BUREBISTA

 

„Boerebistas, barbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfarșitele războaie și i-a îndreptat prin abstinență și sobrietate și ascultare de porunci, așa încât, în cațiva ani, a intemeiat o mare stăpânire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns sa fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia și Iliria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum si pe taurisci, i-a nimicit cu desăvârsire...” – Strabon, Geographia.

Nicicând nu au avut tracii, fie ei daci sau de altă sorginte, un lider mai impunător și mai influent decât a fost Burebista. Sunt cuvintele contemporanilor săi, locuitorii cetății Dionysopolis, Balcicul de astăzi, cei care il numeau cu mândrie "cel dintâi si cel mai mare dintre regii din Tracia". Este regretabil faptul că, astăzi, sursele care să ne redea adevarata complexitate a geniului lui Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desăvârșire. Au rămas doar ecourile faptelor sale în operele unora dintre cei mai iluștri istorici antici, acestea fiind, de fapt, singurele date pe care le deținem. Suficient, însă, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabilă a celui care a influențat decisiv istoria în urmă cu mai bine de două milenii.

Bustul lui Burebista în parcul municipal din Călărași

Păstrând proporțiile, putem compara pe "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia" chiar cu Alexandru Macedon... un lider ce a reușit într-un timp foarte scurt să îi unească pe cei de un neam cu el, să supună seminții îndepărtate și să sfârșească neînfrânt în luptă o existență demnă de marile personalități ale istoriei. Și tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat odată cu el ceea ce realizase. Uciși în urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lăsat în urmă imperiile pe care le creaseră, acestea fiind sfâșiate și împîrțite între cei care le-au urmat la conducere.

In prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societății geto-dacice, întărirea aristocrației tribale militare și transformarea ei în clasă politică au determinat trecerea la organizarea de tip statal. Regele dac, Burebista își începe domnia în anul 82 î.Hr. Conform istoricului Iordanes, Burebista a moștenit o puternică uniune tribală, care s-a transformat în stat odată cu supunerea treptată a tuturor triburilor și uniunilor de triburi geto-dace către autoritatea centrală. La acest proces de unificare nu au contribuit numai factori interni (aristocrația tribală și masa războinică, puterea și iscusința lui Burebista), ci și cei externi (creșterea amenințărilor celților și romanilor). Unificarea într-un regat a triburilor geto-dace s-a realizat pe două căi: pe cale pașnică, când șefii daci de trib acceptă supunerea față de Burebista de bună voie, și pe cale războinică, când se dorește păstrarea puterii tribale de către unii conducători locali (cetatea Tyras a fost arsă din temelii). Desigur, creșterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunăvoie a multor uniuni tribale geto-dacice. Strabon scria că, ascultându-l pe Deceneu, geto-dacii "s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin".

Unificarea triburilor geto-dacice s-a terminat pe la 60 î.Hr.-59 î.Hr, când Burebista începe campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. In munții Orăștiei va fi centrul statului dac format de Burebista.

Aici el a ridicat un sistem de apărare din  cetăți de piatră, cele mai importante fiind: Costești, Blidaru, Căpâlna și Sarmizegetusa, ultima transformată, până la urmă, chiar în capitală a regatului.

Burebista a rămas un personaj enigmatic. Relatările istorice susțin că Burebista, marele rege al daco-getilor s-a înscăunat rege în anul 82 î.Hr și a căzut pradă unui complot al nobililor în anul 44 î.Hr., același an în care iși pierdea viața, într-un mod similar, Iulius Cezar. Chiar dacă nu sunt departe de adevar, astfel de afirmații sunt, însă, nesigure. Cu siguranță ca atari probleme nu s-ar fi ridicat dacă, din operele istoricilor antici care s-au ocupat cu istoria dacilor, s-ar fi păstrat măcar una. Pe lângă cea mai importantă dintre aceste lucrari, "Istoria Getilor", scrisă de Dion din Prusa (cca 40-120 d.Hr), sau Dion Chrysostomos (Gura de Aur), așa cum mai era cunoscut istoricul antic, mai există încă în sec. al VI-lea d.Hr. un alt istoric important, gotul Iordanes, care trsansmite unele informații. Chiar dacă acesta din urmă face o gravă confuzie confundându-i pe goți cu geți, cel mai probabil în ideea de a găsi pentru neamul său un trecut strălucit, informațiile preluate de acesta din opera lui Dion Chrysostomos sunt în masură să facă oarecare lumină asupra trecutului lui Burebista:
"Apoi, în vreme ce la goți (geți) domnea Buruista, a venit in Goția (Geția) Deceneu, pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buruista i-a acordat o putere aproape regală. După sfatul acestuia, goții (geții) au început să pustiască pământurile germanilor pe care acum le stăpânesc francii".

Nobil dac de pe arcul de triumf al lui Constantin I-ul de la Roma

Se întelege astfel că Burebista domnea deja în anul 82 î.Hr., an în care Sylla lua titlul de dictator la Roma. Că înscăunarea sa nu putea fi departe de aceasta dată o arată însăși durata domniei lui. Numai dac se presupune că moartea sa a avut loc în anul 44 d.Hr, se adună deja 38 de ani în care Burebista a stăpânit peste întregul neam al daco-geților. Cu atât mai mult dacă se sustine acea opinie a istoricilor care afirmă ca tragicul sfarșit al regelui dac a avut loc cu puțin timp înainte de războaiele panonice ale lui Octavianus (35-33 î.Hr). Evident, o domnie atât de îndelungată nu era ceva neobișnuit pentru lumea antică. Același Iordanes vorbește de un urmaș al lui Burebista, Scorilo/Coryllus, ce a condus destinele dacilor timp de 40 de ani. Teres, regele odrisilor (traci din sudul Dunarii), a trait nu mai putin de 92 de ani, după cum susține istoricul Theopompos, iar contemporanul lui Burebista, Mithridades al VI-lea Eupator a domnit 48 de ani (111-63 î.Hr.). Chiar dacă nu îl putem alătura regilor din sudul și nordul Dunarii, trebuie amintit si monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria omenirii, anticul faraon Pepi al II-lea Neferkare, cel care a stat in fruntea Egiptului pentru nu mai putin de 94 de ani (cca. 2278 - 2184 î.Hr.).


Intinderea Daciei lui Burebista

Nu trebuie uitată, însă, nici acea parte a istoricilor care neagă vehement veridicitatea scrierilor lui Iordanes și implicit că Burebista ar fi fost un rege al dacilor în anul 82 î.Hr. Opinia acestora se bazează pe un document contemporan cu monarhul daco-get, stela ridicata în cinstea diplomatului Acornion din Dionysopolis (Balcicul de azi). Acornion, un apropiat al lui Burebista, este pomenit cu cinste de catre locuitorii Dionysopolis-ului, ca unul dintre cei mai de seamă cetățeni, iar printre faptele sale se numară și o misiune diplomatică efectuată undeva între anii 70-62 î.Hr., la tatăl unui important rege dac, în cetatea Argedava (o locatie inca neidentificată, aflată probabil undeva pe cursul râului Argeș). De aici și până la supoziția că ar fi vorba de o misiune pe langă tatăl lui Burebista, nu a mai fost decât un pas, ceea ce ar echivala cu o restrângere substanțială a anilor de domnie ai acestuia. Informația este, însă, supusă unor opinii total divergente în rândul oamenilor de știință, nu puțini fiind aceia care susțin că regele la care a mers Acornion în călătoria sa este chiar Burebista. De altfel, prietenia durabilă și ajutorul reciproc dintre cei doi sunt bine cunoscute. Mai mult, războaiele lui Burebista cu celții, care au avut loc în jurul anului 60 î.Hr., s-au petrecut după unirea triburilor dace, eveniment care nu putea fi realizat într-un timp extrem de scurt.

