MIRCEA CEL BĂTRÂN și țara

Populația

Lipsa oricărei mențiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din Țara Românească din vremea lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a lui Vlad Țepeș, istoricii au estimat acest număr la 4-500.000. Populația era mai deasă în zona fertilă a Dunării și a bălților apropiate, lângă marile târguri, și mai rară în Bărăgan și zonele acoperite de păduri (codrii Vlăsiei, Teleormanul). Din documentele mănăstirilor se constată existența unui număr important de sate în zona podișului Mehedinți, în Argeș, Vâlcea și Gorj. Nu în ultimul rând, zone consistent populate au fost și văile principalelor râuri din partea centrală și estică a țării (Dâmbovița, Prahova, Slănic, Teleajen, Buzău) precum și malul mării.

Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, românii din vremea lui Mircea erau în majoritate țărani, ocupându-se cu păstoritul.
Ca orașe principale de atunci se pot enumera unele așezări mai întinse și mai populate (Argeș,Târgoviște, Severin, Bistrița, Buzău, Târgu Jiu, Râmnic, Câmpulung, Pitești, Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru negustori și cărăuși. Principalul drum comercial al vremii era cel dintre Bran și Brăila, pe ruta Târgoviște - Târgșor - Gherghița - Valea Ialomiței - Orașul de Floci. Orașele se aflau în proprietatea domniei, care le administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar și un folnog. Orășenii se ocupau mai mult cu agricultura, judecând după felul dărilor lor. Totodată, aici se regăseau și negustorii localnici.
Proprietarii de pământuri cu drept de moștenire, care aveau sate sau oameni pentru a le lucra, formau clasa boierilor. Aceștia erau datori domnitorului cu serviciul militar și erau puși în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generație după generație, dacă nu erau vândute către altă spiță de boieri. În acest caz, trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moșiei vândute. Pe o treaptă inferioară se situau cnezii (sau moșnenii), oameni liberi care-și lucrau singuri pământul. Și în cazul vânzării, și în cazul moștenirii, către domnie trebuia plătită darea calului (un cal, sau un cal și o cupă) pentru confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori moștenitor. Aceasta arată că domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a proprietarilor de pământ erau mănăstirile. Ele primeau danii din partea voievodului, uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-și exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moșii erau scutiți de oaste - nu însă în timpul domniei lui Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp, fiind de cele mai multe ori un drept ereditar și fiind acordată din ce în ce mai mult ca răsplată, aproape toate familiile boierești au ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea armată ca și mijloacele de răsplată de care dispunea domnul.
Șerbii erau agricultorii datori să muncească pe moșia pe care se aflau, pentru boier. Aceștia aveau dreptul să-și schimbe stăpânul, nefiind legați de glie. Ultima clasă socială era cea a robilor țigani. Aceștia erau datori să execute munci grele ori speciale (scoaterea sării din mină etc.) și să furnizeze domniei o dajdie.

Ducat - Mircea cel Bătrân

Moneda și schimburile în natură

In timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini și negustori. În țară, tranzacțiile se făceau însă preponderent în natură. Spre exemplu în 1440, deci la peste douăzeci de ani de epoca voievodului muntean, ieromonahul Dorotei cumpără șase vii, plătind în schimb cu 3100 de vedre de vin. Se cunosc cazuri în care pentru cumpărarea moșiilor au fost dați cai, boi și chiar „un caftan de îmbrăcăminte”.
Moneda Țării Românești era ducatul de argint. In vremea lui Mircea cel Bătrân s-au emis mari cantități de monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare dintre acestea pe lângă legenda obișnuită, era trecută câte o literă, pentru a putea identifica meșterul monetar care le-a bătut. Ducații de tipul I au pe avers stema dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe care se află acvila valahă. Ducații de tipul al II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea, timbrată cu un coif peste care se află stema țării, iar pe revers reprezentarea lui Mircea în costum bizantin, cu lancea în mâna dreaptă și globul crucifer în mâna stângă. Pe lângă aceste tipuri de ducați, realizați din argint, a fost bătută și o serie redusă din aramă amestecată cu argint.
A fost emisă de asemenea și monedă măruntă, numită ban, care prezintă pe avers stema dinastică timbrată cu un coif pe care stă acvila valahă, iar pe revers o cruce cu brațe egale despicate, cu un număr divers de globule în fiecare cartier. Se consideră că în timpul lui Mircea au fost bătute și monede mărunte de bronz pentru a circula în Dobrogea..
In timpul domniei lui Mircea moneda românească a cunoscut o devalorizare, în paralel cu dezvoltarea vieții economice. Aceasta s-a datorat în parte intensificării schimburilor monetare și a emisiunii mari aflată în circulație, dar mai ales efortului financiar pe care voievodul muntean a trebuit să îl facă în contextul conflictelor cu otomanii.

Agricultura

Paralel cu producția internă de cereale (grâu, mei, ovăz, orz) și legume, care erau pentru consumul intern sau mergeau la export peste Dunăre, Țara Românească importa din Ardeal importante cantități din aceste produse. De cele mai multe ori erau încheiate înțelegeri ori tratate comerciale potrivit cărora se obțineau scutiri de vamă. Se obișnuia ca rezervele de cereale și legume boabe să fie depozitate în grânare subpământene, construite astfel încât apa de ploaie să nu pătrundă la ele. Morile, în majoritate de apă, erau răspândite în toată țara și reprezentau un privilegiu care aparținea mănăstirilor, boierilor sau domnului. Acesta din urmă trebuia să acorde permisiunea sa pentru a putea fi înființată o nouă moară.Alături de aceste produse, în Țara Românească se mai produceau cantități însemnate de vin și fructe, livezile de nuci și alți pomi fiind des pomenit în actele de proprietate. Cea mai mare bogăție agricolă o reprezentau însă turmele de animale și produsele rezultate din exploatarea lor. Se creșteau boi, vaci, cai, oi, porci precum și albine. Pieile de vite, brânzeturile, ceara și mierea de albine erau exportate în cantități însemnate. Ultimele două produse ajungeau până la Raguza și Ancona. De asemenea se exporta și mult pește, aflat din belșug în râurile și bălțile Țării Românești.
Mircea a acordat privilegii păstorilor români din Ardeal pentru ca aceștia să poată să-și pască oile în munții din Țara Românească și să se folosească de pajiștile și bălțile din țară nestingheriți. Chiar și în cazul unui război între cele două țări, satele păstorilor români erau protejate de către un boier trimis special.

Ocnele și minele

Sarea și arama extrasă din mine au reprezentat o sursă însemnată de venit. Ocnele reprezentau un bun al domniei, fiind concesionate și zeciuite. Cea mai importantă ocnă era cea de la Ocnele Mari, lângă Vâlcea. Sarea se exporta mai ales în sudul Dunării, de unde se adunau astfel venituri importante. Vlad Dracul mărturisește despre cetatea Giurgiu că „nici o piatră din acest castel nu e, care să nu fi costat pe tatăl meu [Mircea] un bolovan de sare”, ceea ce demonstrează cum singură vânzarea sării a fost de ajuns pentru ca acea cetate să fie ridicată.
Mircea a avut inițiativa să înființeze o mină de aramă la Baia de Aramă cu puțin înainte de anul 1392. Zeciuiala provenită de aici a fost dăruită mănăstirii Tismana, care o comercializa sau o utiliza la manufactura produselor specifice (clopote, sfeștnice etc.). Arama sau obiectele realizate din aceasta erau exportate în Ardeal și alte zone (spre exemplu, cetatea Caffa a cumpărat trei clopote de aramă în 1419).

Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia și țările transdunărene

Țara Românească întreținea legături comerciale intense cu Ardealul, în special cu orașul Brașov. Cel mai important drum comercial, pe care brașovenii erau obligați să-l urmeze, făcea legătura între Bran și Brăila, trecând prin Cetatea Dâmbovița, Rucăr, Câmpulung, Târgoviște și Târgșor. Ei mai puteau opta ca destinație finală pentru portul Orașului de Floci. Din Ardeal se importau produse industriale, în special arme, și erau aduși meșteri specializați (arhitecți, zidari, meșteri de sulinare și heleștee etc.). In schimb Țara Românească exporta mai mult produse agricole. Vămile erau plătite de către negustori numai în cazul mărfurilor exportate (adică cele cu care plecau în Ardeal). Acestea erau la Bran în cazul Brașovului și la vadul Oltului pentru Sibiu, ultima dăruită mănăstirii Cozia. În timp ce brașovenii aveau voie să-și desfacă produsele în partea răsăriteană a țării, sibienilor le revenea apusul.
In contextul acestor schimburi se remarcă existența privilegiilor comerciale amănunțite. Acestea stabileau vămile și cuantumul lor pentru diverse categorii de produse, drepturile și îndatoririle negustorilor, precum și eventualele scutiri de plată. Cele mai importante privilegii comerciale privind Ardealul sunt:

·                    Privilegiul regelui Sigismund de Luxemburg pentru mănăstirile Vodița și Tismana (1419) prin care erau scutite de vamă la ieșirea din Ardeal

·                    Privilegiul regelui Sigismund pentru brașoveni (1395), care îl înnoia pe cel al regelui Ludovic cel Mare (1358)

·                    Privilegiul voievodului Știbor al Ardealului pentru brașoveni (1412), confirmat de

·                  Privilegiul lui Mircea pentru brașoveni (1413), redactat în două exemplare, slavon (6 august) și latin (25 august), care mai conținea alte prevederi suplimentare.

