NICOLAE C. PAULESCU

S-a născut în ziua de 30 octombrie 1896 la Bucuresti (Calea Mosilor 69, A fost fiul negustorului Costache Paulescu, de 41 de ani, si al Mariei Paulescu (n. Dan­covici), de 24 de ani. Este primul din cei patru copii ai familiei (vor urma un alt băiat, botezat Constantin, si două fete: Elena si Constanta). Familia tatălui se numise initial Pavel, apoi devenise Pavelescu (savantul era văr bun cu poetul si epigramistul Cincinat Pavelescu, [1872-1934], fiul profesorului si directorului Școlii Politehnice din București, Ion Pavelescu, fost director al Monetăriei Statului), iar în cele din urmă, într-o ramură a ei, Paulescu.

Nicolae C. Paulescu a terminat clasele elementare în 1880 (urmate la “Școala primară de băieti nr. 1, Culoarea de Galben”). Apoi s-a înscris la “Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul “Mihai Viteazul”), pe care l-a absolvit în 1888. Elev eminent, el a fost atras atât de arte (poezie, muzică, teatru), cît și de științe (mai ales de cele naturale).

A urmat cu strălucire, la Paris cursurile Facultătii de Medicină, între 1888-1891, iar la încheierea lor a devenit, prin concurs, extern al spitalului parizian “Hôtel-Dieu”, avându-l ca șef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician și anatomo-patolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten si colaborator apropiat (ba chiar la un pas, pare-se, de a-i deveni și ginere).

A rămas în Franta, între 1892-1899, unde s-a desăvârșit profesional si a avut acces în cercurile înalte ale știintei europene. Din 1894 s-a aflat intern la spitalul “Notre-Dame du Pérpetuel Secours”. În 1897 devine doctor în Medicină, adjunct al lui Lancereaux la “Notre-Dame du Pérpetuel Secours” si secretar de redacție la Journal de Médecine interne. Tot acum și-a început, în limba franceză, bogata activitate publicistică (“Recherches sur la coagulabilité du sang hépatique”, în Archives de Physiologie, ianuarie 1897,. In 1899 a devenit și doctor în Științe Naturale. Chiar si după întoarcerea sa definitivă în România (1901), în Franța i s-au decernat numeroase titluri sau distinctii academice si universitare, sperându-se multă vreme într-o revenire a lui la Paris, unde începuse, între altele, importante cercetări, alături de reputatul fiziologist Albert Dastre (1848-1917), “în scopul de a izola produsul activ al secreției interne a pancreasului”.

S-a reîntors în țară, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultății de Medicină din București (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elveția: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg).

In 1901 a revenit pentru scurt timp în Franța (unde a obținut titlul de Doctor al Universității din Paris, cu o teză de Chimie biologică: Étude comparative de l’action des chlorures alcalins sur la matière vivante).

Iși deschide cursul de Fiziologie la 1 noiembrie 1902, cu lecția “Generația spontanee si darwinismul în fața metodei experimentale”, ce va face, în anul următor, obiectul unei aspre critici semnate de dr. N. Leon (Convorbiri literare, aprilie 1903).

In 1902 a apărut, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. I. Nosologie, 940 pagini (ce va deveni unul dintre cele mai apreciate tratate de medicină ale epocii, chiar dacă n-a putut fi definitivat).

In 1904, lucrarea “Despre stil în fiziologie” (în revista Spitalul) pare să fie prima sa scriere publicată în limba română. Tot acum și-a început, în Convorbiri literare si Spitalul, polemica științifică de lungă durată cu N. Leon si D. Voinov, sustinându-și, cu argumente solide, poziția anti­darwinistă. A fost numit, mai târziu decât s-ar fi cuvenit, profesor definitiv de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucuresti.

In 1905 a ținut cele trei lecții faimoase (“Finalitatea în biologie”, “Materialismul”, “Suflet și Dumnezeu”) care vor alcătui lucrarea Noțiiunile “suflet” si “Dumnezeu” în fiziologie, apărută în acelasi an, la Bucuresti.

In 1906 a  apărut Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. II. Pathologie de l’appareil nerveux et de l’appareil cutané, 1052 pagini.