Cu siguranță, însă, că faptele marelui rege sunt mult mai importante decat biografia sa încă neelucidată.
Premizele pentru o unire a triburilor dacice într-un singur stat erau deja create în momentul venirii la tron a lui Burebista. Izvoarele vremii arată, fără putință de tăgadă, o migrație a clasei razboinice dace din nordul Dunarii către Transilvania, acolo unde se naște un puternic centru politico-religios al dacilor. In Germania, Ariovistus încercase unirea triburilor germanice impotriva Romei, în timp ce Mithridades al VI-lea Eupator întemeiase în Asia Mica un stat puternic si intins, ce se dorea un adversar pe masura Cetății Eterne. Roma își amplifica tendințele expansioniste. La celți și la tracii sud-dunareni apăruseră tendințe de unificare. Dacilor nu le lipsea decât un lider de geniu, iar acesta s-a dovedit, cu prisosință, Burebista.

Statuia lui Burebista dezvelită în 2001 la Orăștie

Este cert că denumirea de rege în lumea barbară desemna, mai degrabă, un șef de trib, sau al unei uniuni de triburi. Faptul ca Burebista este numit "cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia" (un fel de rege al regilor) nu poate însemna decaâ că el reușise să se impună în fața liderilor locali și să îi supună pe aceștia sub o singură conducere, fapt nemaîntâlnit în lumea tracilor. Este foarte posibil ca Burebista să nu fi avut de înfruntat fiecare trib dacic ci, mai degraba, să fi realizat o mare unire a unor uniuni de triburi deja existente. Ca dovada faptul că, dupa moartea sa, Dacia cea Mare s-a împărțit în patru, apoi cinci părți, conduse de lideri mai puțin însemnați, probabil urmașii sau chiar șefii uniunilor de triburi supuse. Dar unirea dacilor într-un singur neam nu era decât primul pas din tumultuoasa domnie a lui Burebista.

Așa cum anticipase Herodot, tracii uniți puteau fi cel mai puternic dintre neamuri, iar Burebista rivaliza de acum cu ceilalți doi coloși statali rămași în lupta pentru Europa, odată cu moartea lui Mithridades al VI-lea Eupator, Ariovistus si Cezar. Armata sa numara circa 200.000 de luptatori "ticaloșiti de nesfârșitele războaie", suficient cât să îl facă un rival de temut chiar și pentru Roma. De altfel, Burebista nu s-a temut să îi înfrunte pe gali, pe germanici și chiar pe romani. In lupta dată intre anii 73-72 î.Hr de guvernatorul Antonius Hybrida cu locuitorii Histriei, locuitori sprijiniți de o armată de barbari, prezența lui Burebista ca adversar al romanilor este una cât se poate de probabilă. Era doar prima luptă a regelui daco-get cu Roma și, totodată, prima dovadă pentru el că romanii nu erau invincibili. Luptele cele mai aprige s-au dat însă cu celții războinici aflați pe teritoriul Daciei.


Bustul lui Burebista ridicat la Selemet dincolo de Prut

O succesiune a bătăliilor date de Burebista este greu de realizat. Puținele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decât în momentul în care era evident ca Dacia a devenit o problemă spinoasa pentru "lumea civilizată". Cel mai probabil, Burebista a declanșat războiul împotriva boiilor și tauriscilor aflați sub conducerea lui Critasiros în dorința de a elibera vestul Daciei de amenintarea și jafurile continue ale celților. Insuși Strabon afirma că, după ce cuceriseră Roma, în anul 390 î.Hr,, și după izgonirea lor de către romani "boiii se strămutaseră lângă Istru, trăind amestecați cu tauriscii și razboindu-se cu dacii, până când aceștia le-au sters neamul de pe fața pământului". Același Strabon a susținut că Burebista a "pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci". Atât de cruntă a fost răzbunarea lui Burebista încât pământul celților boiilor, anarților si tauriscilor a rămas loc de pășunat pentru neamurile vecine. Cu toate acestea, chiar și Strabon se lasa uneori purtat de exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminați, asa cum susținea istoricul antic, o confirmă însuși Iulius Cezar, cel care îi descrie pe celții supraviețuitori încercand să scape de năpasta dacilor și cautând alianțe cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de astazi

Dispunând de o forță militară de apreciat, depășită doar de cea a Republicii romane, Burebista întreprinde o campanie fulgerătoare împotriva tribului celtic al boilor, aflat pe teritoriul actual al Slovaciei, conduși de către Critasiros, precum și împotriva aliaților acestora, taurisci pentru a diminua influența acestora care se extinsese până în Bazinul Panonic. Rezultatul a fost o masivă migrație a celților spre vestul Europei, iar hotarele Daciei s-au extins astfel până la confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie.

„Strămutându-se atunci în împrejurimile Istrului, boiii locuiră acolo împreună cu tauriscii ducând lupte împotriva dacilor, până ce fură nimiciți cu întreaga seminție; pământul lor, care aparținea Illyriei, îl lăsară pustiu pe seama vecinilor ca să-l pășuneze.

Intinderea cuceririlor lui Burebista

Nu la fel stau lucrurile si cu scordiscii aflați la gurile Tisei. Fosti aliați ai dacilor în campaniile de jaf de la sudul Dunării, ei au devenit adversari ai lui Burebista și au fost aproape sterși din istorie de uriașa armată a dacilor. Că astfel au stat lucrurile, o poate explica orice strateg militar. Pentru a elimina incursiunile de pradă ale scordiscilor, stabiliți în jurul anului 278 î.d.Hr. în vecinătatea muntelui  Scordus, în teritoriile locuite de către daci la sud de Dunăre, Burebista îi atacă și îi înfrânge atât de sever încât în cursul secolului I î.d.Hr aceștia nu au mai fost consemnați în niciun izvor al lumii antice.

Este greu de imaginat ca, atâta vreme cât Roma era principalul advesar al lui Burebista, acesta sa fi încercat o campanie împotriva latinilor știind că poate fi impresurat de celții cei războinci și imprevizibili. Doar un nepriceput ar fi riscat un război pe cel puțin două fronturi, astfel ca, o campanie îndreptată inițial spre celți și apoi spre cetățile de la Marea Neagra și către Balcani este cea mai plauzibilă desfășurare a lucrurilor.
Cele mai sângeroase lupte ale lui Burebista se încheiaseră. Dacia fusese eliberată de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea sa în fruntea dacilor era departe de a se fi încheiat. Ducând o politică expansionistă, demnă doar de marii luptatori ai Antichității, el și-a îndreaptat atenția către bogatele colonii grecești de la malul Marii Negre. In anul 55 î.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului a fost prima care s-a pleacat în fața dacilor. A urmat Tyras, Histria (unde Burebista a ars din temelii cetatea ce cutezase să îl înfrunte), Tomisul,  Mesembria, Apollonia Pontica. Alte cetăți au refuzat lupta și s-au predat pașnic, asa cum s-a intamplat cu cetatea Dyonisopolis. Munții Haemus au fost și ei trecuți în stăpânirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.

Sfidând practic pericolul, Burebista a întreprins campanii de jaf în Macedonia și Iliria, acolo unde romanii s-au văzut nevoiți să se recunoască înfranți. Mai mult, monarhul dac a încearcat să se influenteze în politica Romei și să se implice puternic în razboiul civil dintre Pompei și Cezar. Același Acornion din Dyonisopolis a fost omul care a negociat din umbră cu Pompei în favoarea dacilor. Privită astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, însă, una cât se poate de logică în momentul respectiv. Cezar avea toți sorții impotriva sa. Pierduse prima bătălie împotriva lui Pompei, iar acesta din urmă se autointitula deja lider al Romei. Mai mult, într-un discurs public el lăsa de înțeles că se baza pe ajutorul unui puternic rege barbar. Cine altul putea să fie puternicul susținator al romanului dacă nu dacul Burebista?

Istoria nu este, însă previzibilă. Deși o armată numeroasă a dacilor mărșăluia în ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase pericolul și atacase fără să mai stea pe gânduri. La Pharsalos, el a obținut o victorie ce avea să schimbe fața lumii pentru totdeauna. Nu se poate decât să se imagineze ce s-ar fi întamplat dacă războinicii daci ar fi ajuns la timp în ajutorul lui Pompei. Drept răspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el a masat o armată uriașă, circa 150.000 de legionari, cu mult mai mult decât a avut nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul său gând era acela de a da o lecție cutezătorului rege dac. Nu a apucat să își ducă planul la îndeplinire. A fost asasinat în anul 44 î.Hr, în urma unui complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista a căzut pradă unui complot similar pus la cale, cel mai probabil, de regii daci pe care îi supusese. Dacia a fost sfâșiată aproape imediat în patru parti, apoi în cinci, așa cum spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui și acolo unde se găsea cea mai puternică facțiune dacică, avea să se nască, cât de curând, un alt rege pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus - Decebal.
Marele rege Burebista, își ocupase deja locul printre zeii neamului său.

