VLSADISLAV I-ul (VLAICU)

Voievodul Nicolae Alexandru îsi isprăvise domnia în raporturi încordate cu coroana ungară. Vladislav continua politica tatălui său, ceea ce a determinat pe Ludovic, regele Ungariei să-i declare război. Vladislav I (n. 1325, d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul domnitorului Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al viitorului voievod Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă.

Paftaua lui Vlaicu Vodă

Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat,încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreaptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Sracimir (după unele variante - Strațimir), cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă.

In 1368 - după unii cercetători în 1367- Vladislav respinge, împreună cu armata lui Ludovic, atacul îndreptat de Ioan Alexandru, stăpânitorul Bulgariei răsăritene, și de aliații săi turcii, împotriva banatului Bulgariei. A fost prima ciocnire pe care o au românii din nordul Dunării cu turcii. In armata lui Vladislav se găsea și ruda sa, Ladislau de Dobâca; printr-un document din 1372, domnul i-a dăruit, pentru vitejia arătată în lupta contra turcilor, târgul Șinca din Țara Făgărașului, precum și satele Veneția, Căciulata, Apele Calde și Dobâca, împreună cu toate anexele lor.

La 17 iulie 1368, raporturile dintre regele Ungariei si Vladislav erau bune. Un sol trimis la cel dintâi de acesta din urmă asigura pe rege, garantând chiar cu capul și averea sa, că domnul muntean îsi va îndeplini toate îndatoririle și își va ține promisiunile, trimițând la Vidin proviziile ce i se ceruseră. Puțin timp după aceasta însă, izbucnește în Banatul unguresc al Bulgariei o răscoală, alimentată, se pare, chiar de țarul bulgar de la Târnovo, care ar fi trimis în ajutor șapte boieri de ai săi, cu cetele lor. Atunci Vlaicu a intervenit și a ocupat Vidinul cu gândul, probabil, de a-l restitui cumnatului său Sracimir. Un izvor contemporan spune ca această ocupare s-a făcut chiar "cu voia unora dintre cetățeni". În timpul cât oastea domnului muntean a stat în Vidin, s-a întâmplat sa abia loc acolo o miscare Impotriva călugărilor catolici care, de îndată după constituirea banatului bulgăresc, începuseră propaganda lor și făcuseră multe convertiri. Câțiva dintre ei au fost uciși și se răspândește zvonul ca domnul muntean n-ar fi străin de cele petrecute. Faptul că Vladislav ocupase Vidinul, apoi uciderea călugărilor catolici, poate și alte motive pe care nu se cunosc, au făcut ca raporturile cu Ludovic să se strice din nou și ca acesta să hotărască o expediție împotriva domnului muntean. Armata ungară a fost împărțită în două: un corp sub comanda personală a regelui a atacat dinspre miazăzi, după ce a restabilit mai întâi stăpânirea ungurească la Vidin. El a izbutit să treacă Dunărea, cu toată împotrivirea aprigă a arcașilor munteni "care slobozeau potop sagetile" și să cuprindă Țara Severinului. Cel de-al doilea corp de oaste, însă, care ataca sub comanda lui Nicolae Lackfi, voievodul Transilvaniei, dinspre miazănoapte, a suferit o înfrângere catastrofală, asemănătoare aceleia de la Posada. Cronica ungureasca a lui Ioan de Kukülö povestește că acest corp de oaste, alcătuit din "nobili", din secui și din mulți ostași dintre "cei mai de seama", trecuse munții spre a prinde pe Vladislav între doua focuri. El a ajuns la râul Ialomița, cucerind întăriturile pe care le făcuseră românii acolo și a avut o primă ciocnire, victorioasă, cu armata munteană, comandată de "comitele Dragomir castelanul de Dâmbovița" adică, zicem noi, pârcălabul de București. "Dar după aceea - continuă cronica ungară povestirea - înaintând fără grijă mai departe prin... păduri, când se înfundase pe niște poteci foarte înguste", Nicolae, voievodul Transilvaniei, "a fost atacat de mulțimea românilor din păduri și din munți si a rămas mort, împreună cu vrednicul bărbat Petru, vicevoievodul său, cu Deseu zis Vas, cu Petru Ruffus, castelanul de la Cetatea de Baltă, cu secuii Petru si Ladislau, barbați viteji și cu alți numeroși ostași și nobili de seamă". și după ce ungurii, părăsind oastea, au rupt-o la fugă, ajungând prin locuri noroioase și mlăștinoase, mulți dintre ei fiind uciși de români; "numai câiva au scăpat cu mare primejdie pentru persoana lor și cu pagube în avut". Toate acestea s-au petrecut în toamna anului 1368, după 13 octombrie. In timp ce pârcalabul Dragomir repurta victoria sa hotărâtoare, un alt corp de oaste munteană, pornind din Amlaș, a atacat ținuturile vecine; atunci a ars si mănăstirea de la Tălmaciu. Faptele arătau prin urmare că Vladislav nu poate fi supus. De aceea Ludovic s-a grăbit să încheie pace. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Srațimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. In contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state sa slăbească.

Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Târnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. 

Vlaicu Vodă - portret bisericesc târziu

Față de mărimea țării care se întindea de la Severin până în părțile Chiliei, trecând și peste munți, în Amlaș și în Făgăraș, față de numărul tot mai mare al locuitorilor - într-o epocă de creștere demografică - un singur ierarh s-a dovedit în scurtă vreme a fi prea puțin. Biserici se clădeau în multe locuri și trebuiau sfințite; preoți numeroși trebuiau hirotonisiți. De aceea se hotărăște, în 1370, numirea a încă unui ierarh. și acesta, ca și Iachint, este alesul domnului și al boierilor, iar nu indicat de patriarhul de Constantinopol. E vorba de preotul dicheofilax Daniil Critopol care e trimis la Patriarhie spre a fi hirotonisit. Patriarhul e de acord, cum fusese și pentru Iachint, în 1359, și noul ierarh, cu numele schimbat în Antim, e recunoscut ca "mitropolit a unei părți a Ungrovlahiei"; nu se precizează care anume, credem însă că e vorba de Oltenia, reședința fiind, probabil, la Severin. Cu acest titlu de "Mitropolit al Severinului" apare urmașul său Atanasie în hrisovul Coziei, din 8 ianuarie 1394. Iachint a trăit pâna în 1372, când, în locul lui, a fost ales, în august, Hariton, fost egumen al mănăstirii Coutloumousiou de la Muntele Athos - ctitorie românească - și "protos" al acestui munte; era un cărturar și un bun organizator.

Mănăstirea Coutloumousiou de pe Munteleb Athos
Vlaicu Vodă a fost ctitor la mănăstirea Vodița, din extremitatea de apus a Olteniei, lângă apa cu același nume, ctitorie începută înainte de urcarea lui pe tron (cca 1375). Lăcașul a fost zidit din inițiativa călugărului Nicodim, de fel din Prilep, în țara sârbească, fost și el egumen la Athos, dar care s-a așezat apoi la noi, în Țara Românească, unde a trait cea de-a doua jumătate a vieții sale. Vlaicu Vodă a dat banii necesari clădirii si zugrăvirii lăcașului și l-a înzestrat bogat, așa cum se află din hrisovul respectiv, cu data circa 1374, primul hrisov intern care ni s-a păstrat. Este unul dintre cele mai vechi documente din Țara Românească (document original, în limba slavă, pe pergament) prin care Vladislav I dăruiește în anul 1374 ctitoriei sale (Mănăstirea Vodița) trei sate, venitul domnesc de la opt pescării de la Dunăre și alte bunuri. Documentul este păstrat la Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București.

