoarizarea bazată pe nepotism într-un guvern ministerial responsabil. El a pregătit un document pentru rege într-un limbaj puternic detaliind reformele administrative necesare, cum ar fi stabilirea unei linii clare de responsabilitate în rândul miniștrilor. Totuși, această lucrare nu a ajuns la Frederic Wilhelm, deoarece Stein i-a dat documentul primului general Ernst von Rüchel, care, la rândul său, i l-a dat reginei în primăvara anului 1806. Deși Luise era de acord cu conținutul său, ea a crezut că e "prea violent și pasionat" pentru rege

            Printre consilierii regelui, membri ai familiei sale, cum ar fi regina (un avocat deschis al războiului) și Prințul Louis Ferdinand, au condus facțiune militaristă în favoarea războiului împotriva Franței; cei care erau împotriva neutralității dar în favoarea reformei au fost conduși de către Baronul vom Stein și Karl August von Hardenberg. Cunoscând temperamentul regelui, Hardenberg a apelat direct la regină pentru reforma dorită.

Deși Prusia nu a luptat într-un război încă din 1795, liderii săi militari erau convinși că ar putea câștiga împotriva trupelor lui Napoleon. Dupa un mic incident cu privire la un pamflet anti-francez care a avut loc, regele Frederic Wilhelm a fost în cele din urmă presat de soția sa și familie să rupă pacea și să intre în război împotriva împăratului francez. Trupele prusace au început mobilizarea, culminând în octombrie 1806 cu Bătălia de la Jena-Auerstedt, care a fost un dezastru pentru Prusia. Regele și regina au însoțit trupele lor în bătălia de la Jena (cu Luise îmbrăcată "ca o amazoană"), dar au trebuit să fugă din calea trupelor franceze.

Napoleon a ocupat Berlinul, provocând pe rege, regină și restul familiei regale să fugă, în ciuda bolii Louisei, în toiul iernii, la Königsberg, în partea de est a regatului. Pe drum, nu au avut alimente sau apă curată și regele și regina au fost forțați să împartă același "dormitor" în "unul din hambarele nenorocite pe care ei le numesc case", potrivit unui martor, care a călătorit cu ei.

Inițial, după Jena, Napoleon a fost gata pentru a oferi condiții de pace, dar Frederic Wilhelm a ignorat majoritatea consilierilor săi și a decis să continue războiul. Bătălia de la Eylau (februarie 1807) a fost o mică victorie împotriva Franței, dar din nou, regele a refuzat să intre în negocierile de pace, crezând în mod incorect că trupele ruse vor opri pe francezi. Bătălia de la Friedland a condus Franța la negocieri separate cu Rusia și Prusia. Napoleon a cerut, dintr-o poziție superioară, termeni de pace, în ceea ce avea să fie numit Pacea de la Tilsit (1807).

In mijlocul acestor negocieri, împăratul a fost de acord să păstreze intactă jumătate din Prusia. Frederic Wilhelm a fost trimis pentru soția sa însărcinată să cerșească o soluționare mai bună pentru Prusia. Regele a simțit că prezența ei l-ar putea pune pe Napoleon într-o "stare mai relaxată"; Louise, fără tragere de inimă, a convenit să-l întâlnească pe împărat la Tilsit, dar numai pentru a salva "Prusia ei" Anterior, Luise se referise în mod regulat la Napoleon ca "Monstrul", dar a făcut totuși o cerere pentru un interviu privat cu împăratul, când s-a aruncat la picioarele lui. Deși Napoleon a fost impresionat de grația și determinarea ei, împăratul a refuzat să facă vreo concesie, scriindu-i soției lui, împărăteasa Joséphine că Luise "este cu adevărat fermecătoare și plină de vanitate față de mine. Dar nu fi geloasă...m-ar fi costat prea mult să fiu galant". Eforturile reginei de a-și proteja țara adoptivă de agresiunea franceză au fost foarte admirate de generațiile viitoare.

            Asupra Prusiei au fost impuse restricții dure, cum ar fi o indemnizație masivă de mai multe milioane de franci. Ocupația franceză a Prusiei a avut un efect devastator asupra Luisei. Regina a recunoscut că țara sa adoptivă depindea de tăria ei morală și ca o consecință, Luise și-a recăpătat vechiul ei optimism, adesea ocupându-se de fiul ei cel mare pregătindu-l pentru rolul său de viitor rege. In anii care au urmat, Luise a sprijinit eforturile de reformare ale guvernului efectuate de Stein și Hardenberg, precum și pe cele ale lui Gerhard von Scharnhorst și August Neidhardt von Gneisenau, de a reorganiza armata.

In 1808 pentru că era considerat nesigur ca familia regală să se întoarcă la Berlin, soții regali și-au petrecut vara în apropiere de Königsberg. In iarna lui 1808, Țarul Alexandru I-ul i-a invitat pe rege și pe regină la St. Petersburg, unde Luise a fost primită în camere somptuos decorate. "Nimic nu mă mai orbește", a exclamat ea la întoarcerea în Germania  Luise a fost bolnavă în cea mai mare parte din acel an, dar a revenit cu regele la Berlin după o absență de trei ani.

Regina a ajuns acasă însoțită de cele două fiice ale sale, Charlotte și Alexandrine și de fiul cel mic, Charles, și a fost întâmpinată de către tatăl ei la Palatul Charlottenburg - reședința pe care Napoleon și comandanții săi au deposedat-o de tablouri, statui, manuscrise și antichități.

La 19 iulie 1810, în timp ce-și vizita tatăl la Strelitz, regina a murit în brațele soțului ei de o boală neidentificată. A fost înmormântată în grădina Palatului Charlottenburg. Frederic Wilhelm nu s-a recăsătorit până în 1824, când a făcut o căsătorie morganatică cu amanta sa Auguste von Harrach, explicând: "Compania și simpatia femelor mi-au devenit necesare, deci trebuie să mă recăsătoresc". După moartea sa, la 7 iunie 1840, Frederic Wilhelm a fost înmormântat lângă regina Louise.







Luisa și Frederic Wilhelm în 1794

Luisa la întâlnirea cu Napoleon în 1807 - pictură 1900