DECEBAL

 

La Roma, la baza colinei Quirinale din nordul vechiului Forum roman, tronează columna care prezintă razboaiele de cotropire ale împaratului roman, Traian, în Dacia. Pe coloană este sculptată și înfățisșrea regelui dac Decebal. Pentru români poate fi acolo un moment de mândră reculegere. In sânul niciunei alte seminții de oameni contemporane lui nu a mai răsărit un asemenea conducător cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternică împărăție a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat înfrangerea la fel de curajos ca spartanii, iar moartea sa amintește de tragediile antice. 

Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea puține amănunte. Totuși, regele-erou nu a fost uitat de daco-geți. Numele său razbate din Istorie prin numeroase menționări care aparțineau triburilor trace din sudul Dunării, sau în inscripții din cele mai îndepartate colțuri ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merită menționat că numele de Decebal a supraviețuit în mod bizar în Spania până în secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari, angajați de Roma după retragerea aureliană. Cum altfel se pot explica paralele fonetice ca Diego-Diegis, sau nume neașteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen și Don Deciballo.

Merită să se zăbovească puțin și asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, conținea adjectivul dacic Balos, un nume raspandit în onomastica dacică, aparținând, tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un tarabostes din vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorită caracterului său deosebit și al victoriilor militare a primit din partea populației dace numele de război de Decebalus (Zece Ursi sau Călărețul). De asemenea, războinicul dac a primit tronul și a fost ales conducător al Daciei. Printr-un gest nobil și înțelept, regele dac de atunci, Duras, a cedat puterea de bunăvoie iscusitului Decebal, cel pe care consângenii săi începuseră să il considere un veritabil semi-zeu încă din timpul vieții.


Strateg desăvârșit, diplomat iscusit, conducator înțelept:

"Foarte priceput în planurile războiului și iscusit la înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptator și se pricepea să folosească izbanda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrangere. Din acestă pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru romani" - Dio Cassius - Historia

După asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac a fost afectat de o inevitabilă diviziune politică. Triburile daco-gete nu au mai rămas unite în uniunea statală în care le adunase regele-zeu. Ele s-au fragmentat in patru, apoi în cinci regate, dintre care cel mai mare și mai puternic se consolidase în Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman a profitat de situație, extinzând granițele prin cucerirea provinciilor getilor din sudul Dunarii. Daco-getii nu s-au lăsat impresionați de apropierea agresivă a unui vecin atât de puternic, răspunzând în forță. Multe capetenii razbonice gete iși purtau oamenii în luptă in teritoriile romane din Balcani și Panonia. Ei s-au dovedit atât de puternici încât au continuat să se amestece în disensiunile politice între Octavianus Augustus și Marcus Antonius. Incet, incet, romanii și-au dat seama că odată cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu dispăruse deloc, ci se amplificase. Contramăsurile Romei la Dunare constau în primă instanță în crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care triburile geților erau evacuate în teritoriul roman sau exilate în Carpați. Prin urmare, generalul Aelius Catus a mutat la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, în timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus,  A strămutatt forțat în Balcani aproape 100.000 de suflete de geti, barbati, femei, copii, batrani.

Lacomia crescandă a romanilor se manifesta printr-o politică de expansiune economică urmată de o îcercuire militară. Daco-geții nu au slabit insa atacurile, profitând de momentele de slabiciune ale Romei, punctate de schimbarile împaraților romani. Dacii au perseverat a se aliaza cu sarmații. Impreună, cele două popoare au organizat invazii puternice în Moesia, unde au fost decimate două legiuni trimise să le facă față. Până la inceputul domniei lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forțe la Dunare. Insă, după cum relatează istoricul Iordanes, daco-geții au devenit alarmați de lacomia proverbială a împăratului roman, așa că au atacat Moesia, masacrând legiunile și omorând inclusiv comandanții. De partea geto-dacilor luptau bastarnii, roxolanii și iazigii. Expediția militară a dacilor a fost condusă, în premieră, de tânărul Diurpaneus.

Odata ajuns rege, Decebal a întărit armata și statul dac, stabilind legături cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare și unită, cu frontierele cuprinse între Dunăre, Panonia, Nistru și Carpații Paduroși. In confruntările cu legiunile lui Domitian, dacii au obtinut o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, împărtășind aceeași soartă cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse în Dacia drept trofee de război. Alarmat de situașie, Domitian a venit personal la Dunăre. Impărat intransigent și calculat, el a făcut greșeala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudență, temperamental și avid de glorie. Decebal nu a dorit o confruntare cu Fuscus, trimișând în acest sens mai multe oferte de pace, refuzate însă de Domitian. Refuzul împăratului roman l-a îndârjit și mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea să se petreacă undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursă în care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a ajuns trofeu in mâinile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane a fost comparabilă, ca proporții, cu înfrangerea suferită de generalul Varus în pădurile întunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusă de Augustus. Roma cea lacomă nu se lasa, astfel încat o nouă expediție desfașurată în anul 88 d.Hr. a încălcat din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever și disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius a invadat Dacia pe la Porțile de Fier ale Transilvaniei. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sângeroasă, cu nenumarate victime în ambele tabere. Pacea era iminentă deoarece Decebal și-a văzut amenințată Sarmizegetusa, iar Domitian, la rândul său, era prins în lupte grele cu sarmații, iazigi, marcomanii și quazii. Anul urmator s-a semnat o pace care a durat 12 ani. Pentru prima dată în istoria sa Imperiul Roman era nevoit să incheie o pace umilitoare. Stăpana lumii era obligată sa-l recunoască pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace și să-i platească despagubiri în sume de bani, în condițiile în care regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, să-i asigure ajutoare militare, tehnică și mașini de război, să-i trimită ingineri și constructori care să-i ridice cetăți și forturi.

" Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta ca acolo este un dușman și se pregătea sămânța unor războaie sângeroase alături de cucerirea de noi comori " - Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)

Soarta lui Domitian a făcut să fie asasinat de un libert. A doua zi, în mare grabă, conspiratorii și generalii romani l-au ales împărat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu și successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urmă era ambițiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împarat datorită calităților sale militare, Traian a moștenit o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domitian, ai carei cetățeni erau înglodați în datorii. Veștile despre aurul din munții dacilor nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei și instalarea legiunilor în munții săi era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langă jefuirea dacilor, de aurul si argintul strâns în generații, Roma urma a stabili la granițele de răsărit un avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliați cu popoarele asiatice precum sarmații, scitii și roxolanii, după cum avea să o demonstreze mai tarziu Istoria.

In fața colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunoșteau frica de moarte. Cele două razboaie purtate de Traian împotriva daco-geților au fost nimic altceva decat o luptă surdă si crâncenă de apărare și supraviețuire a credincioșilor lui Zamolxis. Fiul adoptiv al lui Nerva moștenise un Imperiu aflat la apogeu, cu o armată imensă, unde disciplina și grija față de detalii erau respectate cu sfințenie. Conștient de dârzenia și forța dacilor, Traian nu a precupețit nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata într-o expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru înzestrarea și pregătirea legiunilor. Cu toate acestea, Istoria ar fi fost probabil alta dacă in fața lui Traian s-ar fi aflat armata uriașă ridicată de Burebista, armată care cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete..
.