In 1908 a stârnit o vâlvă internatională prin lucrarea sa L’Hypophyse du Cerveau. Physiologie. Recherches expérimentales, Vigot, Paris, 146 pagini.

 In aprilie 1909, la insistentele solicitări ale Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), N. C. Paulescu s-a deplasat în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de o boală pe care specialiștii germani n-o putuseră diagnostica. N. C. Paulescu va reuși să-i pună diagnosticul corect si să o vindece în scurtă vreme, coordonându-i din țară tratamentul.

In 1910 a apărut, la Bucuresti, eteroclitul volum Instincte Sociale. Patimi si conflicte. Remedii morale. A fost un an trist pentru N. C. Paulescu, care și-a  pierdut mai întâi tatăl, apoi si cumnatul (maiorul Angelescu, de doar 47 de ani, soșul surorii sale Elena). Tot în acest an s-a stins din viată și maestrul său, Étienne Lancereaux. Pe de altă parte, propria-i sănătate a devenit din ce în ce mai subredă. A decis să se mute din strada Armenească în „casa cu geamuri bombate” de pe strada Radu Calomfirescu.

Statuia lui Nicolae C. Paulescu din București - Parcul Eroilor (lângă Fac. de medicină)

In 1920 s-a tipărit Lancereaux et Paulesco, Traité de Méde­cine. III. Pathologie de l’appareil respiratoire et de l’appareil digestif, 1200 pagini.

Anii intrării României în prima conflagrație mondială (1916-1918) îl găseșc pe N. C. Paulescu în plină activitate științifică. Este anul (1916) în care obține, în diabetul experimental, primele rezultate hipoglicemiante cu extractul apos de pancreas. Ajunsese deja foarte aproape de tratamentul diabetului, dar evenimentele erau neprielnice continuării cercetărilor. Este mobilizat ca medic, cu gradul de locotenent-colonel; dar tocmai lui i se rechizitionează calul si trăsura! In noiembrie 1916, trupele germane ocupă Bucurestiul. “Am rămas pe loc – mărturiseste într-un Memoriu adresat Consiliului profesoral al Facultătii de Medicină – pentru că șeful meu militar, doctorul Skupiewski, îngrijorat de starea sănătătii mele, mi-a dat un asemenea ordin, într-o adunare la Sala Tomis, în preziua plecării autorităților” (este vorba de guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, care la 20 noiembrie a trebuit să părăsească Bucurestiul, strămutându-se la Iasi). Incă de la începutul lui august, silit să se deplaseze pe jos la distante considerabile, începuse să urineze sânge. Hematuria s-a agravat treptat și nu se va mai vindeca de ea niciodată. In acesti ani ai războiului – pe fondul întreruperii activităților sale obisnuite – scrie o piesă de teatru, Irina, Impărăteasa Bizantului, ce însă n-a ajuns să vadă lumina tiparului (nici în scontata versiune versificată de Cincinat Pavelescu, despre care se spune că ar fi responsabil de rătăcirea manuscrisului).

In 1919 îi apare volumul întâi (448 pagini) din Traité de Physiologie médicale (tipărit în țară).

In 1920,  în volumul al doilea (732 pagini) din Traité de Physiologie médicale (difuzat în străinătate de editura pariziană Vigot) au apărut inserate, pentru prima oară, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental.

In 1921 apare volumul al treilea (930 pagini) din Traité de Physiologie médicale si Cele patru patimi si remediile lor. Tot în acest an trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris (apărute în Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances et Mémoires de la Société de Biologie de Paris), cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă de insulină). In august, în Archives Internationales de Physiologie (Liège), publică primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic (a pancreinei sau pancreaninei).

Ministerul Industriei si Comertului din România îi eliberează, la 10 aprilie 1922, brevetul de descoperire a pancreinei (purtând nr. 6255 si intitulându-se “Pancreina si procedura fabricatiei sale”). Printre altele, în brevet se precizează: “Pentru ca pancreina să fie întrebuintată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităti, ceea ce necesitează un mare capital […] Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”. În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la aparitia lucrărilor de pionierat ale lui Paulescu în presa stiintifică internatională, doi tineri si obscuri cercetători canadieni, F. G. Banting si C. H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului J. J. MacLeod (1876-1935) de la Universitatea din Toronto, îsi fac publice rezultatele lor în aceeași direcție.

