EMIL RACOVIȚĂ

Biologul, speologul şi exploratorul Emil Racoviţă s-a născut la Iaşi pe data de 15 noiembrie 1868, într-o familie de boieri moldoveni ai căror strămoşi au urcat pe tronul ţării în sec.al 18-lea. A copilărit în judeţul Vaslui, la Sorăneşti, iar primele studii le-a făcut în Iaşi, sub îndrumarea scriitorului şi învăţătorului de atunci, Ion Creangă. Pasiunea sa pentru ştiinţele naturale a fost descoperită de timpuriu, în timpul studiilor de la Liceul „Institutele Unite“, de către doi dascăli de elită, Grigore Cobălcescu şi Petru Poni.

După liceu, a urmat, la dorința tatălui său, Facultatea de Drept din Paris, unde a plecat în 1886, dar, mai târziu, tânărul Racoviță a renunțat la o activitate juridică, Imboldul pe care îl purta în suflet și-a spus de pe atunci cuvântul și, în paralel, a fregventat cu regularitate și prelegerile pe care medicul Leonce Manouvrier le ținea la Școala superioară de Antropologie. Pentru a se dedica vocației care s-a dovedit în timp că i-a fost destinată, iar în anul 1891, a absolvit Facultatea de Ştiințe din Sorbona, avându-l ca profesor de zoologie pe cunoscutul om de ştiinţă Henri Lacaze-Duthiers și conferențiarul Georges Pruvot. A început să se impună ca specialist în ştiințele naturale, printre oamenii de ştiință europeni, în anul 1896, când și-a susținut remarcabila teză de doctorat cu titlul, „Le lobe céphalique et lâencéphale des annélides polychétes“. Prima perioadă de activitate și-a consacrat-o studiilor de zoologie marină, la stațiunile de cercetare de la Roscoff şi "Arago" de la Banyuls-sur-Mer, din Franța, timp în care a descoperit, împreună cu Georges.Pruvot, 11 specii de anelide (viermi cu corpul cilindric).
Obligația de a satisface stagiul militar l-a readus în țară, dar nu pentru mult timp, pentru că a primit curând, de la Liege o scrisoare prin care i se propunea să participe la o expediție care să exploreze țărmurile Antarcticei. Astfel a devenit naturalistul expediției antarctice belgiene organizate și conduse de locotenentul de marină Adrien de Gerlache de Gomery și desfășurate la bordul vasului "Belgica" între 1897-1899. Pentru a înfăptui programul, 19 oameni de știință și dornici de aventură s-au urcat pe o "coajă de nucă", care măsura 32 de metri lungime și 6,5 metri lățime. Riscurile au fost atât de mari încât doi dintre membrii grupului au plătit cu viața curajul.
Referințele remarcabile pe care le-a primit la susţinerea tezei de doctorat, începutul activității sale, cât şi mintea sa sclipitoare şi ascuțitul său simţ al aventurii l-au determinat pe polonezul Arctowski să îl recomande imediat căpitanului Adrien de Gerlache, căruia îi încolțise ideea organizării unei expediții în Antarctica. Astfel că Gerlache a alcătuit echipajul pentru bordul vasului Belgica, care, alături de nume sonore din vremea aceea, precum Georges Lecointe, secundul expediției, Roald Amundsen, norvegianul care doar peste câțiva ani avea să cucerească Polul Sud, medicul american Frederick Cook, rivalul lui Robert Peary în cucerirea Nordului, polonezii H. Arctowski şi A. Dobrowolski, îl include şi pe românul Emil Racoviţă, căruia îi dă în grijă laboratorul fotografic cu aparate ce formau imaginea pe plăci de sticlă, comandate special pentru expediţie la atelierele cunoscutului Antoine Lumičre, părintele cinematografului. Pentru Emil Racoviţă, „Expediţia Belgica“ a fost doar începutul în viața de cercetător internațional. 
Expediția a fost cea dintâi care a avut ca obiectiv nu de pământuri încă nedescoperite, ci să efectuarea unor cercetări și ocservații științifice complexe. și tot cea dintâi care a petrecut o întreagă iarnă polară în mijlocul banchizei australe.

Cu prilejul escalelor făcute în Chile și pe țărmurile strâmtorii Magellan, efectuează cercetări complexe asupra florei și faunei. În apropierea Țării Palmer din Antarctida, expediționarii descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” și câteva insule (una numită de Racoviță insula Cobălcescu). Expediția mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii și insula Wiencke și Țara lui Danco, după numele celor doi membri ai expediției care au pierit în această călătorie.