Altfel ar fi fost viitorul Daciei dacă Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi încheiat la timp alianța anti-romană pe care i-a propus-o Decebal. Nici măcar legiunile Romei nu ar fi facut față unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar armata imensă a parților urma să invadeze Armenia și Iudeea, plănuind să ocupe Egiptul, granarul Romei. In plus, regele dac trebuia să lupte și pe plan intern cu tendințele separatiste ale unei parți din aristocrația dacică, care era gata să-l părăsească trecând de partea romanilor în schimbul păstrării bogațiilor și rangurilor. După cum mărturisește Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizică a noului împarat. In acest scop, a trimis în Moesia niște fugari care sa-l omoare. Planul a dat gres, deoarece spionii împaratului l-au bănuit pe unul dintre ei. Supuși chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusă la cale de Decebal.

Un alt punct sensibil al confruntărilor l-a reprezentat momentul critic desfășurat în perioada celei de-a doua campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau cât pe ce să fie date peste cap. Decebal și-a întărit alianțele cu sarmații și a pregătit o ofensivă de proporții prin care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii și tăierea căilor de aprovizionare pentru legiunile aflate în Dacia. Din nefericire, pe cînd traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorită unei încalziri bruște a vremii, iar o mare parte din armata formată din daci și sarmați a pierit înecată în apele Istrului. Tragicul moment a fost amintit atât de Dio Cassius cât și de imortalizarea sa pe Columna din Roma.

Dincolo de înfrangerea dacilor lui Decebal, ilustrată de dramatica cădere și distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat că regele dac a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stăvilind, pe moment, cucerirea Daciei. Acțiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zonă. Linia de aparare închipuită de regele dac trebuia să se întindă pe la Rin până în Parția, având în mijloc Dacia. Sorții istoriei nu i-au fost prielnici. Pentru salvarea regatului său, Decebal a epuizat toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit adăpost și protecție tuturor fugarilor și transfugilor care părăseau Imperiul Roman. Pe baza informațiilor istorice se află fără greseală că Decebal a fost fondatorul primului serviciu secret de informații de pe meleagurile noastre, regele dac construind o adevarata rețea de spioni bine pusa la punct, alcatuită din autohtoni și străini trimiși în Moesia, sau chiar la Roma ca să culeagă informații referitoare la pregătirea militară și deciziile romanilor.

O decurie condusă de Claudius Tiberius Maximus a pornit călări în mare grabă în urmarirea regelui. Insoțitorii săi au fost ucisi, romanii inconjurându-l pe Decebal. Regele rămâne rege și în acest ultim moment care i-ar fi speriat pe multi alții, șezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pământ într-un genunchi, Decebal și-a aseazat liniștit scutul și sabia alături. Un erou nu poatea fi prins, înrobit sau umilit. Eroul dacilor nu a avut soarta tristă împartășită de alți dinaști învinși de romani și obligați să mărșăluiască în lanțuri în urma carelor triumfale de pe străzile Romei. Așa au sfârșit-o Iugurtha, regele Numidiei, învins de Marius, apriga regină Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian, sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemător de moarte, Decebal și-a luat singur zilele, preferând sa meargă în tainica împarație subpamanteană a lui Zalmoxis, sau în țăriile cerului unde il aștepta Gebeleizis.

Capul și mână dreaptă a regelui-erou au fost retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus și au fost duse și expuse în cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperînd ca populația autohtonă supraviețuitoare să fie demoralizată de sumbra priveliște. Pentru a-i liniști pe plebeii Romei care de 20 de ani se temuseră de un asemenea dușman redutabil, capul și mâna regelui dac au fost conservate intr-un butoi cu miere și trimise la Roma. O inscripție descoperită în Ostia relatează că relicvele au fost aratate mulțimii după care, în urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei în rîul Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele creștinilor și oponenților Imperiului...

Este evident că înainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentările realiste de pe Columnă. Mai mult decat atât, în anul 1822, cu ocazia săpăturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele dac priveste demn și misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astăzi în Muzeul Vaticanului. Merita zăbovit puțin asupra sinuciderii lui Decebal, faptă privitaă de astă dată din punct de vedere strict spiritual. Astăzi, atât creștinismul cât și marea majoritate a religiilor condamnă sinuciderea, privită drept un păcat greu și o greșeală de neiertat. Dacii, practicanți ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detașarea de cele lumești și libertatea, Nu se temeau de pedepsele de după moarte cu care mai tarziu aveau să-și înspăimânte credincioșii, religiile patriarhale de origine semită.

Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă.

GENERAL TRAIAN MOȘOIU

General Traian Moşoiu





General Traian Moşoiu la o slujbă de pomenire în Oradea

 Născut la Tohanul Nou, la 2 iunie 1865, în 1889 a absolvit ŞcolA MilitarĂ “Wiener Neustadt “ din Viena, cu gradul de sublocotenent. In 1891 a demisionat din armata austro-ungaă şi a trrecut în România, unde a intrat în armata română. A participat cu gradul de maior la al doilea război balcanic (1913) ca şef al biroului de mobilizare din cadrul Regimentului 30 Infanterie Muscel. In urma activitţii sale este avansat la gradul de locotenent-colonel. In 1916, la intrarea României în Primul Rzboi Mondial, a pătruns în Transilvania la comanda grupului “Lotru”. In zona Sibiului, a câştigat bătălia de la Orlat. In defensivă, s-a aflat la comanda Diviziei 23 Infanterie, cu care a dus grele lupte de aprare în zona înlţimilor Pietrosu şi Veveriţa, divizia sa fiind supranumit “Divizia de Fier “. Pe frontul din Moldova, în vara lui 1917, s-a aflat la comanda Diviziei 12 Infanterie, participând la luptele de la Vârful Cocoşilă - Valea Dumicuşului - Răchitaşu. A fost decorat de către generalul Henri Berthelot cu Legiunea de Onoare franceză. In 1919, pe timpul ofensivei din Transilvania, a condus Comandamentul Trupelor din Transilvania până la 11 aprilie, când conducerea a revenit generalului Gheorghe Mărdărescu, generalul Moşoiu preluând comanda grupului de armate “Nord “. A condus contraofensiva victorioasă împotriva ungurilor bolşevizaţi, încheiată cu ocuparea Budapestei. A devenit comandant al garnizoanei române din Budapesta, apoi guvernator militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa. După revenirea din Ungaria, a devenit pentru scurt vreme ministru de război, apoi senator, iar ulterior, ministru al comunicaţiilor (1922-1923) şi al lucrrilor publice (1923-1926). Decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a. A încetat din viaţă la 15 august 1932.

GENERAL GHEORGHE MĂRDĂRESCU

          Gheorghe Mărdărescu s-a născut la 4 august 1866 la Iaşi. In 1888 a absolvit Şcoala de ofiţeri de cavalerie şi infanterie în Bucureşti. Între 1892-1894 şi-a continuat studiile la Academia Militară, urmând şi cursurile de comandant la Brueck şi Berlin-Spandau. Între 1901 şi 1906 a fost director de studii la Academia Militară. Ulterior comandă Şcoala de trageri de infanterie şi este Şef de stat major al corpurilor 1 de armată, apoi corpul 2, în grad de colonel. În 1915 devine comandant al Academiei Militare, la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie.

          La 15 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, primeşte comanda Brigăzii 18 Infanterie, ulterior fiind numit Şef de Stat major al Armatei a 3-a, sub comanda generalului, viitor mareşal, Alexandru Averescu. În septembrie, generalul Averescu preia comanda Armatei a 2-a, iar Şef de Stat Major al acestei armate devine generalul Mărdărescu. În această poziţie rămâne şi în cursul luptelor din vara lui 1917, unde Armata a 2-a are un rolul principal, mai ales în bătălia de la Mărăşti. În februarie 1918 este avansat general-maior, iar din 11 aprilie 1919 preia conducerea Comandamentului Trupelor din Transilvania, în locul ge-neralului Traian Moşoiu, care preia zona de nord a acestor trupe. Din această poziţie, generalul Mărdărescu comandă direct trupele române în decursul războiului româno-ungar din 1919.

           Este decorat de Regele Ferdinand şi Regina Maria cu Ordinul Mihai Viteazu pentru acţiunea contra regimului bolşevic al lui Bela Kuhn. După război devine ministru al apărării între 1922 şi 1926. În 1927 este avansat la rangul de general-locotenent. Se stinge din viaţă la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, în Germania.