Mircea a inițiat pe timpul domniei legăturile comerciale cu Polonia și Liovul. Pentru a-i atrage pe negustorii polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de vamă (cu excepția celei din Târgoviște), urmând ca sumele cuvenite să fie plătite din visteria sa. Totodată, negustorii lioveni sunt lăsați liberi să-și desfacă orice marfă oriunde în țară. Singura condiție impusă era ca domnul să aibă dreptul de a cumpăra primul, pentru nevoile curții. Acestea au fost stabilite prin privilegiul comercial din 1403. În 1409 Mircea acordă un nou privilegiu prin care condițiile se schimbă întrucâtva. De această dată domnul are dreptul de a cumpăra primul chiar și de la negustorii care sunt doar în trecere prin Târgoviște, vama din acest oraș este precizată (tricesima, adică una din treizeci), sunt menționate mărfurile aduse și se interzice exportul argintului.
Țara Românească întreținea schimburi comerciale și cu țările de peste Dunăre, precum și cu statele italiene (mai ales Genova și Veneția), ale căror negustori își ancorau vasele în portul Licostomo. De la aceștia din urmă Țara Românească importa mărfurile orientale (stofe scumpe, mirodenii, parfumuri etc.) și exporta ceară, miere, blănuri, etc.
Vadurile de peste Dunăre erau la ostrovul Lopatna (lângă Brăila), Orașul de Floci, Dârstor, Giurgiu, Șiștova, Nicopole, Țimbru și Calafat-Vidin (punct esențial în comerțul cu Raguza). In toate aceste puncte se aflau schele pe ambele maluri ale fluviului. Comerțul sud-dunărean s-a intensificat după cucerirea Bulgariei de către turci.
Este de menționat faptul că Mircea interzice prin dispozițiile sale să fie luate despăgubiri de la compatrioții negustorilor datori, precum era obiceiul în evul mediu.

Administrația

Prin titlul său, Mircea avea conștiința că este un domnitor și stăpânitor ortodox, ales de Dumnezeu și uns de Biserica Răsăritului. Prin această formulare era subliniată și independența țării, căci domnitorul fusese pus pe tronul său de către singur Dumnezeu, prin hotărârea adunării elective, nu de vreun alt rege sau împărat. Titlul nu cuprinde însă și realitățile politice ale epocii, fiindcă Mircea nu stăpânește ca un autocrat absolut, ci ca un domnitor respectat, care ține seama de datini în deciziile sale, luate cu ajutorul boierilor din sfat.
Domnul era apărătorul supușilor săi (comandantul oștilor, împărțitorul suprem de dreptate) și cel spiritual al țării, ca și ctitor de lăcașe pentru înălțarea de slujbe. El adună, prin funcționarii săi, veniturile domniei (așadar ale statului) și are inițiative întru „ridicarea țării”: tratate comerciale, batere de monedă, înființarea minelor etc. Ca și senior feudal între boieri, avea privilegiul de dominium eminens (stăpân peste toate pământurile țării). În relațiile externe, domnul reprezenta țara față de suveranii străini.
Toate aceste prerogative erau exercitate în limitele datinilor și cu sprijinul și aprobarea sfatului domnesc. Astfel, în hrisoave și tratatele comerciale externe ale lui Mircea sunt precizate numele boierilor consultați, ca și garanție a consultării sfatului.

Administrația locală

Administraţia locală era asigurată de dregători mai mici, boieri localnici sau trimişi ai domniei. In cazul ohabelor (satelor cu scutire), cârmuirea aparţinea proprietarului acelui sat (boier sau mănăstire); în restul localităţilor administraţia era asigurată de către dregători locali şi trimişi domneşti.
Ţara era împărţită pe judeţe, conduse de către căpitani numiţi în vremea lui Mircea judeţi. In hrisoave sunt pomenite Motru, Jaleş, de Baltă, Jiu etc. Oraşele şi târgurile aparţineau domniei. Primele erau conduse de juzi (corespunzători Richterilor transilvăneni), iar cele din urmă de către pârcălabi. Consiliile orăşeneşti erau alese de către locuitori. Reprezentantul domnului într-un oraş era vornicul, ajutat de un pristav şi un folnog (corespondentul villicului-administrator transilvănean), astfel că administraţia locală era dublată de una domnească. Oraşele aveau o autonomie pronunţată: domnul era stăpânul moşiei pe care se aflau acestea, însă contra unei dări speciale acorda libertatea organizării de iarmaroace, de cultivare a pământului etc. Tot domniei aparţineau şi cetăţile de apărare. Astfel, puterea domnului în ţară era destul de mare, căci el controla toate centrele importante şi nu boierii sau mănăstirile.
In ceea ce priveşte taxele şi judecăţile, Ţara Românească a avut parte de sisteme ambulante ale fiscului şi magistraturii. Globnicii şi judecătorii treceau prin localităţile fără scuteli (aşadar unde aveau jurisdicţie) la anumite date. De asemenea, alţi funcţionari erau trimişi pentru a răspândi sau împlini porunci domneşti, numite de Mircea în hrisoave „milosteniile/slujbele şi prestaţiile domniei mele.
Trebuie menţionat că după cucerirea Dobrogei, Mircea cel Bătrân a păstrat acolo vechea administraţie locală. Dregătorii dobrogeni erau numiţi chefalia, un cuvânt de origine grecească ce desemna la origine un fel de guvernator de ţinut, ales dintre marii latifundiari. In Dobrogea, titlul chefalia avea sensul de cârmuitor de oraş.

Dregătoriile 

Sfetnicii domnești dețineau cele mai importante poziții în administrație. In timpul lui Mircea, în documente sunt pomenite minim șase și maxim unsprezece dregătorii, apărute cu preponderență sub influență bulgară. Dregătorii îl urmau pe voievod prin țară și îndeplineau funcția de consilieri și martori ai acestuia. Prin atribuțiile lor zilnice, ei alcătuiau o curte legată strâns de persoana domnitorului.

Prima mențiune a unei dregătorii (vornicia) în Țara Românească datează din 4 septembrie 1389.

Vornicul este cel mai înalt dregător al țării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de boieri din hrisoave. El era judecătorul și șeful curții.

Banul (de Severin) îndeplinește funcția unui dregător militar, cu drept de judecată locală, care execută și poruncile administrative ale domnului.

Logofătul ține socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante și pune pecetea pe toate acestea. El coordonează activitatea grămăticilor.

Vistiernicul se îngrijește de veniturile și plățile domniei.

Spătarul, pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospețe și ceremonii, este și șeful oștii în timpul războiului.

Stolnicul se îngrijește de mesele domnești.

Paharnicul, numit inițial picernic, varsă de băut domnitorului.

Comisul avea în administrație grajdurile domnești.

Alte dregătorii menționate în hrisoavele lui Mircea sunt cele de pivnicer, pitar și namestnic.

Armata

Armata din timpul lui Mircea era o oaste de ţară (naţională şi a domnului) şi era formată din întreaga populaţie în stare să poarte arme. Aceasta purta numele de Oastea cea mare. Datorită faptului că domnitorul avea nevoie de mulţi ostaşi, el nu dă niciodată ohabe (scutiri) întregi, ci întotdeauna cu precizarea „numai singură oastea s-o facă domniei mele”. Astfel, pe lângă boieri, ţăranii liberi sau şerbi, obligaţia oastei revenea şi târgoveţilor şi satelor mănăstireşti. „Este clar deci că dacă oastea cea mare era o exceptare de la drepturile de scutire, însemna că ea rămâne la dispoziţia şi în slujba domnului, fără amestecul proprietarului. Noi nu avem deci o oaste feudală” (P. P. Panaitescu).
Oastea cea mică este aşa numita curte, constituită în principal din boieri şi săteni privilegiaţi, datori să se afle la dispoziţia domnului, cu arme, cât mai repede cu putinţă. Din această oaste făceau parte categorii precum plăieşi, datori a apăra trecerea peste munţi, şi opăcinaşii, care aveau obligaţia de a furniza vâslaşi.

