BASARAB INTEMEIETORUL

Basarab Intemeietorul, este considerat fondatorul Țării Românești și a domnit între anii 1310 – 1352. El a fost cunoscut în documentele medievale și ca Bassaraba şi Bazarad.  A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conține mențiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” 
Conform unor surse reconsiderate în ultimul timp, părerea unor istorici este că Basarab I era de fapt fiul lui Radu Negru Vodă (cca.1255/60–1315). Radu Negru (Negru Vodă) a ales drumul surghiunului, descălecând din Țara Făgărașului în Țara Românească, însoțit de supușii lui în anul 1291, și întemeind un început de stat numit Țara Românească, întins numai pe o porțiune restrânsă din viitorul sta românesc de la sud de Carpați.. Radu Negru era căsătorit cu Marghita (Margareta) și avea, cel puțin doi copii, Vlaicu zis și Basarab și o fată al cărei  nume nu-l cunoaștem, din păcate. Soția lui  Radu era de nație maghiară și era catolică, cea care va iniția construcția Bisericii Catolice din Câmpulung. Radu Negru va construi în Câmpulung două biserici, una ortodoxă, terminată și sființită în anul 1315 și una Catolică, pentru supușii lui catolici, fideli, sființită în anul 1304. Piatra de temelie a Orașului Câmpulung va fi pusă în anul 1299, administrarea  orașului făcându-se între anii 1299-1300 de către magistrul sas Laurentius. Tot in anul 1300, Radu Negru își va căsători fiica cu regele sârb Stefan Milutin. Începând din anul 1304 orașul Câmpulung va deveni capitala oficială a Țării Românești. Radu Negru, Intemeitorul de fapt al Țării Românești (încă nerecunoscută de Ungaria) va trece la cele veșnice în anul 1315, conducerea destinelor locuitorilor acestei țări trecând în mâinile fiului acestuia, Vlaicu (Ivancu) Basarab, numit in istoria oficială, ca și Basarab I. Din documentul maghiar susmenționat Basarab ar fi fost fiul lui Tihomir, sau Thocomerius, iar după cronica lui Luccari ar fi fost fiul lui Radu Negru Vodă. Este posibil ca la curtea ungară Tihomir să fi fost considerat înaintașul lui Basarab I-ul, dar acesta să fi fost un cneaz, sau voievod care să fi stăpânit o parte din viitoarea Țară Românească  fără a-l avea urmaș pe Basarab I-ul. Tihomir probabil a dispărut de pe scena istoriei chiar înainte de ultimul deceniu al sec.al 13-lea, iar stăpânirea ținutului să fi intrat sub conducerea ramurii dinastice deschise de descălecătorul de peste Carpați. Lipsa unui stăpânitor puternic la sud de Carpați a determinat, probabil, aventura descălecării, fără a întâmpina nicio confruntare armată de cucerire. Unii istorici plaseză domnia lui Tihomir după cea a lui Negru Vodă între 1300 și 1310, ceea ce contravine celor consemnate în cronica lui Luccari. Mărturiile existente nu pot stabili cu certitudine dacă Basarab I-ul a fost urmașul direct al lui Negru Vodă sau al lui Tihomir. 

In lipsa oricăror elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximație în 1310, potrivit tradiției consemnate în cronica lui Luccari cu privire la descălecarea lui Negru Vodă.  Despre acest personaj dinastic există cele mai neînsemnate mărturii, dar el dăinuie în tradiția noastră istorică. Un document maghiar atestă că Basarab se afla la domnie încă din 1317, când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetății Mehadiei. Istoricul Constantin Kogălniceanu consideră că, în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318), Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaților, întemeind astfel Țara Românească. Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acțiunile de unificare fuseseră realizate până în 1307, anul când Carol Robert de Anjou a devenit regele Ungariei. Părerile rămân însă împărțite între istorici când este vorba de nucleul inițial al acestui stat. Cele două teorii principale susțin că acțiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curțile de la Argeș și Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

Basarab I-ul a fost domnitorul care, prin unificarea formațiunilor politice dintre Dunăre si Carpați,a întemeiat statul liber al Țării Românești. Denumit prin tradiție Intemeitorul, Basarab I-ul a fost evocat ca erou al istoriei noastre în numeroase legende populare.

Basarab I-ul era înrudit cu dinastia bulgară asenidă (de la dinastia Asan) prin fiica sa, Theodora, căsătorită cu puțin înainte de 1322 cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei. In 1323, Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste importantă de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin (transcarpatin) nu este consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I. Basarab îl va mai sprijini pe țarul bulgar și în1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forțele țarului și cele sârbe sub comanda lui Ștefan Uroș. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorții bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor.