MAREȘAL ALEXANDRU AVERESCU

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, București) a fost general de armată român și comandantul unei părți a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru victoria României din acel război. A fost de asemenea prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a peste 12 opere privitoare la chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului),, membru de onoare al Academiei

 Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

Alexandru Averescu a fost o figură atipică pentru viața politică a României interbelice. S-a născut în ținutul Bugeacului, lângă Ismail. Cariera sa militară a avut o traiectorie constant ascendentă. A făcut studii în Italia (la Torino) unde a fost Comandant al Școlii Superioare de Război (1894-1895), a fost atașat militar al României la Berlin (1895-1898) și Șef al Marelui Stat Major (1911-1913). Partizan al ordinii și legalității, a participat la reprimarea mișcărilor țărănești din 1907. În 1913 a luat parte la războiul balcanic, conducând ofensiva română pe pământul Bulgariei, până la Sofia.

Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a (14 - 26 august 1916, 26 septembrie 1916 - 30 ianuarie 1918). S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a adus la conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan. A inițiat celebra manevră de la Flămânda (1916), a condus Armata a II - a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917). Un episod din timpul războiului a rămas întipărit în mințile istoricilor: în timpul războiului se zvonise că Averescu ar vrea să-l răstoarne pe rege și să preia puterea. Jignit de neîncrederea suveranilor, Averescu și-a dat demisia, dar peste câteva zile regina Maria îl cheamă în audiență, declarând: "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele.
Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai multe rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Averescu a înființat în 1918 și a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului). În anul 1930 Alexandru Averescu și vechiul său rival, Constantin Prezan, sunt înaintați la rangul de mareșali.

Viața sa politică nu a fost lipsită de tensiuni. În primul rând Alexandru Averescu a fost loial casei regale și s-a luptat să-și păstreze popularitatea pe treptele cele mai înalte în fața declinului. A fost prețuit de către regele Ferdinand, iar o dovadă de prețuire a fost momentul unei destăinuri: când regele se afla pe patul de moarte a poruncit ca Averescu să vină la el și să fie lăsați singuri. Înainte să moară, regele i-a declarat: "Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă". Spre finele vieții sale, bătrân și bolnav, se retrage din viața politică. Moare în octombrie 1938 la București. A fost membru de onoare al Academiei Române.

Una dintre piesele de seamă ale Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ din Bucureşti este bastonul de mareşal înmânat de regele Carol al II-lea lui Alexandru Averescu, în toamna lui 1930. Iată o scurtă istorie a gradului de mareşal în România.

In istoria ierarhiei militare româneşti, gradul de mareşal a apărut la 1 decembrie 1918, când regele Ferdinand devenea mareşal, în calitatea sa de comandant al Armatei române.

Suveranul îşi exprimase atunci gândul ca el să fie acordat şi generalilor de corp de armată care contribuiseră la victorie, însă circumstanţele nu erau propice. Dintre ofiţerii aflaţi în gradul cel mai mare în ierarhia militară românească şi putând să devină mareşali, Alexandru Averescu demisionase în 1918 şi intrase în politică, Constantin Prezan trecuse în rezervă şi se retrăsese din viaţa publică, iar Eremia Grigorescu murise în 1919.

Ideea a fost reluată în 1930 de către proaspătul rege Carol al II-lea, care-şi dorea el în­suşi să fie ma­reşal. Aşa se face că, în iunie 1930, cele două Camere ale Parlamentului votau instituirea, începând cu data de 14, a demnităţii de mareşal.

Ea era onorifică şi se conferea capului oştirii şi ofiţerilor generali, care aveau gradul de general de corp de armată şi care conduseseră cu succes operaţiunile armatei române în funcţia de şef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate. În această postură nu se aflau decât trei persoane: regele (cap al oştirii, ca şi tatăl său, în 1918), Constantin Prezan (şeful Marelui Cartier General Regal, în 1917-1918 şi 1919-1920) şi Alexandru Averescu (comandant titular al Armatei II). Celălalt posibil beneficiar, Eremia Grigorescu, nu mai trăia.

In perioada 22-29  octombrie 1930, la Sighişoara s-au desfăşurat manevrele regale de toamnă. In acest cadru ostăşesc, în ziua de 25, regele Carol al II-lea era învestit cu noua demnitate. Peste cinci zile, proaspătul rege-mareşal acorda aceeaşi demnitate, însoţită de însemnele cuvenite, bătrânilor generali Alexandru Averescu şi Constantin Prezan. La 10 mai 1940, pentru a accede el însuşi la gradul de mareşal, generalul Ion Antonescu îl învestea cu gradul de mareşal pe regele Mihai I, în calitatea sa de şef al armatei. Astăzi el este singurul mareşal român în viaţă. La 21 august 1941, pentru servicii aduse patriei, regele îl investea, la rândul său, pe generalul de armată Ion Antonescu cu acelaşi grad. A costat 500.000 de lei

Dintre cele şapte bastoane şi cărţi de mareşal ale României (Regele Carol al II-lea a învestit şi pe Alexandru al Iugoslaviei cu această demnitate) nu se mai păstrează astăzi în ţară decât cartea de mareşal a lui Constantin Prezan şi bastonul lui Alexandru Averescu, aflate în patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ din Bucureşti.

Bastonul de mareşal al lui Alexandru Averesecu a fost executat (împreună cu celelalte două acordate în 1930) de către Casa Falise din Paris (cea care realizase şi bastonul regelui Ferdinand, în 1918). A costat 67.500 de franci francezi, adică 447.587 de lei. Impreună cu taxele vamale şi cele de transport, costul realizării bastonului a ajuns la 500.000 de lei.(1930)

Bastonul lui Averescu e din aur, cu titlul de 750‰. Are forma unui tub cilindric, având la capete două capace. Corpul propriu-zis are lungimea de 49,7 cm; pe o lungime de 39, 9 cm este acoperit cu catifea purpurie (astăzi roasă de vreme), pe care sunt brodate, în fir auriu, patru acvile şi cinci capete de bour, dispuse în şiruri verticale, alternânde.

Cele două capace, tronconice, sunt goale pe dinăuntru şi au filet la diametrul mic, având o lungime de 4,7 cm. Capacul superior are deasupra stema mare a României, înconjurată de două cununi de frunze de lauri, iar pe laterală înscrisul: „Nihil sine deo“. Capacul inferior are deasupra crucea Ordinului Mihai Viteazul, în mijlocul căreia se află cifra încoronată a regelui Carol II, fiind înconjurată de două cercuri concentrice. Pe cercul exterior e incizat numele atelierului care a produs bastonul: „Falize Anciens Joalliers de la Couronne de France“; lateral, textul „Mărăşti“.

GENERAL EREMIA-TEOFIL GRIGORESCU

Studii: primare la Tg. Bujor, gimnaziul la Galaţi (1874-1878), Liceul Naţional la Iaşi (1878-1881), Şcoala de Ofiţeri, secţia Artilerie (1882-1884), Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu (1884-1886); cursuri de matematică superioară (1887-1888) şi stagiu de perfecţionare în artilerie şi administraţie în Franţa.

Specialist militar de înaltă pregătire, comandant militar demn, curajos, cu viziune pragamatică şi modernă în operaţii tactice şi strategice în condiţii reale de război; Eroul naţional de la Oituz şi Mărăşeşti (1917) şi vizionar al unităţii naţionale (1918).

Carieră militară: sublocotenent (1884), căpitan (1906), colonel (1910), general de brigadă (1915), general de divizie (1917), general de corp de armată (1918).

Funcţii îndeplinite: director al Pulberăriei armatei (Dudeşti, 1899-1904);  Direcţia Artilerie din Ministerul de Război (1905), comandant al Brigăzii 3 Artilerie (1906), comandant şi profesor de algebră superioară al Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Bucureşti (1907), director al Personalului din Ministerul de Război, comandant al Diviziilor 14 (1914) şi 15 Infanterie (1916), al „Grupului Oituz – Vrancea” (1916 – 1917), al Corpurilor 4 Armată (1917) şi 6 Armată (iunie 1917) şi al Armatei 1 (1917), inspector general al armatei (1918), Ministru de război (24 octombrie – 28 noiembrie 1918), Ministru ad-interim la Industrie şi Comerţ.