Cetatea Vicina - Mircea cel Bătrân
Prezenţa mercenarilor la curtea lui Mircea nu este exclusă, deşi prima menţiune a acestora datează din vremea lui Dan al II-lea. Ei erau călări, sau pedeştri, în număr de câteva sute, „pesemne aleşi dintre orăşenii sau ţăranii mai săraci, fără pământ, obligaţi să-şi câştige viaţa cu leafă.
In oastea lui Mircea, cavaleria ocupa un loc important. Moşnenii şi boierii erau datori să dea „darea calului” către domnie la moartea lor sau în alte situaţii (tranzacţiile cu pământuri etc.). Pe lângă caii acestora, mai existau herghelii ale domniei lăsate în grija anumitor sate. Caii din urmă erau duşi să pască de obicei în lunca Dunării. Intre călăreţi se deosebea ceata cavalerilor în armuri, existentă încă de pe vremea lui Radu I, când tatăl lui Mircea avusese la dispoziţie 10.000 de cavaleri îmbrăcaţi în platoşe şi zale fabricate la Veneţia. In vremea lui Mircea, cavalerii români sunt pomeniţi cu ocazia unui turnir în Ungaria, la Buda (1412). De asemenea, picturile murale bisericeşti, refăcute mai târziu după modele din vremea lui Mircea, prezintă cavaleri în zale închinându-se.

Cetatea Enisala - Mircea cel Bătrân
In ceea ce priveşte armamentul din vremea lui Mircea cel Bătrân, preponderente erau arcurile cu săgeţi şi, în mai mică măsură, săbiile. Cronica bulgară menţionează cum în bătălia de la Rovine cerul s-a întunecat de mulţimea săgeţilor, iar mai târziu, în lupta de la Posada dintre regele Sigismund al Ungariei şi Vlad I al Ţării Româneşti, muntenii au folosit săgeţi otrăvite. Cronicarul Wawrin menţionează şi arbaletele, iar cronica bulgară lăncile. Potrivit lui Chalkokondyl, pavezele (scuturile) românilor erau asemnănătoare cu cele ale tătarilor, probabil din lemn acoperit cu piele. Armele erau procurate în principal de la saşii din Ardeal, dar erau lucrate şi în Ţara Românească din materie primă adusă tot de peste munţi. Armele de foc erau puţine, constând probabil din câteva tunuri şi bombarde. Praful de puşcă se fabrica folosind salitră importată din Transilvania.
Apărarea era asigurată printr-un sistem de cetăţi care aparţineau domniei. Înspre Moldova exista cetatea Crăciuna, înspre Ardeal cetatea Dâmboviţei şi cea de la Căpăţâneni, iar pe Dunăre Licostomo, Dârstor, Giurgiu, Turnu, şi Severin. In ducatele transilvănene mai existau cetăţile Făgăraş, Breaza, Sibiel şi Amlaş, iar în Dobrogea Hârşova, Vicina şi Enisala. Acestea erau întreţinute şi reparate de către satele din jur.

Cetatea Hârșova (fostas cetate romană Carsium) - preluată de Mircea cel Bătân

Veniturile și cheltuielile domniei

Veniturile domniei veneau în principal din dările, birurile, prestaţiile şi dăjdiile cuvenite acesteia, vămile neconcesionate, morile, braniştile şi bălţile domniei, amenzile şi taxele de judecată percepute în ţară etc. Toate acestea intrau în visteria instituţiei domniei, căci, în afară de oraşe, domnul ca persoană de regulă nu mai dispunea de alte moşii. Acest lucru se va schimba peste veacuri, când la cârma ţării vor ajunge şi boieri ori vlăstare înstărite. Astfel, pentru a împroprietări mănăstiri, Mircea e nevoit să cumpere terenuri de la boieri.
Vămile erau percepute în târguri (de târg sau de trecere), la vadurile Dunării, la munte (numite şi de plai), şi la graniţă. Domnul avea dreptul să acorde scutiri sau să le concesioneze. Vama era plătită în bani sau în natură, iar boierii garantau cu averea lor că acest lucru se întâmpla cu stricteţe.
Birul era principalul impozit perceput de domnie, chiar şi în satele cu ohabă. Acesta era aplicat asupra satului, iar fruntaşii repartizau sarcinile pe gospodării. Alte taxe mai erau dijma de produse (a oilor, a porcilor, a găleţilor de grâne, a vinului, din ceară şi miere, a coşurilor de fructe, a laptelui şi a peştelui, a fânului etc.). Tot în categoria dijmei se mai înscriu veniturile de la ocnele de sare şi din minele de aramă. Toate acestea erau adunate de către funcţionari specializaţi (câblari, vinăceri etc.) în „casele domneşti” — de fapt hambare şi depozite din care domnul putea face, la o adică, daruri în natură. Este de menţionat că Mihail, voievodul coregent, avea o „casă” separată. Mai sunt de amintit amenzile (sau gloabele) şi răscumpărările de suflet (sau duşegubinele), în cazul crimelor.
La aceste produse naturale se mai adăugau obiectele de tezaur, de obicei din materiale preţioase.
Prestaţiile datorate domniei constau în principal din transporturi, călăuze pentru îndrumarea şi paza convoaielor domneşti, cositul fânului, tăiatul lemnelor, lucrul la întreţinerea şi repararea cetăţilor, paza la graniţă, prinderea vânatului etc.
Cheltuielile domniei erau reduse la nevoile curţii şi ale cetăţilor, precum şi la plata aprovizionării pentru oaste. Se mai adăugau milosteniile domneşti pentru biserici ori mănăstiri precum şi darurile şi soliile trimise în străinătate. Boierii nu erau plătiţi, întrucât aveau moşii întinse şi bogate, iar puţinii funcţionari ambulanţi (numiţi şi „rabotnici”, pentru că îşi crestau socotelile pe răboj) primeau o parte din venitul adunat.

Biserica
Mitropolia Țării Românești

În 1359 voievodul Nicolae Alexandru a înfiinţat la Argeş prima mitropolie a Ţării Româneşti, pe al cărei scaun s-a suit kir Iachint, adus din Vicina. In 1370 Vladislav Vlaicu înfiinţează şi cea de-a doua mitropolie a ţării, la Severin. Mitropoliţii valahi erau numiţi şi unşi de către Patriarhul din Constantinopol.

Mănăstirea Glavacioc - Mircea cel Bătrân
La urcarea pe tron, Mircea îi găseşte ca mitropoliţi pe Antim Critopol la Argeş şi Atanasie la Severin. În perioada următoare, cei doi vor participa — separat sau împreună — la şedinţele sinodului patriarhal. Antim, care era şi „locţiitor al Nicomediei”, a stat la Constantinopol din februarie până în martie 1389, după care din iulie apare şi Atanasie. În ianuarie 1392 ambii mitropoliţi ai ţării sunt trecuţi ca martori în hrisovul lui Mircea pentru mănăstirea Cozia. Atanasie se află iarăşi la Constantinopol din noiembrie 1396 până în martie 1397 şi din 1400 până în 1401.

Biserica schitului Brădet - Mircea el Bătrân
In 1389, mitropolitul Antim se retrage din scaun, fiind bătrân şi bolnav, însă în scurt timp se instalează din nou, cu aprobarea Patriarhiei, cu toate că astfel se încălcau canoanele patriarhului Fotie. A trăit până pe la 1401, după care în scaunul argeşean i-a urmat Teodor.
Ca urmare a acordului din 1396 dintre Ungaria şi Patriarhie, pe fondul unei relaxări confesionale şi a unei creşteri a pericolului otoman, mitropolitul de Argeş primeşte titlul de „exarh al plaiurilor”, urmând a păstori şi ţinuturile româneşti de peste munţi.

Mănăstirea Cozia - iocnostas

Mănăstiri ortodoxe

Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea este mănăstirea de la Cozia, ce poartă hramul Sfânta Treime. Aceasta cuprinde caracterele arhitectonice ale şcolii sârbeşti din Valea Moravei şi păstrează în bună parte vechile sculpturi ornamentale. Pictura a fost refăcută după vechiul model, în sec.al 18-lea. In biserică se regăseşte şi mormântul marelui voievod.

Trebuie spus că Mircea a ctitorit ridicarea unei noi mănăstiri, pe locul dăruit de boierul Nan Udobă, pentru a înlocui vechea Cozie, ridicată probabil în vremea lui Radu I şi aflată la cca. un kilometru depărtare, la piciorul muntelui Cozia, în locul strâmt unde se curma valea Oltului. După clădirea noii mănăstiri pe un teren mai larg, călugării şi stareţul s-au mutat aici, păstrând însă vechile privilegii, averi şi moşii.

Mănăstirea Glavacioc - Mircea cel Bătrân
Alte mănăstiri din Ţara Românească ce fiinţau în vremea lui Mircea erau cele ale stareţului Nicodim, Vodiţa şi Tismana, mai apoi Cotmeana în judeţul Argeş, ridicată de Mircea în 1389, Snagov, atestată în 1408 — însă cea veche, nu cea care se mai vede şi astăzi şi care a fost ridicată de Neagoe Basarab — Glavacioc, care fusese dăruită cu două sate în Teleorman şi Strugalea, neidentificată încă în teren, ctitorie a boierilor Baldovin logofătul, jupân Şerban, Radul al lui Stan şi jupân Gal. La acestea se mai adaugă biserica de la Brădet şi prin tradiţie cele de la Scorei şi Răşinari. P. P. Panaitescu presupune că mai exista o mănăstire şi în Ţara Făgăraşului, căci aici este menţionat „Stanciul egumenul”.