Voievodatul lui Basarab I-ul s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate față de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. In 1324 domnul muntean apare în documentele ungurești ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (adică „voievodul nostru transalpin”). Această sintagmă reflectă relația de senior-vasal existentă între regele Ungariei și domnitorul român. În același document este menționată reușita misiunii primite de omul de încredere al regelui, comitele Martin Bogár, care fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab, dar fără succes. Regele accepta existența politică a noului voievodat în schimbul recunoașterii suzeranității sale. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că a rupt relațiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Aceasta a cauzat tensionarea bruscă a relațiilor bilaterale. Un document emis de rege la 18 iunie 1325 îl numește pe voievodul muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” și relatează cum Ștefan, fiul comitelui cuman Parabuh l-a înjosit pe regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab.

In 1327 papa Ioan al XXII-lea îl lăuda pe domnul muntean pentru susținerea catolicismului și zelul său de a extermina națiunile „necredincioase” (ortodoxe). După această dată, voievodul muntean a luat de la unguri Banatul Severinului și cetatea cu același nume.Luând în calcul și înfrângerea acestuia, ca aliat, din urmă cu câteva luni de la Velbužd, Carol Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, în septembrie 1330 regele ungar pornește campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul și înaintează prin Oltenia. Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari), Banatul de Severin, un tribut anual și un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”. Armata ungară a fost prinsă de oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă și prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona submontană precum: Țara Loviștei, Valea Oltului, comuna Titești, culoarul Rucăr-Bran sau lângă Mehadia. In urma luptei de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său.
Stăpân mai întâi pe ținutul Câmpulungului și Argeșului, Basarab și-a extins treptat autoritatea asupra celorlalți conducători locali,procesul de constituire a statului încheindu-se în primul sfert al veacului al 14-lea. Intemeierea Țării Românești nu putea fi pe placul regelui Ungariei care-și vedea stânjenite planurile de expansiune teritorială la sud de Carpați. Din această cauză,au izbucnit curând conflicte. La indemnul nobililor, regele Carol Robert de Anjou a pornit o expediție în Țara Românească ca să alunge pe Basarab.
Armata maghiară a trecut munții pe la Severin, în luna septembrie din anul 1330. Pentru evitarea războiului, domnitorul român a trimis soli la curtea maghiară, dar Carol Robert a respins avantajoasele propuneri de pace și, neluând în seamă avertismentul lui Basarab ca, de va mai înainta „inlăuntrul țării, primejdia nicidecum nu o va putea înlătura”, s-a ambiționat să-și continue drumul. După o străveche tactică de luptă, Basarab a pustiit locurile din calea dușmanului. Incepând sa sufere de „foamea cea mare”, oastea maghiară ,ajunsă fără izbandă până prin părțile Argeșului, a primit,ordin de întoarcere. Intr-o strâmtoare din munți, la Poasada (loc încă necunoscut) o aștepta însă armata românilor.
La începutul sec.al 14-lea, regatul maghiar trecea printr-o perioadă de criză politică, determinată de luptele interne ca urmare a stingerii dinastiei arpadiene (1301). Acest fapt a slăbit exercitarea suzeranității maghiare asupra formațiunilor politice de la sud de Carpați. La aceasta se adăuga și scădearea autorității tătarilor (de la Nordul Mării Negre) asupra acestor teritorii. Ca urmare a conflictelor pe care aceștia le aveau cu cnezatele rusești și cu Lituania s-au creat împrejurările externe favorabile unificării statale de la sud de Carpați.
Izvoarele istorice sunt sărace în privința modului în care s-a realizat acest eveniment. Cert este că, în 1324, Carol Robert de Anjou îl recunoaște pe Basarab (urmasul al lui Seneslau și Tihomir) ca domn. Autoritatea lui Basarab se întindea și asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei și a unui teritoriu de la nordul gurilor Dunării (intregul teritoru dintre Nistru și Prut primind mai târziu,numele de Basarabia din partea ruților cotropitori după 1812). Recunoașterea lui Basarab ca domn poate fi pusă în legăturile și cu intențiile regelui maghiar de a înlatura dominația tătarilor din regiunea Dunării. Raporturile dintre voievodul român și Carol Robert se vor înrăutăți, ca urmare a disputelor asupra Banatului de Severin. In septembrie 1330, regele maghiar pornește expediția militară împotriva lui Basarab, luând în stăpânire, cu acest prilej, teritoriul aflat în dispută. In aceste condiții, domnul român a făcut propuneri, oferind o mare despăgubire de război (7.000 de mărci de argint), dar neacceptată de regele maghiar. Oastea maghiară se îndrepta spre Curtea de Argeș, însă, pentru că totul fusese pustiit în calea sa suferea cumplit de foame și a fost nevoită să facă drumul de întoarcere, probabil pe valea Oltului. Aici, într-un loc numit Posada (loc de trecere) pe care romanii il închiseseră la capete cu valuri de pământ și șanțuri, oastea maghiară este atacată și in lupta care a avut loc timp de 3 zile, Carol Robert de Anjou a fost înfrânt. Regele maghiar a scăpat cu viață numai prin fuga de pe câmpul de luptă. Trebuie menționat și faptul ca Posada nu a fost identificată cu exactitate și că nu este nici numele unei localități. Denumirea s-a păstrat datorită faptului ca posada înseamna loc întărit natural, trecătoare îngustă în munți, iar cercetările realizate de istorici i-au făcut pe aceștia să considere ca locul bătăliei s-ar afla undeva în țara Loviștei. Cronica pictată de la Viena povestește dezastrul oastei maghiare astfel: <<Mulțimea nenumarată a românilor, scrie în continuare același important izvor din epocă,”Cronicon Pictum” sau „Cronica pictata de la Viena”, sus pe râpe, alergând din toate părțile, arunca  săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul văii, pe un drum care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuelii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă…Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili fără nici o deosebire…Și românii au dus mulți prinși cu sine,atât răniți cât și nevătămați,și au luat multe arme și hainele prețioase ale tuturor celor căzuți, și bani în aur și argint și vase prețioase și cingători de sabie și multe pungi cu groșite late (cu bani) și mulți cai cu șei și frare, ce toate le-au luat și le-au dus la Basarab voievod.>>