Autor al lucrărilor de artilerie: Tunul revolver Hosckich (1885-1886), Calculul probabilităţilor cu aplicare la gurile de foc (1898), Studiul balistic al armei Manlicher, model 1893 (1902).

• Specialist tehnic care s-a achitat exemplar de toate însărcinările privind achiziţionarea şi modernizarea armamentului de infanterie şi artilerie al Armatei române, fiind bine documentat în tactica şi strategia militară modernă. Adept al utilizării artileriei grele în atacuri, a contraatacurilor viguroase şi a smulgerii iniţiativei militare, a mobilizării forţei combatante în mijlocul ei, înainte de operaţii de luptă decisive.

• S-a distins în fruntea Diviziei 15 Infanterie superioară, „Divizia de Fier”, în luptele de apărare din Dobrogea (zona Arabagi, 1916), respectiv pe frontul din Carpaţi (trecătoarea Oituz) şi Mărăşeşti, sub deviza „Pe aici nu se trece”.

• Ordinele de operaţii militare din 27,28 şi 30 iulie 1917 sunt edificatoare:

„Din acest moment sunt numit comandant al Armatei 1. Iau comanda în condiţiuni excepţional de grele şi de mare răspundere pentru ţară. Vă rog să-mi daţi ascultare deplină şi fac apel călduros la patriotismul dumneavoastră şi la eroismul dumneavoastră pentru a stăvili ofensiva duşmană şi vom stăvili-o. De rezistenţa şi voinţa noastră a tuturor, de la soldat şi până la mine, depinde soarta Moldovei şi existenţa neamului românesc. Armata noastră joacă un rol hotărâtor în această bătălie.” (General Eremia Grigorescu, comandant al Armatei 1, 30 iulie 1917)

              „Reamintesc tuturor ostaşilor acestui corp de armată, de la general şi până la ostaş, că izbânda nu se obţine sigur decât atacând cu hotărârea de a face orice sacrificiu, căci nu numai duşmanul, dar chiar moartea se dă în lături din faţa aceluia care atacă cu hotărâre. Ţara şi întreg neamul românesc se găsesc la o cotitură periculoasă în drumul vieţii lor şi scăparea nu o poate aştepta decât de la spiritul de sacrificiu şi abnegaţie a acelora chemaţi să apere ţara şi onoarea drapelului...” (General Eremia Grigorescu, Ordin de operaţii din 27-28 iulie 1917, zona Cosmeşti)

Chipiu ce a aparţinut generalului Eremia Grigorescu

Decoraţii: Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. a III-a (august 1916). Era primul general român care primea această decoraţie „pentru acte de bravură în faţa inamicului”; Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. a II-a (1907); citat în Ordine regale de zi (31 Decembrie 1916) şi Ordine ale Armatei de Nord de generalul Constantin Prezan (7 octombrie 1916); Ordinul „Companion of The Bath” al Marii Britanii; Ordinul „Legiunea de Onoare”, în grad de Mare Cruce, a Republicii Franceze; Ordinele Imperiale ruseşti „Sfântul Gheorghe”, în grad de Mare Cruce, şi „Sfânta Ana”, cu spadă.

Omagiu acordat Generalului – Erou naţional

• Aprecieri elogioase din partea regelui Ferdinand I, ale Ţarului Nicolae al II-lea şi ale împăratului Japoniei, ale Armatei, ale Guvernului României, ale Academiei Române, ale Universităţii din Iaşi, ale corpului diplomatic pro Antanta, ale unor personalităţi politice şi militare ale epocii.

• Articole elogioase privind meritele militare din ţară („Neamul Românesc”, 1917, „Mişcarea”, 1917) şi străinătate („Times” şi „L’Echo de Paris”, 1917), în memoriile politice ale unor mari comandanţi militari din epocă (mareşalul Joseph Joffre, generalul Pershing, mareşalul von Hindenburg, generalul von Morgen), şi în lucrările istoricilor Nicolae Iorga, Al. D. Xenopol, Constantin Kiriţescu ş.a.

• Sabia de onoare oferită de împăratul Japoniei, având inscripţia „Voi sunteţi care scrieţi istoria Ţării” (1918);

• Sabia de onoare oferită de corpul profesoral din Universitatea din Iaşi, având inscripţia dedicatorie: „Generalului Eremia Grigorescu, care a făcut scut de apărare Ţării, pecetluind vechea faimă a Neamului Românesc cu sângele bravilor ostaşi pe care i-a condus în luptele de la Oituz şi Mărăşeşti” (Iaşi, 19 noiembrie 1918);

• «Album» oferit de ofiţerii Armatei I (Iaşi, 11 noiembrie 1918).

• Funeralii naţionale la înmormântarea Eroului Naţional (august, 1919) şi depunerea rămăşiţelor sale pământeşti în Mausoleul de la Mărăşeşti.

• Bust realizat de Oscar Späthe;

• Albumul comemorativ editat de Vasile C. Metaxa, Un erou al Neamului: Generalul Eremia Grigorescu. Viaţa şi opera. Omul. Militarul. Eroul. Cu o Prefaţă de Al.D. Xenopol, Bucureşti, 1919.

Generalul Eremia Grigorescu şi-a dobândit titlul de onoare de „Eroul de la Mărăşeşti”.

Ofiţer superior cu înaltă pregătire intelectuală şi militară, energic şi temerar, cu o condiţie exemplară în toate situaţiile.

Şi-a înscris emblematic numele între iluştrii comandanţi militari români care au semnat file de glorie în istoria militară românească.

In anul 1930 regele Carol al II-lea a impus acordarea gradului de mareşal care fuse acordat numai regelui Ferdinand cu mulţi,ani în urmă. Gradul se conferea suveranului şi ofiţerilor generali, care aveau gradul de general de corp de armată şi care conduseseră cu succes operaţiunile armatei române în funcţia de şef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate. In această postură nu se aflau decât trei persoane: regele (cap al oştirii, ca şi tatăl său, Ferdinand, în 1918), Constantin Prezan (şeful Marelui Cartier General Regal, în 1917-1918 şi 1919-1920) şi Alexandru Averescu (comandant titular al Armatei II). Celălalt posibil beneficiar, Eremia-Teofil Grigorescu, nu mai trăia aşa că nu a beneficiat de această onoare militară nici post-mortem..

GENERAL IOAN CULCER

Originar din Târgu-Jiu, a fost fiul doctorului Dimitrie Culcer, originar dintr-o familie venită din Transilvania. Tatăl său a întemeiat primul spital din Târgu-Jiu. Ioan s-a născut în anul 1853.

Și-a pierdut tatăl la vârsta de 13 ani și atrăit o copilărie marcată de privațiuni, dar şi-a continuat studiile la pension, întreţinut de mama sa, în nişte condiţiuni de lipsuri greu de imaginat. Un ajutor de studii cerut de Anica la eforia bisericii Sf. Ilie i-a fost refuzat, dar toate astea nu l-au împiedecat să-şi vadă cu sârguinţă de carte, așa că a urmat cariera militară. După terminarea pensionului, a intrat în şcoala militară, din care a ieşit sublocotenent de geniu şi cu acest grad a intrat în campania din 1877. Încă din primele zile ale războiului a şi fort rănit şi internat în spitalul militar din Craiova. Există o fotografie din octombrie 1877, făcută la Riben în faţa Plevnei, unde era împreună cu fratele său, Vladimir. In ianuarie 1878 se găsea tot pe front cu Vladimir, la Lom Palanca. Era nemulţumit că, deşi trebuiau avansaţi de multă vreme, nu le venea rândul. A terminat totuşi războiul cu gradul de locotenent şi curând a fost trimis să urmeze cursurile Şcolii Politehnice din Paris, şi, în continuare, pe acelea ale Şcolii de Aplicaţie de la Fontainbleau.

In carieră s-a prezentat, în tot acest timp, excepţional. Serios, energic, muncitor, inteligent, lucid… mintea lui cea clară nu se încurca în ocolişuri şi cădea repede peste soluţia optimală… Soluţiile lui Culcer erau întotdeauna limpezi, precise şi categorice… prea categorice poate.