Legăturile cu ortodoxia din alte țări

In vremea lui Mircea au fost continuate daniile către mănăstirea Cutlumusi de la Muntele Athos, ctitorită şi dăruită de către înaintaşii săi Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu. Deşi nu s-a păstrat hrisovul de danie, un document din vremea lui Neagoe Basarab (1514) menţionează: „unde şi prea cinstitul [...] străbunul nostru Mircea voievod a înnoit ctitoria, pe care a făcut-o Ţara Românească”. Chiar şi boierii făceau danii către această mănăstire: în 1413 jupân Aldea logofătul dăruieşte satul său Cireaşov, de lângă Slatina.
In timpul domniei lui Mircea, ulterior cuceririi Vidinului de către turci (în 1396), moaştele Sf. muceniţe Filofteia au fost aduse în ţară şi aşezate la Biserica Domnească Sf. Nicolae din Argeş. Mai târziu, acestea au fost mutate în biserica episcopală din oraş, unde se găsesc şi astăzi.
Atât stareţul Nicodim de la Tismana cât şi mitropolitul Antim Critopol au purtat o corespondenţă bogată cu patriarhul Evtimie de Târnova, între anii 1375 - 1393. Patriarhul bulgar este autorul unui număr mare de scrieri bisericeşti, iar faima sa era „nu numai în neamul bulgarilor, ci râvna sa apostolească s-a întins şi în toate părţile de la miază-noapte şi până la ocean, iar în apus până în Iliria”. Intre elevii săi s-au numărat învăţatul (mai târziu arhiepiscopul de Kiev) Grigore Ţamblac, precum şi cronicarul Constantin Costeneţki.
Până astăzi s-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evtimie către stareţul Nicodim (ultima fragmentar) şi una către mitropolitul Antim. Din acestea se poate observa că Evtimie de Târnova era privit ca o autoritate în materie dogmatică şi liturgică, la care apelau prelaţii din Ţara Românească ori de câte ori se iveau chestiuni mai complicate, precum şi tonul diferit de adresare. Dacă lui Nicodim îi răspunde din postura unui învăţat mai luminat, cu Antim tratează chestiunile pe picior de egalitate frăţească.
In prima scrisoare către Nicodim, patriarhul îi răspunde la câteva întrebări asupra unor probleme de credinţă religioasă, dând şi citate din Sfinţii Părinţi. In ce-a de-a doua epistolă îi oferă sfaturile cerute pentru educaţia morală a tinerilor care se pregătesc de preoţie. Aceste epistole erau menite a fi citite preoţilor şi călugărilor şi arată că Nicodim se ocupa şi de pregătirea preoţilor din Ţara Românească. În epistola către mitropolitul Antim, patriarhul bulgar îi atrage atenţia asupra ereziei bogomilice, care circula în ţările ortodoxe la acea dată, şi îl sfătuieşte să îi dojenească pe aceia care o răspândeau.
Aceste legături între comunităţile ortodoxe balcanice au permis importante schimburi culturale şi bisericeşti.

Relațiile cu Biserica Catolică

Au existat cu certitudine comunităţi catolice pe teritoriul Ţării Româneşti încă de la începutul secolului al XIV-lea, în oraşele în care se aflau saşi veniţi din Ardeal (în special Câmpulung, Argeş, Târgovişte şi Severin). Este de amintit mormântul comesului Laurentius de Longo Campo, datând din 1300.
Dacă până în vremea lui Vladislav Vlaicu comunităţile catolice depindeau de episcopia din Ardeal, voievodul Radu I înfiinţează (fie din motive politice, fie la îndemnul soţiei sale) prima episcopie catolică de pe teritoriul ţării, la Argeş. Nu se ştie unde se afla clădirea episcopatului, întrucât bisericuţa Sân Nicoară, luată în discuţie, avea o arhitectură de factură bizantină, iar pe la 1788 încă se mai slujea acolo în legea Răsăritului. Întâiul episcop catolic a fost italianul Nicolae Antonii.
Tot în vremea lui Radu I, ca replică a mitropoliei ortodoxe de Severin, Papa Urban al VI-lea l-a numit pe franciscanul Grigore episcop de Severin.
In timpul lui Mircea s-au succedat următorii episcopi: Francisc (1390), George (1394), Andrei (1396), Francisc (1399), George din Peč (1402), necunoscuţi (1402 - 1418) şi Ioan de Antiquavilla (1418) la Argeş şi Lucas Ianuis (1390), Francisc de Minerva (1394), Nicolae Demetrii (1399) şi Iacob de Canallis (1412) la Severin. Aceştia nu locuiau în oraşele episcopale, iar titlul lor era mai mult onorific.
O mănăstire catolică, purtând hramul Sf. Maria, a existat şi la Târgovişte, însă a fost distrusă de turci în 1395. Mircea a reclădit-o, astfel că aceasta mai exista încă la 1417. A fost pomenită şi în 1640, de către misionarul Bakšič. Un lăcaş catolic se pare că a existat şi la Râmnicu Vâlcea, pe locul bisericii ortodoxe Sf. Dumitru de mai târziu.
La iniţiativa împăratului roman Sigismund de Luxemburg, în 1414 a fost convocat un conciliu religios la Constanţa, (azi în Germania) care avea un triplu scop: eradicarea „ereziei” husite, aplanarea schismei papale dintre Roma şi Avignon, precum şi unirea Bisericilor Catolică şi Ortodoxă. Şedinţele conciliului de la Constanţa s-au prelungit până în 1418, an în care au început discuţiile privind chestiunea unirii bisericeşti. Domnii Ţării Româneşti şi Moldovei au făcut act de prezenţă prin câte un boier: Thobermur (Dobromir), respectiv Giorgius de Samusinis (probabil Gheorghe din Sămuşeni), menţionaţi în cronica lui Ulrich von Richental (scrisă în cinstea acestui eveniment în perioada 1420 - 1430). Tot în aceasta sunt enumerate şi oraşele moldo-valahe cu importante comunităţi catolice: Kylo (Chilia), Sorscha (Suceava), Mencz (Neamţ), Jessmarkt (Iaşi), Molda (Baia), Langnaw (Câmpulung), Ergx (Argeş?), Zürm (Severin), Behlo (Hârlău sau Bacău), Burlat (Bârlad) şi altele neidentificate. Această delegaţie reprezintă prima participare a românilor la un congres internaţional.

Cultura Țării Românești în vremea lui Mircea cel bătrân

Despre cultura din vremea lui Mircea cel Bătrân se ştie prea puţin, în mare parte datorită faptului că nu s-au păstrat vechile manuscrise de la mănăstirile Cozia, Tismana, Cotmeana şi Snagov.
Până în timpurile noastre a ajuns un Polieleu (glorificare în versuri şi cântări a Maicii Domnului) compus de „kir Filotei monahul, fost mare logofăt al lui Mircea voievod” (este vorba de Filos logofătul, călugărit sub numele de Filotei). Această lucrare a cunoscut o răspândire foarte largă, ajungând să fie copiată chiar şi în Rusia, Serbia, Bulgaria sau Cehia.
De asemenea, tot din aceeaşi perioadă a mai supravieţuit o Evanghelie copiată de călugărul Nicodim de la Tismana pe pergament, un Hexæmeron al lui Ioan Exarhul, o Evanghelie din secolul al XII-lea care a aparţinut mitropolitului Antim Critopol, şi un Tetraevanghel din 1404-1405, împodobit cu miniaturi de către Nicodim de la Tismana. Acesta este considerat cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească. Ferecătura Tetraevanghelului este realizată în tehnica au repaussé şi redă scena răstignirii Mântuitorului.
In domeniul olăritului, se remarcă vasele având litere sau propoziţii incizate în pasta moale (de exemplu pe o strachină smălţuită de la curtea domnească scrie „[Io]an a scris în luna martie 8 zile”), şi cahlele de sobă având reprezentaţi cavaleri în zale, descoperite la Târgovişte. Figurile reprezentate pe vasele de ceramică sunt diverse: oameni, animale, etc.
Intr-o povestire bizantină („Călătoria lui Mazaris în iad”, 1415) se arată cum un grup de artişti greci, veniţi în Ţara Românească din motive comerciale, au fost primiţi foarte bine de către „prea mărinimosul voievod”.
Ca operă arhitecturală, din vremea lui Mircea datează numai biserica cea mare de la Cozia. Pictura murală însă este mai nouă, ea fiind restaurată complet la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În tezaurul bisericii se mai păstrează încă un epitaf din 1396, ţesut pe mătase albastră şi brodat cu aur şi argint. De asemenea, la jumătatea secolului al XIX-lea încă se mai găsea acolo şi mantaua voievodului, prefăcută într-o sfită preoţească. „Stofa acestei mantale e un ce prea curios şi care merită să fie văzută; este de pluş ce cuprinde nişte flori galbene pe un câmp verde spălăcit, cu ceva fir pe dânsul şi cu oarecare însemnări roşii, cât se poate de solid şi curat”.
In cancelaria domnească se cunoşteau limbile slavonă, latină şi probabil greacă. Grămăticii erau puţini, astfel că trebuiau să îşi urmeze domnul oricunde se ducea acesta, căci ei cunoşteau formulele juridice consacrate. D. P. Bogdan considera că „formularele hrisoavelor slavo-române în totalitatea şi armonizarea lor sunt un produs propriu spiritului românesc al epocii, impregnat de mediul slav, elementele componente importate din mediul bizantin prin intermediul sud-slav şi din mediul apusean prin intermediul sârb sau ungaro-latin, modelându-se după nevoile cancelariei muntene”. Aceasta înseamnă mai multă precizie, simplificare şi prezenţa mai multor elemente juridice faţă de corespondentele sârbe sau bulgare.