"Belgica" prinsă de banchiza antartică

Dar ceea ce a primat a fost faptul că expediția s-a încheiat cu un răsunător succes, în dobândirea căruia naturalistul român a contribuit din plin. In plus lui i s-a datorat și neobișnuitul de bogatul material ștințific colectat în întregul periplu. S-a întors în Europa cu 1200 de piese zoologice și 400 de piese botanice, la care s-au adăugat observațiile extrem de amănunțite pe care a făcut cu precădere asupra balenelor, focilor și păsărilor arctice.Pentru studiul aprofundat al acestui material au fost solicitați nu mai puțin de 74 de de specialiști, Racoviță rezervând pentru sine elaborare a patru lucrări. dar, din păcate, nenumăratele îndatoriri cărora va trebui să le facă față în anii următori nu i-au îngăduit să finalizeze decât una singură, cea consacrată balenelor. astăzi se mai știe că în arhiva Muzeului de Istorie Naturală "Grigore Antipa" din București mai există un manuscris de 513 pagini, redactat numai parțial în formă definitivă și care ar fi trebuit să constituie o a doua lucrare, având ca subiect focile. Iar faptul că ea nu a văzut lumina tiparului este cu atât mi regretabil, cu cât cea dintâi a servit multă vreme ca punct de referință în literatura de profil.
Pentru valorificarea prețioaselor sale colecții a trebuit să se folosească tot de ospitalitatea laboratorului "Arago", unde profesorul Lacaze-Duthiers și Georges Pruvot l-au primit cu brațele deschise. La 1 noiembrie 1900, Emil Racoviță a fost numit subdirector al laboratorului, director devenind Georges Pruvot. in anul următor cei doi colaboratori ai săi au devenit codirectori ai periodicului "Archives de Zoologie experimentale et generale", cea mai prodigioasă revistă de specialitate din Europa, pe care tot el o înființase în 1872. Cum nici marea Franță nu aloca bani suficienți pentru cercetări, Racoviță a fost nevoit să folosească mult din veniturile proprii, provenite de la moșia de la Șorănești.


Vasul "Roland" folosit în croazierele de cercetări de laboratoril "Arago"

Nemărginita lui dorinţă de a afla ce este dincolo de fața imediată a lucrurilor l-a purtat aproape în toate colţurile lumii.

A dus la bun sfârșit, într-un mod excepţional, misiunea din Antarctica, dintre anii 1897-1899, întorcându-se din această vestită călătorie cu o colecţie de 1600 de specimene botanice şi zoologice. A publicat apoi o cuprinzătoare lucrare despre cetacee. După ce în Antarctica a dat unei insule descoperite numele profesorului său de la Iaşi, Cobălcescu, el şi-a continuat cercetările asupra animalelor marine, iar în 1907, a semnat actul de naştere a biospeologiei, definită de el ca ştiinţă a formelor de viaţă din mediul subteran, prin publicarea studiului „Essai sur les problčmes biospéologiques“. A inițiat un program internațional de cercetare numit „Biospeologica” care să studieze fauna peșterilor, la început ca o activitate privată, dar în 1920, înființează la Cluj primul Institut Speologic din lume. Pe lângă numeroși cercetători români, Racoviță aduce la Cluj și o echipă de prieteni biologi de renume, doi francezi (Jules Guiart, René Jeannel) și un elvețian (Alfred Chappuis). Nerăbdător să pătrundă în peșterile Munților Apuseni, Racoviță și-a început și-a început expedițiile biospeologice din vara anului lui 1921, dar doi ani mai târziu, o sincopă care a suferit-o în Ghețarul de la Scărișoara l-a obligat să renunțe definitiv la acest gen de explorări, dedicându-se unui șir de funcție și însărcinări.
Ideea lui Emil Racoviță de a se organiza o instituție de stat pentru un turism care să respecte natura, se materializează în anul 1926 când fondează Oficiul Național de Turism (ONT), oficializat la 4 ianuarie 1936 prin decret regal.


Sala Coloanelor din Cueva del Drach

In timp, a întreprins cercetări speologice în numeroase țări. Spre exemplu, în vara anului 1904, în timpul uneia din obișnuitele croaziere pe care personalul laboratorului le efectua în bazinul mediteranian, Racoviță a făcut o descindere în Cueva del Drach, o renumită peșteră din insula Mallorca. Aici în apele întunecate ale unuia din marile lacuri pe care le adăpostește această cavitate el a descoperit un mic crustaceu încă necunoscut în știință și pe care l-a descris sub numele de Typhlocirolana Moraguesi.