S-a specializat ca ofiţer de geniu şi a ajuns profesor renumit la Şcolile militare superioare din România.

In 1882 a fost invitat la noi în ţară generalul belgian Alexis Brialmont pentru organizarea unui sistem românesc de fortificaţii.  La dispoziţia specialistului belgian, guvernul nostru l-a pus pe căpitanul Ion Culcer, care încă nu avea 30 de ani. El a executat toate proiectele şi planurile sub îndrumarea generalului, când la Bucureşti, când la Bruxelles şi tot el a dirijat şi execuţia tehnică a lucrărilor pe teren. În continuare, Culcer a organizat şi echiparea acestor fortificaţii cu un sistem de artilerie, cu tunuri de cetate şi turele blindate.
 Aceste lucrări au oferit militarului entuziast prima ocazie de a se izbi de moravurile şi năravurile sistemului nostru politic bizantin, încetăţenit adânc în societatea românească încă din epoca sinistrelor domnii fanariote. Intr-o vreme când mai toate statele Europei sacrificau miliarde pentru organizarea de lucrări defensive, când începea să se vadă clar că nu tratatele (definite de Bismark ca nişte simple „petece de hârtie”) vor garanta independenţa statelor mici, ci capacitatea lor de apărare, diverşi politicieni inconştienţi, sub pretext că „cheltuielile militare ruinează Ţara”, găseau de fapt în fondurile alocate Apărării Naţionale o adevărată mină de aur pentru acoperirea manevrelor lor oculte. Creditele pentru armament erau în permanenţă ciuntite şi deturnate cu destinaţie adeseori necunoscută. Planurile fortificaţiilor trebuiau în permanenţă revizuite şi simplificate ; numărul punctelor întărite trebuia mereu redus, compromiţând omogenitatea şi soliditatea sistemului de apărare ; înzestrarea cu armament devenea tot mai precară ; rezervele de muniţiuni se reduceau mereu, şi ageamii din guvern ridicau din umeri când li se explicau riscurile dezastruoase la care se expunea România, tot nu pricepeau nimica. Un singur lucru pricepeau ei, că acolo existau fonduri ; era o găină cu ouă de aur,  care nu trebuia scăpată din mână.
 Bietul Culcer era disperat… bătea de la o uşă la alta, dar nici una nu se deschidea… înainta un raport după altul, dar nimeni nu le citea. Ce putea face un biet căpitănaş de geniu contra acestei jungle organizate!…

A executat și fortificarea podului de la Cernavodă.

Au trecut anii… meritele şi pregătirea lui Ion Culcer l-au ridicat din grad în grad, din funcţie în funcţie, până la aceea de Inspector General al Armatei.  Fiecare nouă treaptă îi crea noi răspunderi, care erau noi ocazii pentru el de a se izbi de moravurile şi năravurile sistemului nostru politic bizantin. Un Caragiale le-a putut combate cu biciul zeflemelei, dar un ostaş integru, strivit de responsabilităţi, nu mai de râs nu avea chef. Veselia sa firească şi bonomia înnăscută îl părăseau an de an ; pe măsură ce avansa în carieră devenea tot mai acru, tot mai morocănos. Toate nechibzuinţele şi malversiunile guvernelor politice se răsfrângeau în spinarea Armatei, element apolitic. Soldatul nostru, prost hrănit, prost îmbrăcat, prost înarmat, prost instruit, suferea şi tăcea, iar comandantul lor, fără priză asupra factorilor politici, trebuia şi el să sufere şi să tacă. Ca profesor la Şcoala Militară, a refuzat cu îndârjire să cedeze intervenţiilor, presiunilor şi şantajelor, dar până la urmă se trezea cu toate nulităţile protejate, pe care el le trântise, promovate peste capul său.

A venit campania din 1913 cu anexarea Cadrilaterului Dobrogean . Ca ostaş, Culcer nu avea căderea de a judeca cuminţenia sau necuminţenia acestui nechibzuit act politic, care a stricat timp de multe decenii bunele noastre raporturi cu vecinul de la miazăzi. Când a fost numit guvernator al acestei provincii, a fost conştient de caracterul spinos şi delicat al problemei, dar a acceptat. Populaţia ocupată era ostilă, şi el ştia că prin violenţă nu se va rezolva nimic. Cadrele administrative noi numite erau în general elemente nepregătite, abuzive şi necinstite, ce considerau judeţele noi, încorporate la Statul Român, ca pe o colonie, producătoare de venituri grase. Până şi din fondurile destinate armatei se fura cu neruşinare. Era necesară o mână de fier pentru a pune capăt tâlhăriei şi silniciei, dar, vezi, toţi aceştia aveau spatele asigurat şi era foarte riscant să intri în conflict cu ei. Prin tactul, spiritul de echitate, competenţa şi energia de care a dat dovadă, Generalul Culcer a reuşit în scurtă vreme să pună ordine în administraţia provinciei.

In iulie 1914, când a izbucnit primul război mondial, toţi politicienii care se perindaseră pe rând la putere şi procedaseră an de an la amputări masive din bugetul apărării naţionale şi deci ar fi trebuit să fie conştienţi de măsura în care contribuiseră ei înşişi la scăderea capacităţii combative a Armatei Române, se dedau acuma la o propagandă zgomotoasă, în sensul intrării noastre neîntârziate în acţiune, ceea ce, după ei, ar fi schimbat „instantaneu” faţa războiului. Această propagandă belicoasă ne-a făcut mult rău.

Generalul Culcer era disperat când se gândea cum ar fi putut intra armata noastră în război fără echipament, fără arme şi slab instruită, spre a se înfrunta cu marile puteri europene, care de atâţia ani pregătiseră cu multă grijă o conflagraţie, de a cărei amploare erau pe deplin conştienţi ; de câte ori a putut, a atras atenţia forurilor conducătoare asupra gravelor riscuri ale angajării noastre uşuratice într-o aventură atât de serioasă. El a înţeles însă să păstreze toată discreţiunea cerută unui ostaş disciplinat şi nu a făcut niciodată caz de temerile sale, ba prin toate ordinele, observaţiunile şi recomandările făcute unităţilor în subordine, a sfătuit în permanenţă pe ofiţeri să nu comenteze sub nici o formă propaganda belicoasă din jurul lor, nici să o susţină şi nici să o critice. Această atitudine reţinută a fost taxată de demagogii belicoși ca „antipatriotică”. 
El s-a străduit din răsputeri să demonstreze celor ce pregăteau planul nostru de acţiune că era o nebunie să ne angajăm simultan pe două fronturi, cu o armată cu numai cu puțin peste 600.000 de oameni, atât de slab pregătiţi. Deocamdată, la nord, ne apărau Carpaţii, a căror pază se putea obţine cu mijloace relativ modeste.
 Acţiunea trebuia deci începută printr-o ofensivă puternică spre Sud şi făcută joncţiunea cu trupele Franco-Anglo-Greceşti care atacau Bulgaria sub comanda generalului Sarrail. Considera că după ce ar fi fost nimicită armata inamică din sud, comandată de Feldmareşalul von Makensen, şi numai după aceea, trebuia a se ataca spre nord, cu forţe reunite franceze, ruse, române şi engleze, pe un front uriaş, ce s-ar fi întins de la Marea Baltică şi până la Salonic. Această manevră, combinată cu o puternică ofensivă franco-engleză pe frontul de vest, l-ar fi prins pe inamic ca într-un cleşte şi l-ar fi forţat să capituleze. Războiul s-ar fi putut scurta astfel aproape cu doi ani.

După război, numeroşi istoriografi militari din diferite ţări au taxat acest punct de vedere ca cel mai raţional, dar, pentru români, un asemenea plan nu era destul de spectaculos… Războiul trebuia să tindă din primul moment să ocupe Alba-Iulia lui Mihai Viteazul… ce va fi mai pe urmă, rămânea de văzut. Proiectul Generalului Culcer a fost criticat cu toată vehemenţa, dispreţuindu-se astfel un principiu strategic consacrat, că în război, obiectivul principal îl constituie armata inamică ; o dată zdrobită aceasta, obiectivele geografice vor cădea de la sine.