Reprezentarea contemporană a lui Mircea cel Bătrân

Cu reprezentarea de bărbat tânăr, Mircea se regăseşte în frescele ctitoriilor sale de la Brădet şi Cozia. In primul caz, domnitorul poartă o coroană dublă şi costum specific secolului al XIV-lea. Se regăseşte alături de doamna Mara, însă fără fiul Mihail. La Cozia, în paraclis (sau bolniţă, cum mai e cunoscut), Mircea apare cu părul netăiat şi o coroană similară străbunicului său Basarab I. Costumul său este bine detaliat, pieptarul prezentând patru vulturi bicefali bizantini ce semnifică rangul de despot al voievodului. Pantalonii sunt strâmţi, iar încălţămintea are vârful ascuţit. Alături de el se află Mihail, foarte tânăr.
Portretul din biserica mare a mănăstirii Cozia a fost refăcut în timpul domniei lui Neagoe Basarab, după vechiul model. Mircea capătă coroana mare din secolul al XVI-lea, similară cu cea a lui Neagoe, însă Mihail rămâne cu coroana veche. Costumele sunt mai puţin detaliate, iar de data aceasta Mircea poartă acvila bicefală pe genunchii pantalonilor.
Portretul cel mai cunoscut al său se află în biserica episcopală de la Argeş, realizat în prima jumătate a sec.al 16-lea după modelele mai vechi.

Heraldica Țării Românești pe timpul lui Mircea cel Bătrân

Sigilul aflat pe tratatul încheiat în 1390 între Mircea cel Bătrân şi regele polon Vladislav al II-lea prezintă ca stemă a Ţării Româneşti un scut francez vechi mobilat cu o acvilă având capul conturnat şi aripile strânse, însoţită la stânga sa de o cruce, o stea în şase colţuri şi o semilună „crai nou”. Pe monedele emise în această perioadă acvila cruciată este plasată pe post de cimier, deasupra unui coif care timbrează stema dinastică a lui Mircea.
Din 1403 datează cel mai vechi sigiliu muntenesc păstrat care prezintă aşa numita „Nova plantatio”. El prezintă două capete încoronate redate în profil, despărţite de o tulpină bifurcată în partea superioară. Există opinia că cele două personaje ar fi Mircea şi fiul său Mihail.
In martie 1395 voievodul muntean semnează la Braşov un tratat de alianţă cu regele ungar Sigismund. Neavând la el pecetea cea mare, Mircea confirmă cu sigiliul cel mic, reprezentând un leu rampant. De asemenea, la înnoirea tratatului cu Polonia, în 1411, Mircea foloseşte atât sigiliul de stat, cât şi pe cel mic.
Stema dinastică a lui Mircea, regăsită pe monedele sale, prezintă un scut francez despicat cu primul câmp fasciat în 8 piese iar al doilea plin. Uneori, jumătatea fasciată apare în partea stângă a stemei. Pe ducaţi, această stemă este timbrată de un coif care are pe post de cimier acvila cruciată. Câmpul plin al scutului este marcat deseori cu diverse sigle servind ca indicaţii de emisiune şi de ateliere monetare.
In cronica lui Ulrich von Richental (copia de la Aulendorf, din 1483) se află şi o stemă atribuită „principelui Despot al Ţării Româneşti”, care prezintă un scut de argint încărcat cu un leu negru încoronat, profilat spre dreapta. Tot în această copie (căci originalul s-a pierdut) se regăseşte şi stema voievodului Valahiei Mici (Olteniei) (ori a boierului Dobromir după unele variante), anume un scut de argint ce cuprinde un leu încoronat, profilat spre dreapta, şi însoţit de o semilună în partea inferioară şi de o stea în cea superioară. In copia din 1536 a cronicii mai există încă o stemă pentru Ţara Românească înfăţişând pe un scut de argint doi negri adorsaţi, goi, dansând. Aceste steme, precum şi cele care desemnau Moldova (trei capete de negri) au dat naştere la numeroase supoziţii şi discuţii între istorici.

MIRCEA CEL BĂTRÂN

Viitorul voievod numit de români Mircea cel Bătrân a fost fiul lui Radu I-ul și fratele lui Dan I-ul, fratele său mai mare, căruia i-a urmat la tron. Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna Calinichia. Despre doamna Calinichia, mama lui Mircea, istoricii au susținut patru variante:

- Doamna Calinichia ar fi fost a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbești târzii (sec.al 17-lea). Totuși, cea de-a patra fiică a cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în 1387.

- Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot. P. P. Panaitescu argumentează că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea stăpânirii sale în Dobrogea.

- Doamna Calinichia ar fi una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele în momentul călugăririi.

- Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moșii pe care le deține acolo.

Mircea cel Bătrân a trăit între 1355–31 ianuarie 1418 și a fost domnitorul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.

Mircea s-a intitulat în actele oficiale ale vremii sale drept „In Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. In istoriografia română mai apare și sub numele Mircea cel Mare.
Domnia vijelioasă și strălucită a  lui Mircea cel Bătrân a dus Țara Românească la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Faptul a atras cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică. Cei doi frați care au urmat succesiv pe tronul tatălui lor, Dan și Mircea, au avut, se pare, încă un frate legitim mai mic, pe nume Staico, frate menționat într-un singur document de danie a domnitorului către Mănăstirea Snagov.

Mircea cel Bătân și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia
Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet. Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană din Carintia. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață.