In lunile mai si august 1923, în Archives Internationales de Physiologie, apar alte două memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însă acordat lui Banting si MacLeod! Protestele lui N. C. Paulescu către forurile stiintifice internationale se dovedesc zadarnice, ca si atitudinea favorabilă lui a unor personalităti stiințifice izolate. In conștiinta noastră, dar si în memoria posterității știintifice (cum o dovedesc multe mărturii actuale: Începând, în pragul anilor ’70, cu cea a prof. Ian Murray, care, referindu-se la MacLeod, Banting si Best, observa că “Munca lor ar putea fi considerată, mai degrabă, ca o confirmare a rezultatelor lui Paulescu”), el rămâne însă adevăratul descoperitor al insulinei.

Intre anii 1924-1930. depune mărturie în procesul “văcăreștenilor” (autorii “complotului studențesc” din 1923, judecați și achitați în primăvara lui 1924, cu excepția lui Ion I. Mota, achitat abia în toamnă), in favoarea acestora. (în Pentru legionari, Corneliu Z. Codreanu nota: “Succesul acuzării nu tine mult, căci profesorul Paulescu îsi citeste declarația într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu si figura sa de sfânt. Declarația a fost scurtă, dar a desființat rechizitoriul procurorului, care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scaunului”. Tipărește la București, în trei părti inegale, Biserica si Sinagoga fată cu pacificarea Omenirii . Publică o serie dură de brosuri si articole antievreiești si antimasonice. In afara unor articole de răsunet publicate în Journal d’Urologie de la Paris (în colaborare cu Gh. Mârza și V. Trifu), se ambiționează să continue de unul singur ceea ce începuse, pe vremuri, alături de Lancereaux. In 1928 apare, cu mari dificultăți, la Imprimeria Școlii Militare de Infanterie din Sibiu (!), Traité de Médecine. IV. Pathologie des appareils assimilateurs, urinaire et génital (676 pagini). Volumul al cincilea (dedicat, pare-se, sistemului mezodermic, respectiv aparatului sangvino-limfatic și celui locomotor) a rămas doar în manuscris.

La 20 martie 19321 și-a alcătuit, prevăzător, testamentul. După ce a suferit o operație ce păruse izbutită, situatia savantului a început să se înrăutățească în curând. Așa cum el presupusese, natura tumorii vezicale fusese canceroasă. In dimineața zilei de 17 iulie, înconjurat de cei apropiați, a adresat câteva cuvinte surorii sale (ce-i fusese ca o mamă), apoi a adăugat: “Eu mă duc”… Și-a făcut o cruce și… s-a dus. Era într-o zi de duminică si clopotele chemau la liturghie. N. Iorga i-a scris el însusi necrologul (“Moartea unui învățat”) în Neamul Românesc: “… a trăit ca un mucenic si a murit ca un sfânt”. Un emoționant necrolog l-a compus și medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942), fost student al său: “De o probitate exemplară în lucrările lui științifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studenții […], Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…” (“Profesorul Dr. N. Paulescu”, în București medical, august 1931). Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Obțiuni medicale cu nuanțe politice

Savant bine cunoscut în ţară şi străinătate pentru cercetările care au dus la descoperirea insulinei, Paulescu a înființat în 1922, alături de A.C. Cuza, Uniunea Națională Creștină, al doilea partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu, cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naţionale Creștine şi au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului româ­nesc ca însemn al noului partid. La constituirea formațiunii, Paulescu declara: „Româ­nia Mare e ca un fruct splendid de o frumuseţe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripășit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăveşte fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpeşte fecioarele şi le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculații fură pâinea de la gura bieţilor Români“ (Apărarea Naţională, 22 noiembrie 1925). Nimic special până aici: Paulescu resuscita stereotipuri ultrafrecventate în discursul antisemit cultural şi politic în secolele 19 şi 20.