 Dar domnia lui Vlaicu este însemnată și sub raportul economic; el s-a relevat ca un bun gospodar, luând o serie de măsuri care au ajutat mult viața economică a țării. El a întărit brașovenilor "libertățile" lor de comerț pe care le aveau "din vechime" în Țara Românească. In diploma, scrisă latinește, pe care le-a eliberat-o, în 1368, se prevăd și vămile care se percepeau. Pentru mărfurile ce se desfăceau în țară, urma a se plăti numai o vamă, aceea obișnuită din vechime, ea urmând să se percepă și la Câmpulung, sau în apropiere de acest oraș. De vama cealaltă, de la Slatina, au fost scutiți. Pentru mărfurile de tranzit, vama se plătea de două ori: o data la Câmpulung, și a doua oară la Dunăre. Cei care urma a lua însa drumul Brăilei, aceia erau scutiți de vama la mărfurile exportate prin acest punct; ei urma plati numai pentru cele importate. Rostul ultimei măsuri este limpede: domnul voia să favorizeze dezvoltarea acestui port dunărean.

Ducat Vladislav I-ul

Pentru ușurarea tranzacțiilor, Vlaicu Vodă a bătut monedă; din timpul lui datează cei dintâi bani munteni; alții mai vechi nu s-au descoperit până acum. Inainte de a avea o monedă proprie, de altfel și după aceea, locuitorii Țării Românești au întrebuințat monede străine, în special aspri și perperi bizantini, galbeni italieni numiți florini, galbeni ungurești și bani de argint de la țarii bulgari și sârbi. Vladislav I-ul a emis ducați (trei tipuri), dinari și bani (2 tipuri). Cel mai vechi tip de ducați are pe avers un scut despicat, într-un câmp cu fascii (bare orizontale), în al doilea, cu o semilună; pe revers - un coif deasupra căruia sta o acvilă cu aripile închise și capul întors spre dreapta. Legenda, în slavonă, menționa numele voievodului pe ambele fețe. Alt tip de ducat are pe avers o cruce cu brațele goale, iar pe revers un coif și acvila. Legenda este fie în latina (MONETA LADISLAI WAIWODE TRANS - pe avers, TRANSALPINI - pe revers), fie în slavonă. Al treilea tip de ducați - scut despicat (cu patru fascii) pe avers și coif cu acvila pe revers - are legenda numai în latina (M. LADIZLAI WAIWODE = Moneda lui Vladislav voievodul). Dinarii reiau acest ultim tip de ducați si, cu mici modificări, vor fi continuați în emisiuni până în a doua jumătate a sec.al 15-lea. Din vremea când la Vidin se aflau si ostași ai lui Vlaicu, pe monede bulgărești, groși ai țarului Alexandru și ai fiului său Mihail, a fost contramarcat și scutul de pe monedele Țării Românești. Deasemenea, s-au păstrat dinari de argint, cu legenda în slavonă cu numele și al lui VIadislav I-ul și al lui Radu I, ceea ce arată o asociere la domnie a celor doi frați.

Vladislav a fost căsătorit. Pe soția sa o chema Cherana; numele revine și în toponimia ialomițeană unde apare pădurea Chirana. A avut un frate, pe Radu, pe care l-a asociat la domnie în 1372 și care i-a urmat la tron.

Mormântul lui Vladislav I-ul nu este cunoscut. S-a emis opinia că ar fi la Biserica Domnească din Curtea de Argeș, în mijlocul naosului, în mormântul în care s-a descoperit un fragment de inscripție funerară, cu literele slave AA C. Alți autori cred însă ca ar fi îngropat la mănăstirea Tismana. O dovadă sigură nu există pentru nici una din aceste păreri.
La 650 de ani de la începutul domniei lui Vladislav I Vlaicu, Banca Națională a României a pus în circulație, la 28 aprilie 2014, în atenția colecționarilor, o emisiune monetară de aur, având titlul de 900‰ formată dintr-o monedă rotundă cu valoarea nominală de 100 de lei, cu diametrul de 21 mm, greutatea de 6,452 g. A fost emisă într-un tiraj de 250 de exemplare, de calitate proof. Cantul monedei este zimțat. 
Cu același prilej, BNR a emis și o monedă de circulație, de alamă, având valoarea nominală de 50 de bani, într-un tiraj de 1.000.000 de exemplare. Diametrul monedei este de 23,75 mm, greutatea de 6,1 g. Cantul monedei este inscripționat cu textul ROMANIA de două ori, cu steluță între cele două cuvinte.