Mircea a avut mai mulți copii, căci din cele spuse de  autorii Ducas și Chalkokondyl: „ducând o viață liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, au fost Radu Prasnaglava (m. 1427?), Alexandru Aldea (m. 1436?) și Vlad Dracul (m. 1447). Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. In cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).
Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Raguza și probabil Vlad "Uzurpatorul". Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea (nimic sigur sau reie;it din acte). Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, pe doamna Anca.
Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (adică din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Intrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în sec.al 16-lea.
Mircea a urcat pe tron după moartea fratelui său Dan I-ul, petrecută la 23 septembrie 1386. El a găsit Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea a păstrat dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. In paralel, a înzestrat armata cu arme și a întărit sau înființat cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea a ctitorit o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care au devenit în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și prin activitatea zugravilor acestora. In 1401, mitropolitul Țării Românești a primit titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
Sec.al 15-lea a adus importante modificări în statutul politic și juridic al Țărilor Române în relațiile internaționale. Intrarea Țărilor Române în sfera de interes și influență a Imperiului Otoman a însemnat antrenarea spațiului românesc într-o dispută politică și militară între marile puteri din regiune: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman. Dacă primele decenii ale existenței statale a românilor s-au desfășurat sub semnul disputelor dintre Ungaria, Polonia și Hoarda de Aur, stabilirea hotarelor imperiului semilunei pe Dunăre a adus un actor nou și foarte puternic pe scena politică și militară a sud-estului Europei.
Primele contacte militare dintre români și turci s-au consumat în timpul lui Vladislav Vlaicu, probabil în 1369, când steaguri românești au luptat împreună cu cele maghgiare împotriva turcilor aliați cu bulgarii în sudul Dunării. Posibil ca să fi urmat o perioadă de negocieri și chiar de alianțe antimaghiare, pentru că în 1374 domnul român era acuzat de un grup de boieri trădători că ar fi încheiat o înțelegere cu turcii împotriva Ungariei. Deci primele contacte româno-turce au fost în principal de ordin militar, de intensitate redusă, în condițiile în care între Țara Românească și Poartă erau statele bulgărești, cu rol de state-tampon.
Intensitatea raporturilor dintre turci și români a crescut sensibil în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, în condițiile în care domnul român s-a confruntat încă de la începutul domniei cu presiunea politică a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Pentru a contracara pretențiile de suzeranitate ale regelui maghiar, moștenite de la predecesorii săi, Mircea a continuat politica de independență promovată de înaintașii săi și a încheiat un tratat de alianță defensivă cu regele Poloniei în 1389. In condițiile în care regele Poloniei, Vladislav Jagello și regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ridicau reciproc pretenții asupra coroanei celuilalt, ca moștenitori ai regelui Ludovic cel Mare, între cele două state se menținea o situție conflictuală, care s-a perpetuat pentru câteva decenii. Tratatul dintre regele polon și domnitorul român era încheiat de pe poziții egale, ca între doi suverani. Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva dușmanului comun – regele Ungariei – și sprijinul împotriva altor inamici ai uneia dintre părți era lăsat la latitudinea celuilalt.
Mircea s-a întâlnit cu otomanii în obiectivele sale de a-și extinde autoritatea între Dunăre și Marea Neagră. Pe de altă parte, așezarea turcilor la Dunăre a deschis drumul expedițiilor de jaf ale achingiilor turci, expediții care au început deja în 1390. Presiunea otomană l-a determinat pe țarul bulgar de la Târnovo să se supună regelui maghiar, fără să poată schimba însă cursul istoriei. A dat însă un exemplu care va fi urmat în curând de Mircea cel Bătrân. In toamna anului 1394 Baiazid I a invadat Țara Românească. Bătălia decisivă s-a dat la Rovine și s-a soldat cu succesul militar al lui Mircea cel Bătrân. In ciuda acestei victorii, Mircea a fost alungat de pe tron de către Vlad, numit de istorici Vlad "Uzurpatorul". A fost primul caz în care domnul țării a fost schimbat datorită intervenției blocului polono-moldovenesc și a turcilor, un precedent care va deveni un obicei permanent în deceniile următoare. Mircea a fost nevoit să își schimbe radical opțiunile politice și în primăvara anului 1395, în martie, a depus omagiul față de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Omagiul a fost dublat de un tratat defensiv împotriva turcilor. Sigismund de Luxemburg tocmai fusese înfrânt în iarnă în Moldova, unde încercase să îl supună pe Ștefan I al Moldovei. In ciuda acestui eșec, regele maghiar a construit o startegie antiotomană, în condițiile în care se pregătea o mare cruciadă. Inițial a trimis un corp expediționar pentru a-l reînscăuna pe Mircea, dar din cauza subestimării adversarului campania s-a soldat cu un eșec. In iulie-august 1395 regele a venit personal în Țara Românească în fruntea unei oști maghiare și l-a repus pe tron pe Mircea. Peste câteva luni Vlad a fost reînscăunat de către turci. Vlad I a refuzat propunerile de vasalitate ale lui Sigismund, care era dispus să îl sacrifice pe Mircea, și a depus omagiul prin delegați față de regele Poloniei. Actul încheiat între Vlad I și regele polon diferă fundamental de cel încheiat cu câțiva ani în urmă de Mircea cu același rege. Dacă în 1389 Mircea și Vladislav Jagello erau doi parteneri egali, Vlad I era vasal al regelui polon. Trebuie să remarcăm că Vlad I s-a închinat lui Valdislav ca potențial rege al Ungariei, în contextul în care regele polon revendica pentru el și soția sa, fiica lui Ludovic, tronul Ungariei, după ce soția lui Sigismund, Maria, cealalată fiică a lui Ludovic, a murit. Vlad i-a recunoscut pe Valdislav și Hedviga drept regi ai Ungariei, moștenitori legali ai coroanei lui Ludovic în Ungaria. Prima mare bătălie între forțele creștine și otomani, care a deschis seria cruciadelor târzii antiotomane, a fost cruciada de la Nicopole din 25 septembrie 1396. Eșecul creștinilor a întărit poziția lui Vlad I în Țara Românească. Mircea nu a putut să asigure întoarcerea regelui Sigismund de Luxemburg prin Țara Românească. Din cauza nesiguranței drumului, regele s-a întors în Ungaria pe un drum ocolit, cu corabia pe Dunăre, apoi pe mare până la Constantinopol, a ocolit peninsula Balcanică și după trei luni a ajuns pe coasta mării Adriatice, la Ragusa. Pe parcurs, pe Dunăre, l-a trimis acasă pe voievodul Transilvaniei cu un grup de nobili, din regiunea Brăilei către Brașov, deci pe un drum mai scurt și folosit de negustorii brașoveni. Este evident că poziția lui Mircea a fost nefavorabilă în această perioadă și probabil că a stat în posesiunile ardelene, fie în Făgăraș, fie în cetatea Bologa de lângă Cluj. După întoarcerea în Transilvania, voievodul Știbor a mobilizat o nouă oaste cu care a intrat în Țara Românească în iarna 1396-1397, l-a capturat pe Vlad "Uzurpatorul" și a reînscăunat pe Mircea cel Bătrân.
Este evident că în acest context politic și militar Mircea cel Bătrân a acceptat suzeranitatea regelui maghiar. De altfel, după insuccesul de la Nicopole regele Sigismund de Luxemburg și-a schimbat radical viziunea supra relațiilor cu otomanii. Pe plan intern a luat măsuri de organizare a armatei, cu ocazia dietei de la Timișoara. Pe plan extern a constrtuit un sistem de state tampon între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman, format din Țara Românească, Serbia și Bosnia. In noua politică defensivă a regelui maghiar cele două state aveau rolul de a stopa, sau cel puțin de a încetini, atacul turcilor asupra Ungariei, pentru a permite mobilizarea oastei maghiare. Acest sistem defensiv bazat pe state tampon a stat la baza raporturilor dintre Ungaria și Poartă în întreg sec.al 15-lea. Fidelitatea principilor din statele tampon era garantată, teoretic cel puțin, de depunerea omagiului față de rege, care își asuma rolul de protector și care le oferea feude importante în teritoriul Ungariei. Așa cum domnii români fideli regelui stăpâneau Țara Făgărașului și Țara Amlașului, iar mai apoi și alte regiuni, despoții sârbi aveau feude importante în diverse părți ale Ungariei. Aceste posesiuni erau stăpânite pro honore, adică temporar și condiționat de credința față de rege.
Regele Sigismund de Luxemburg s-a implicat în problemele politice europene și după 1400 s-a abătut de la scopul cruciadei antiotomane. Interesul pentru alte coroane, ca cele ale Boemiei, ale Imperiului Romano-German, sau pentru problemele Bisericii și lupta conrtra ereziilor, au captat atenția regelui maghiar și doar momentele de criză în relațiile cu turcii l-au readus pe rege la granița sudică a regatului. In 1401-1403 regele s-a confruntat cu o gravă criză internă, datorită rebeliunii unei partide nobiliare care i-a contestat autoritatea. In aceste condiții, ale rebeliunii nobiliare din Ungaria și a scăderii autorității regelui Sigismund de Luxemburg, Mircea cel Bătrân a încheiat în secret un nou tratat defensiv cu regele polon împotriva regelui maghiar în 1403.
Duplicitatea diplomatică a lui Mircea a fost posibilă în condițiile în care pericolul otoman a fost îndepărtat pentru moment prin capturarea lui Baiazid, la Ankara, în 1402, de trupele mongole ale lui Timur Lenk. Deceniul următor a însemnat epoca de glorie a lui Mircea și afirmarea lui pe plan internațional, deoarece s-a implicat în luptele pretendenților pentru tronul otoman. Mircea și-a extins autoritatea asupra Dobrogei (se pare că a avut chiar ajutorul trupelor maghiare trimise de regele Sigismund). Deși în 1406 Mircea a confirmat omagiul cu ocazia întâlnirii cu regele maghiar la Tismana, curând Mircea a declinat această relație de vasalitate, încurajat desigur de evoluțiile internaționale favorabile. Inrăutățirea relațiilor dintre regele maghiar și domnul român este dovedită de faptul că după 1407 banatul de Severin era dat spre administrare unui demnitar maghiar, deci a fost luat de la Mircea. Voievodul român l-a sprijinit la tronul otoman pe Musa Celebi. In timpul în care trupe românești erau în sudul Dunării pentru a-l ajuta pe acesta să ocupe tronul, Mircea s-a confruntat cu presiunea militară și politică a lui Sigismund. In aceste condiții a încheiat, în 1410, un nou tratat cu regele Poloniei. Acordul era formulat împotriva inamicului comun, regele maghiar, și marchează independența aboslută a lui Mircea cel Bătrân în anii respectivi.
Incheierea păcii și a unui tratat la Lublin, în 1412, între regele maghiar și cel polon a marcat sfârșitul epocii de independență a lui Mircea, care a fost trădat de aliatul polon. Acordul maghiaro-polon prevedea, printre altele, delimitarea sferelor de influență. Țara Românească a rămas în sfera de influență a lui Sigismund. Recunoașterea suzeranității de către Mircea este dovedită de primirea cetății Bran, la scurt timp după înțelegerile polono-maghiare și de confirmarea privilegiilor comerciale ale brașovenilor. In cazul Moldovei, acordul dintre cei doi regi a fost mult mai drastic. Practic s-a instaurat un condominium asupra Moldovei. Domnul Moldovei era obligat să participe la campaniile antiotomane, iar în caz de refuz țara urma să fie împărțită în două între Ungaria și Polonia. Relațiile lui Mircea cu Sigismund au evoluat în funcție de pericolul otoman. In anii 1415-1416, în paralel cu desfășurarea unor tratative de armistițiu cu noul sultan, Mehmed I, regele maghiar și domnul român au sprijinit un contracandidat, pe Mustafa. Trupe româno-maghiare au încercat să îl impună ca sultan. Eșecul acestei noi tentative de a-și impune pe tronul otoman propriul favorit l-a costat pe Mircea un atac al sultanului Mehmed I în primăvara anului 1417, când trupele turcești au reocupat Dobrogea și au intrat în Țara Românească. Potrivit cronicilor turcești, în urma acestei intervenții Mircea a fost nevoit să accepte plata unui tribut anual și a promis să își trimită fiul ca ostatic la Poartă și să îl sprijine pe sultan în campaniile militare. La scurt timp o oaste din Transilvania a încercat să îl readucă pe domnul român în sfera de influență a regelui maghiar. Moartea domnitorului în ianuarie 1418 a lăsat țara sub presiunea celor două puteri cu pretenții suzerane – Regatul Ungariei și Imperiul Otoman.