Paulescu se remarcă însă prin translarea în domeniul ştiinţific a discursului antisemit. Savantul român a propagat teoria inferiorității biologice a evreilor, foarte populară şi în Germania nazistă. Antisemitismul politicianului a devenit astfel parte din opera sa ştiinţifică, Degenerarea Rasei Jidăneşti, a fost publicată în 1928. Publicația fusese anunțată de autor cu doi ani înainte în periodicul Ligii Apărării Naționale Creștine: „Eu mă ocup de mult pe bază științifică de problema rasei, doar predau fiziologia la facultate... Problema jidovească pe punctul acesta devine de nesoluționat, fiindcă în urma cercetărilor mele am descoperit că jidanii au un creier prost format, adică cu toții sunt degeneraţi. Degenerarea aceasta o înţeleg aşa, că toţi jidanii sunt nebuni fără excepție“ (AN, 17 ianuarie 1926).

Greutatea creierului evreilor este discutată îndelung de Paulescu. „Se ştie“, anunță el, evident fără referinţe bibliografice, „că creerul Jidanilor are o greutate cu mult mai mică decât cel al Arienilor“. Drept exemplu, este folosit cazul „jidanului Anatole France, al cărui creer cântărea 1.017 grame“ şi „creerul jidanului Gambetta, care ajunsese să dicteze în Franţa, care avea o greutate de 1.314 grame adică cu 107 gr dedesubtul normalei“. Anatole France primise Premiul Nobel pentru literatură şi fusese membru al Academiei Franceze, iar Leon Gambetta avusese o carieră strălucită ca deputat, ministru şi prim-ministru.

Nici Anatole France, nici Leon Gambetta nu erau evrei. De aici până la evreii Henri Bergson, membru al Academiei Franței din 1918, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1927, şi Albert Einstein, care primise Premiul Nobel pentru fizică în 1921, nu era decât un pas. „Creerii jidanilor Einstein, Bergson... nu cântăresc mai mult ca acei ai acestor fruntași ai lui Israel, care, prin minune, au fost autopsiați“. La data la care erau scrise aceste rânduri, în 1928, nu se putea vorbi despre autopsia „cazurilor“ Bergson şi Einstein, pentru simplul motiv că Bergson avea să moară în 1941, iar Einstein în 1955.

Problema „malformațiilor congenitale ale creierului evreilor“ era situată într-o succesiune cauzală care ducea la probleme de aspect fizic şi, mai departe, la probleme caracteriale. Paulescu ajunge să scrie: „Anomaliile congenitale ale creerului dau naștere la tulburări în dezvoltarea oaselor craniului, ale trunchiului şi ale membrelor. Astfel, în Ghetourile Jidanilor găsești o mulțime considerabilă de indivizi cu trup scurt şi disproporționat, schilozi şi diformi“.

Antisemitismul „științific“ al lui Paulescu îl singularizează printre personalitățile lumii academice care au adoptat ideologii xenofobe în perioada interbelică. In cazul unora ca Mircea Eliade, Constantin Noica şi Dan Barbilian (Ion Barbu), care s-au alăturat unei mișcări antisemite şi antidemocratice, nu se poate spune că opțiunea politică le-a influențat scrierile de istorie a religiilor, filosofie sau matematică. Paulescu, în schimb, şi-a subordonat, într-o bună măsură, demersul științific obsesiei antisemite. Evoluția sa este întrucâtva similară cu cea a lui Carl Jung, care a fost numit președintele Societății Germane de Psihoterapie în 1933 şi a făcut propagandă nazistă la Radio Berlin. Acolo a declarat, în 1934, referindu-se la Hitler, că „fiecare mișcare culminează organic într-un conducător care reprezintă, cu toată ființa lui, esența şi aspirațiile poporului“. In același an, Jung îşi exprima convingerea că „Subconștientul «Arian» are un potențial mai mare decât cel evreiesc“, că „Evreul e un fel de nomad care nu e şi nu va fi niciodată capabil de creație culturală proprie“.

Paulescu rămâne una dintre cele mai reprezentative figuri ale antisemitismului românesc interbelic. El şi-a bazat teoriile sale pe elemente de rasism biologic şi nu a ezitat să folosească medicina în scopuri ideologice. Savantul român trebuie luat în seamă ca un inspirator al legislației antisemite cu caracter rasial emisă la cumpăna dintre anii 30-40 ai secolului 20.

Din pacate, imaginea omului de stiinta Nicolae Paulescu este umbrita de opiniile sale ideologice de extrema dreapta, exprimate in articolele cu titluri provocatoare ca "Complotul iudeo-masonic impotriva natiunii romane" sau "Evreii si alcoolismul".