Lacul Deliciilor din Cueva del Drach

După îndelungi explorări, Racoviţă s-a întors în ţară, iar întreaga sa activitate a căpătat un caracter oficial, căci în 1920 a devenit membru al Organizației Universității din Cluj. Intors în capitala Transilvaniei, a fondat primul Institut de Speologie din lume, iar rezultatele biospeologice au fost excepţionale: 1.200 de peșteri explorate în Europa şi Africa, o colecție incluzând 50.000 de animale de peşteră, 66 de tratate publicate despre fauna subterană, consemnate în 6.000 de pagini. Toate eforturile biologului român au avut pentru acea vreme caracter promotor, iar toate acţiunile sale de cercetare le-a făcut cu un singur scop: să înțeleagă istoria naturală a mediului subteran. Până la începerea războiului, timp de 20 de ani, Emil Racoviţă a ocupat mai multe funcții importante. A fost rector al Universității din Cluj, între anii 1929-1930, președinte al Academiei Române de Științe, în perioada 1926-1929, director al Institutului Speologic. A fost ales și membru al Academiei Române şi, pentru o vreme, a condus această înaltă instituție. A fost membru al unor importante academii și societăți ştiințifice străine.

Sala "Biserica" din peștera Ghețarul de la Svărișoara (foto Racoviță
Societatea Zoologică a Franței şi Societatea de Speologie din Paris l-au ales președinte de onoare, iar în 1928, a condus primul Congres al Naturaliștilor din România. In toată această vreme a dus importante campanii pentru protejarea mediului înconjurător. Timp de patru ani, în urma Dictatului de la Viena, din anul 1940, Facultatea de Științe, împreună cu Institutul de Speologie au fost mutate la Timișoara. Activitatea științifică din aceste centre s-a întrerupt. Intors la Cluj după război, Emil Racoviță a făcut eforturi mari pentru a reorganiza institutul, dar nu a mai avut timpul necesar, căci marele cercetător român a murit pe 17 noiembrie 1947.
Dovada cea mai concludentă a felului în care i s-au apreciat roadele necurmatei sale munci o constituie reacția comunității științifice internaționale. Emil Racoviță a fost membru titular al Societății Zoologice a Franței (1893) și președintele de onoare al acesteia (1925), membru al Societății române de Geografie (1900), membru de onoare al Societății Naturaliștilor din România (1900), membru al Societății de Geografie din Paris (1900), membru al Societății de Geologie a Franței (1901), membru al Societății Entomologice a Franței (1906), membru corespondent al Societății Zoologice din Londdra (1910), președinte al Societății Speologice din Paris (1910), membru corespondent al al Socității de Științe naturale din Barcelona (1922), membru asl Institutului național de Antropologie din Paris (1922), doctor honoris cauza al Universitășii din Lyon (1923), membru al Societății Etnografice rămâne (1923), membru al Societății Biologice din Paris (1925), membru al Societății române de Geologie (1930) și președinte al acesteia (1934), membru corespondent al Societății spaniole de Istorie naturală din Madrid (1930), membru fondator al Societății de Biogeografie din Paris (1935), membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris (1944), membru al Societății Zoologice din Londra (1947).
Abnegația și devotamentul cu care s-a angajat în dezvoltarea științei și culturii i-au fost răsplătite de autoritățile de stat. In străinătate, i s-a decernat titlul de Cavaler al Ordinului Leopold II al Belgiei (1899), precum și cel de Cavaler (1922) și apoi de Comandor (1927) al Legiunii de Onoare franceze. In România, a fost distins cu mai multe medalii și decorații, precum Steaua României (Ofițer în 1899 și 1922, Mare Ofițer în 1928 și Mare Cruce în 1942), Bene Meriti (Clasa I-a, în 1900), Coroana României (Mare Cruce, în 1930), Pentru Merit (Comandor, în 1931), Meritul Cultural pentru Știință teoretică și practică (Cavaler, în 1931, Ofițer, în 1934 și Comandor, în 1943), Răsplata Muncii pentru 25 dev ani în Serviciul Statului (1932), Serviciu Credincios (Mare Ofițer, în 1939).