Conflictul cu Imperiul Otoman

In (probabil) 1387, după suirea pe tron a lui Mircea, cneazul Lazăr al Serbiei repurtează la Pločnik o biruință asupra turcilor. Încurajat de succesul avut, el se hotărăște sa organizeze o coaliție creștină împotriva otomanilor. Acest plan n-a găsit răsunetul pe care-l merita. Ungurii n-au răspuns la timp, iar contingentele creștine din Bosnia și Albania au fost insuficiente. Mircea a trimis un corp de oaste. Lupta s-a dat pe 15 iunie 1389 pe Câmpia Mierlelor (Kossovopolje în sârbește). La început se părea că biruința va fi a creștinilor, mai ales după ce un sârb fanatic, Miloș Obilici, îl ucisese cu lovituri de pumnal pe sultanul Murad. Fiul lui Murad însă, Baiazid, ia imediat comanda armatei și schimbă retragerea într-o mare izbândă. Participarea lui Mircea nu putea rămane fără urmări. Domnul muntean se hotăraște să ia măsurile de apărare necesare. Fortifică linia Dunării, construind la Giurgiu o cetate puternică. Peste o jumătate de veac, Vlad Dracul, fiul lui Mircea, avea să spună cavalerilor francezi că fiecare piatră din această cetate îl costase pe tatăl său un bolovan de sare. După cum era de așteptat, atacul lui Baiazid se produce. Nu știm exact cum au început ostilitătile, cine a atacat cel dintâi.

Unele izvoare turcești amintesc de o incursiune a lui Feriz beg care, plecând din Vidin, ar fi jefuit Țara Românească. Ca răspuns, Mircea ar fi prădat în iarna următoare malul drept al Dunării. Alte izvoare turcești susțin că ostilitățile ar fi fost deschise de domnul muntean, care în lipsa sultanului, plecat în expediție în Asia Mică, ar fi atacat în Peninsula Balcanică, mai exact la Karinovasî. Oricare ar fi fost pretextul, cert este că ostilitațile trebuiau să izbucnească fiindcă motivul real îl constituiau posesiunile lui Mircea de pe malul drept al Dunarii, adică Dobrogea și Silistra.

Se poate afirma că Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. In 1395, Baiazid I (zis și Yldîrîm sau Trăsnetul, nu Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. In ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394), armata Țării Românești a înfrânt avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu a fost decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, a pierdut tronul în favoarea lui Vlad I și s-a retras în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii i-a adus o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. In Țara Românească, turcii  și blocul polono-moldovean l-au așezat în scaun pe acel anonim Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia la sfârșitul lui 1396, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg, Prin intervenția voevodului Știbor din Ardeal.
In 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, a participat la cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate europene și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie 1396. Oastea română, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, s-a retras fără a intra în luptă.
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.
Infrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlan, sau Timur cel Șchiop) la Ankara, în vara lui 1402, a deschis o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman și ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. In 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi, unul dintre cei trei fii ai lui Baiazid I să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.

Sfârșitul domniei
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Țării Românești în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Țara Românească timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă. Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân a devenit o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân

Granițele Valahiei s-au schimbat deseori până la mijlocul secolului al XVI-lea, însă în timpul domniei lui Mircea Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.
Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit istoricului Anca Ghiață, „o cronologie strictă a stăpânirii Țării Românești ținând seama numai de prezența sau absența unor formule în titulatura domnitorilor nu poate fi unicul criteriu în deslușirea realităților istorico-teritoriale”. Pentru a completa imaginea de ansamblu, trebuie cercetate și actele de danie, dovezile arheologice, cronicile (cu precădere contemporane) etc.
Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Banatul de Severin

Mircea este și domn al Banatului Severinului (din 1388/9). Intr-un document din 20 iunie 1400 Severinul nu mai apare în titulatura lui Mircea, însă, doar pe baza acestui fapt, nu se poate concluziona cu certitudine că banatul i-ar fi fost luat înapoi de către regele Ungariei. De-a lungul stăpânirii lui Mircea în această parte, s-au succedat o serie de bani: boierii Stănilă, Radul, Dragomir, Drăgan și Aga. Aceștia se pare că erau dregători militari, cu atribuții administrative și judecătorești locale. La sfârșitul anului 1406, la Severin a avut loc o întâlnire între Mircea și Sigismund de Luxemburg.
De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere sub stăpânirea lui Mircea. Din 1388 și până în 1393 au continuat să existe bani de Severin numiți de regele ungar, însă aceștia rezidau în Banatul Timișoarei. După bătălia de la Rovine, convingându-se că poate lăsa cu încredere feudele ardelene și Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea, Sigismund suspendă funcția de ban de Severin. Această situație va dura până la 1428.

Amlașul și Făgărașul

Intocmai ca și în cazul Banatului de Severin, profitând de scurta anarhie din Regatul Ungar, Mircea a preluat Amlașul și Făgărașul în virtutea vechiului drept de moștenire de la Vladislav I. Sigismund de Luxemburg le-a lăsat sub stăpânirea vasalului său, deși cu neîncredere până la bătălia de la Rovine.
Cele 12 documente date pentru Țara Făgărașului permit să se stabilească granițele acestei feude: în nord Oltul (Mircea se intitulează într-un act: „domn al Țării Făgărașului până la Olt”), în sud se învecina cu Țara Românească. Cel mai vestic sat menționat în documente este Scoreiul (1391), însă P. P. Panaitescu nu exclude ca și Porumbacu să fi făcut parte din Țara Făgărașului, ținând seama de elementele de relief care puteau constitui granița de est a feudei. Pe aceleași baze, granița estică a fost stabilită cu aproximație pe culmile ce despart Țara Oltului de Țara Bârsei (Munții Perșani, Munții Codlei). Cele mai estice sate menționate în documentele păstrate sunt Cuciulata, Dopca și Fântâna.
Se constată o unificare a administrației, stării sociale, bisericii și dărilor din Țara Făgărașului cu cele din Țara Românească. Boieri munteni stăpâneau moșii în Făgăraș, la fel cum boieri locali, români, primiseră și ei danii acolo de la domnitorul Țării Românești. Cu toate acestea, Sigismund de Luxemburg, ca senior, își păstra toate prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului făgărășean. Spre exemplu, în 1397 dă porunci și ține scaun de judecată pe când se afla în Făgăraș.
Amlașul este și el bine delimitat în două acte din 1366 și 1383. Ultimul indică următoarele hotare: muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec, râul Amlaș, Firthysdorf (dispărut), râul Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz (Săcel), apa Chirvod Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, șanțul boilor zis Tysgrad, râul Bidenbach și satul Varalya (Orlat). Așadar acest domeniu cuprindea cinci sate românești (Săliște, Galeș, Vale, Sibiel și Cacova) și castelul Amlaș.
Ducatul Făgărașului, ca și Amlașul, nu avea legături bune ori directe cu Țara Românească, astfel încât, pentru trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să apeleze la voievodul Ardealului și să tranziteze pe teritoriul stăpânit de acesta.

Cetatea Bran

Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Va rămâne sub stăpânirea Țării Românești până în timpul lui Mihail I, când, pe 7 iunie 1419, în urma numeroaselor proteste ale brașovenilor împotriva castelanilor munteni, cetatea este luată înapoi de regele ungar.

Cetatea Bologa

Intre 1399 și 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal și cetatea Bologa. Aceasta i-a fost acordată de către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole, fie în preajma lui 1398. Există o singură mențiune documentară a acestei stăpâniri, datând din 23 ianuarie 1399.