Prin lupta de la Posada (9-12 noiembrie 1330) noul stat s-a afirmat ca stat de sine stătător înlaturând suzeranitatea maghiară, iar Basarab Intemeitorul a rămas „singur stăpânitor” cum va fi numit și urmașul lui, Nicolae Alexandru. Se încheia o etapa importantă a constituirii statului medieval Țara Românească, dar nu întregul proces. Mai rămânea constituirea instițiilor interne, specifice întinderii sale, care se va realiza până la sfârșitul sec.al 14-lea, sub urmașii lui Basarab.
Victoria obținută de Basarab în lupta de la Posada, din 9-12 noiembrie 1330, a consfințit independența Țării Românești. Marele act istoric al întemeierii, înfăptuit de Basarab I-ul, îl așează pe domnitor printre cei mai de seamă eroi ai neamului nostru. Inscripția de epocă de pe monumentul pe care l-a înălțat la Curtea de Argeș îi cinstenște pe drept memoria, numindu-l „marele Basarab voievod”.
Tradiția noastră istorică și unele lucrări ale cronicarilor munteni și moldoveni din secolele 17-18, au considerat ca eveniment care a contribuit la formarea Țării Românești o legendă, „descalecatul lui Negru Voda din Făgăraș”. Tradiția susținea că acel legendar Negru Vodă, venind din Țara Făgărașului la sud de Carpați și-ar fi întins autoritatea asupra întregului teritoriu de aici, pe la anul 1290, luând naștere un stat medieval românesc. Unii istorici au considerat acest eveniment ca real, explicându-l prin contribuția pe care locuitorii români din Transilvania, nemulțumiți de politica regelui maghiar, au avut-o in unificarea cnezatelor și voievodatelor dintre Carpați și Dunăre și înlăturarea suzeranității maghiare.

Basarab I-ul Intemeietorul fost înmormantat la reședinta domnească de la Campulung, fapt descoperit printr-n zgrafit de sub pictura din Biserica Domnească de la Curtea de Argeș.

Datorită faptului că Basarab I a creat un stat independent în urma victoriei „de la Posada” (denumirea s-a încetățenit abia în seco.al 20-lea, sub influența operei lui Nicolae Iorga), a primit și apelativul de Basarab Întemeietorul.
In jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relațiilor dintre Ungaria și Țara Românească. In anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor. Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac).
Potrivit pomelnicelor de la bisericile din Campulung si Ramnicu Valcea, el a fost casatorit cu Margareta (sau Marghita), cu care a avut doi copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352 - 1364) si Teodora, căsătorita cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei (1330 - 1371). Din legatura ultimilor doi se va naște țarul Stratimir al Bulgariei. Fiind repudiată de țar, Teodora se va calugări sub numele de Theofana.