Hotarul dinspre Moldova

In privința graniței dintre Moldova și Țara Românească (sectorul dintre Carpați și Prut) au existat două teorii de-a lungul timpului. Prima dintre ele considera că ținutul Putnei a aparținut Munteniei, în timp ce a doua, larg acceptată de către istorici în ziua de azi, considera că încă din timpul lui Mircea granița se afla pe Milcov și Siret.
Prima teorie avea ca argumente mai multe mențiuni istorice. In 1408, Alexandru cel Bun acordă un privilegiu negustorilor din Liov în care menționează că acei care vor merge către Țara Românească vor plăti taxă „la graniță, la Bacău... vama de graniță, fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P. Hasdeu). Prin urmare nu numai Putna, dar și Tecuciul și Covurluiul erau sub stăpânirea domnului muntean. De asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie voievodul Ștefan cel Mare a luat cetatea Crăciunei, cu ținutul tot, din mâinile muntenilor, alipindu-le Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui Ureche arată că în 1475 „aducând și pre ai săi boieri și oameni de cinste de au vorovit și au tocmit, de au despărțit din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce vine pre lângă Odobești și trece de dă în apa Putnei și până astăzi este hotarul țării Moldovei și al Țării Românești acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel Mare. Iară mai înainte au fost având țările amândouă pricină, că Țara Românească vrea să fie hotarul său până în apa Trotușului, iar moldovenii nu-i lasă, până au vrut Dumnezeu de s-au tocmit așa”.
P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea cel Bătrân, demontându-le și dovedind că granița se afla pe Milcov. In primul rând observă că Hasdeu a tradus greșit cuvântul slavon краи prin graniță în loc de margine. În lumina acestei corecturi, istoricul precizează că în acele vremuri vămile se plăteau mai ales în târguri. Bacăul și Bârladul fuseseră alese ca târguri de margine, întrucât nu mai erau alte asemenea așezări până la granița munteană (Galați nu era încă târg). In continuare prezintă câteva documente moldovenești care indicau stăpânirea moldovenească în acele ținuturi încă din vremea lui Alexandru cel Bun.
Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul al XVII-lea, în vreme ce letopisețele slavone contemporane nu pomenesc nimic despre luarea ținutului din jurul Crăciunei, ci numai a cetății înseși. Mai mult, acest act este de fapt o recuperare a fortificației aflată pentru scurtă vreme sub stăpânire munteană, întrucât la 1473 Ștefan își avea staroștii săi la Crăciuna. 
In legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o socotește doar o interpolare târzie, lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun întărește, printr-un act, trei sate de pe Putna unui boier. În 1435, boierul moldovean Petre Hudici stăpânește seliștea Lumineni pe Milcov. La acestea se pot adăuga numeroase documente din aceeași perioadă care indică precis stăpânirea Moldovei asupra ținutului Putnei.
La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ștefan cel Mare și Matei Corvin, în care se vorbește despre „granițele țării Moldovei cu Țara Românească după vechile limite și datine [...] statornicite de Ștefan I al Moldovei și Vlad Transalpinul și apoi [...] conform privilegiilor încheiate de ambe părți de voievozii Alexandru și Mircea”. Cum Mircea și-a întins stăpânirea către părțile tătărești abia în 1404, istoricul concluzionează că granița dintre Moldova și Țara Românească în vremea domnitorului muntean a rămas aceeași: pe Milcov.

Spre părțile tătărești

După 1404 Mircea își extinde stăpânirea și la nordul gurilor Dunării, cuprinzând cetatea Licostomo. În lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi vorba despre o identitate între acest port și Chilia, ci despre o așezare individuală, aflată în preajma Vâlcovului și a Peripravei. Granițele aproximative au fost stabilite de către P. P. Panaitescu astfel: în vest Prutul, în nord pădurile basarabene (lăsând astfel lagunele în stăpânirea lui Mircea), în est Marea Neagră (până undeva în zona limanelor Sasic ori Șagani -Albei).

Statuia lui Mircea cel Bătrân la Tulcea

Dobrogea

In 1388, în timpul conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei și cele creștine ale țarului Șișman și ale despotului Ivanco, Mircea trimite trupe muntene care ocupă unele cetăți dobrogene, însă acțiunea acestora este respinsă de către otomani. Însă, după plecarea oștii turcești, în anul următor, Mircea reușește să cucerească toată Dobrogea, cu cetatea Silistrei.
Mircea păstrează organizarea locală (dovada existenței chefaililor, funcționarii de tip balcanic) însă va face donații de pământ dobrogean boierilor săi și mănăstirilor.
Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui Dobrotici), comerțul dobrogean va cunoaște prosperitatea economică, dovadă fiind numeroasele tezaure monetare aparținând lui Mircea ori lui Petru Mușat, găsite la Niculițel, Enisala și Ecrene. Deosebit de activitatea comercială efectuată pe mare, economia locală se baza pe bogăția oilor și a peștelui.
Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396), însă o recuperează în 1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puține știri există în legătură cu victoria din 1404, anume doar o scrisoare a regelui ungar din același an, în care menționează despre „frumoasele izbânde dobândite de voievodul Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”. In 1409, Mircea respinge un nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menționat într-o inscripție comemorativă în limba greacă descoperită în acest oraș: „Io Mircea, marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.
Dobrogea va fi pierdută din nou de către Țara Românească în 1420, la doi ani după moartea lui Mircea, reintrând de câteva ori, temporar, în componența Țării Românești până în 1428.

Umbre ale lui Mircea 

Cu toate că pe data de 23 septembrie se împlinesc 630 (2016) de ani de când Mircea cel Bătrân a devenit domnul Ţării Româneşti, timpul nu a reuşit să şteargă umbra celui care a consolidat economia, armata, administraţia şi biserica într-o Ţară Românească care se opunea tendinţelor expansive ale Regatului Ungar şi ale Poloniei, care doreau să avanseze către gurile Dunării, dar şi ale Imperiului Otoman, cu mari interese în Balcani. Pe vremea domniei sale, Ţara Românească a înregistrat cel mai vast teritoriu din toate timpurile, organizat într-o administrare centralizată, condusă de la Curtea de Argeş, cu implicarea sfatului boierilor alcătuit din dregători ai Curţii. Interesantă a fost şi organizarea armatei, împărţită în două corpuri de oaste: „oastea cea mare", formată în principal din ţărani şi „oastea cea mică" aservită Curţii.

Domnia lui Mircea cel Bătrân a deschis pe pământul românesc o epocă în care, în plan strategic au fost înălţate cetăţi care consolidau punctele sensibile ale ţării, iar în plan cultural au fost construite mănăstiri şi biserici, devenite adevărate centre de cultură, demonstrând calităţile de bun organizator ale domnitorului. În ceea ce priveşte diplomaţia, Mircea cel Bătrân a căutat să încheie alianţe cu vecinii săi, însă conflictul cu Imperiul Otoman s-a menţinut datorită intervenţiei pe care domnitorul român a înţeles să o aibă în legătură cu popoarele creştine de la sud de Dunăre. Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani, perioadă în care Ţara Românească a fost împărţită în judeţe care au avut parte de un sistem ambulant de fisc şi magistratură, serviciile de acest gen fiind realizate în anumite intervale de timp şi la date dinainte anunţate. În acele timpuri, erau chemaţi la oaste şi luptau pentru pământul ţării toţi valahii în stare să poarte arme, pentru că a-ţi apăra ţara era o îndatorire de onoare deprinsă încă din copilărie.

Despre personalitatea voievodului muntean de la a cărui domnie se împlinesc în acest an şase secole şi aproape trei decenii, stau mărturie frescele de la Brădet, Argeş şi Cozia, în care se pot remarca privirea pătrunzătoare şi trăsăturile fine ale unui personaj cizelat, cumpătat şi determinat. În memoria tuturor faptelor sale care au făcut obiectul nenumăratelor studii de gen pe plan internaţional, la data de 12 septembrie 2011, respectiv la împlinirea a 625 de ani de la începutul domniei sale, Banca Naţională a României a pus în circulaţie o monedă de alamă cu valoarea nominală de 50 de bani, dedicată aniversării urcării pe tron a celui care a fost Mircea cel Bătrân, sau Mircea cel Mare, în paralel cu altă monedă, de data aceasta din aur, cu o valoare nominală de 200 lei, destinată colecţionarilor. Literatura a consemnat în mod fericit, inspirat şi valoros, frânturi din domnia voievodului muntean care a depăşit orice modalităţi de conducere obişnuite acelor vremuri, dintre aceste lucrări cele mai cunoscute fiind: „Scrisoarea lll" a lui Mihai Eminescu şi „Umbra lui Mircea la Cozia" a lui Grigore Alexandrescu. Umbra lui Mircea cel Bătrân nu se va şterge din seva pământului românesc atâta timp cât nu vom uita să-i cinstim memoria aşa cum i se cuvine unui mare voievod.