        In primăvara lui 1916, Culcer a fost scos la pensie, dar asta nu l-a împiedecat să se agite din răsputeri şi să sfătuiască pe cine putea, cum să evite catastrofa atât cât mai era timp… Acest om aşa de lucid devenea tot mai incomod, şi atunci a început să se ţeasă în jurul său legenda că ar fi germanofil şi că de aceea nu voia să atacăm spre nord. Această calomnie i-a dăunat foarte mult în anii ce au urmat, şi anumiţi istorici militari (unii chiar de bună credinţă) au căutat să explice comportamentul său din timpul războiului prin această prismă.

La izbucnirea războiului, Generalul Culcer a fost rechemat sub arme, încredinţându-i-se comanda Armatei I-a din Oltenia (15 august-16 octombrie 1916). Frontul se întindea de la izvoarele Argeşului spre vest, pe toată frontiera Ardealului, apoi de-a lungul Cernei până la Vârciorova şi Turnu Severin, şi în continuare pe Dunăre spre est, până la Turnu Măgurele. Lungimea totală a frontului, 540 km ; pentru tot acest front, 5 divizii.
Trecerera Carpaţilor s-a făcut rapid, cu toate desele contraatacuri inamice, când pe Olt, când pe Jiu, când pe Cerna. Din lipsă de rezerve, comandantul a trebuit să facă faţă numai prin mişcări de rocadă. Peste oboseala luptelor, se adăugau marşuri neîncetate, dar asta nu ne-a putu opri să ocupăm o linie înaintată de la Avrig la Petroşani, şi apoi pe Cerna, până la Orşova. După o înaintare atât de rapidă, frontul se destrămase şi începea să cedeze sub presiunea inamicului, care nu ne dădea răgaz să-l reorganizăm. Cel mai ameninţat punct era sectorul Petroşani, şi Culcer a inspectat personal dispozitivul până în linia I-a, când a coborât în repetate rânduri în tranşee, să se asigure de eficacitatea planului de foc. Deşi luase toate măsurile ce se puteau lua într-un timp atât de scurt, luptele deveneau din ce în ce mai crâncene. Piscul Obârşia-Merişor a fost pierdut şi recucerit de trei ori în cursul aceleaşi zile, rămânând până la urmă în mâinile noastre. Generalul a condus personal acţiunea de la postul său de comandă de pe Buliga, de unde avea o vedere largă asupra frontului ; după izgonirea vrăjmaşului şi reocuparea vechilor poziţii, a primit însă o informaţie extrem de alarmantă.

Până acum ne luptasem numai cu contingente austriece sau ungureşti. De dat aceasta a aflat că germanii înşişi pregăteau o ofensivă de mare anvergură, ca să lichideze întreaga armată română, încă înainte de sosirea iernii, şi că atacul se va concentra pentru început cu toată forţa lui în sectorul Jiului, unde Feldmareşalul Falkenhayn concentrase 20 de divizii , în timp ce o a doua armată, comandată de Felmareşalul Makensen, avea să ne atace dinspre Bulgaria. Nu se ştie cum şi-a procurat Culcer aceste informaţii, dar le-a raportat urgent Marelui Cartier General, cerând grabnic întăriri.

      
„Nu-ţi dăm nici un om, nici un cal”, i-a răspuns comandantul suprem, considerând informaţiile lui Culcer ca alarmiste, ba, ce e mai grav, i-au mai ridicat două divizii din cele cinci câte avea, pentru înfiinţarea unei rezerve strategice pe Argeş, lăsându-l să facă faţă situaţiei numai cu 30.000 de oameni, cu misiunea de a ţine inamicul pe loc „prin orice mijloace”. Situaţia ameninţa să devină catastrofală, şi atunci Generalul Culcer a elaborat în grabă un plan detaliat de evacuare a Olteniei şi de regrupare a trupelor armatei I-a pe linia Oltului , scurtând astfel frontul cu 280 km şi organizându-l pe o linie tare şi uşor de apărat, căci malul stâng al Oltului domină pe toată lungimea sa malul opus, iar Oltul se sprijină pe două obstacole tari: Carpaţii şi Dunărea. Frontul Oltului, orientat spre vest, prelungea astfel frontul românesc din Moldova, care prelungea el însuşi frontul rusesc din Polonia ; Se obţineau astfel posibilităţi uşoare de contraofensivă în viitor. Această soluţie trebuie să fi sângerat adânc inima olteanului nostru, născut şi crescut pe plaiurile Gorjului, dar războiul nu este o problemă de sentimentalism. Planurile generalului Culcer prevăzuseră în amănunt, o dată cu retragerea forţelor armate, evacuarea unei părţi însemnate din bogăţiile Olteniei ; aceste bogăţii au căzut apoi toate în mâinile vrăjmaşului.

Comandamentul aliat de pe lângă Marele nostru Cartier General, socotind că o retragere, fie ea şi strategică, este echivalentă cu o înfrângere, şi nesocotind jertfa inutilă a vieţii câtorva zeci de mii de valahi, s-a opus soluţiei Generalului Culcer. La vocea lui s-au alăturat şi protestele zgomotoase ale patriotarzilor de altădată, care ceruseră atât de insistent intrarea noastră în acţiune. Moşierii din Dolj şi Romanaţi au plecat alarmaţi la Bucureşti, cerând sancţiuni împotriva „generalului trădător, care lăsa vinul şi grâul din beciurile şi hambarele lor în mâinile prietenilor săi nemţi” .
Rezultatul raportului Generalului Culcer a fost că i s-a ridicat comanda armatei I-a. Inainte de o părăsi, Culcer a dat succesorului său, Generalul de brigadă Ion Dragalina, toate indicaţiile asupra modului cum va trebui să conducă bătălia spre a se putea opri ofensiva germană. Un detaşament (Colonel Dejoianu) a fost adus în marş forţat de pe Cerna la Bumbeşti, şi grosul german a putut fi refulat cu mari pierderi pe valea Jiului în sus.  Generalul Dragalina şi-a pierdut eroic viaţa chiar în ziua numirii sale. Bătălia a fost câştigată, dar Culcer o concepuse în scopul de a acoperi retragerea grosului armatei I-a, în ipoteza că s-ar fi aprobat planul său de evacuare a Olteniei ; aşa însă, acest episod eroic, plătit cu atâta sânge, nu a servit la nimic. Inamicul a reluat curând ofensiva şi nu a mai putut fi oprit nici pe Olt, nici pe Argeş, nici pe Neajlov, ci tocmai pe Siret, după ce am abandonat capitala Ţării în mâinile inamicului.
La 15 ianuarie 1917, frontul a putut fi, în fine, stabilizat. Realitatea desfăşurării ostilităţilor a confirmat numai după câteva zile justeţea prevederilor sale.

După ce a părăsit comanda, Generalul Culcer a fost însărcinat cu conducerea lucrărilor de fortificaţii ruso-române menite să oprească pe vrăjmaş la hotarul Moldovei. Proiectul, întocmit cu uşurinţă de Direcţia Fortificaţiilor, conta pe o manoperă de 30.000 de oameni, pe 3.000 de căruţe şi pe numeroase materiale ce trebuiau procurate acum, în plin război, când jumătate din ţară era ocupată de vrăjmaşi. Planurile au trebuit să fie în grabă refăcute, dar cu mari greutăţi şi numeroase improvizaţii de ultimă oră, lucrarea a putut fi totuşi dusă la bun sfârşit.
La 1 ianuarie 1917, bătrânul general a fost demobilizat definitiv. Regele Ferdinand îl cunoscuse bine şi îi apreciase întotdeauna capacitatea profesională, dar nu putuse rezista presiunilor interne ale clicilor de politicieni şi nici presiunilor externe ale comandamentului aliat, aşa că se văzuse obligat să semneze revocarea lui ; l-a decorat însă „motu proprio” cu Marea Cruce a Coroanei României cu Spade, pentru destoinicia cu care comandase Armata I-a din Oltenia ; prin acest gest, Suveranul îşi arăta dezacordul faţă de aprecierile acelora care ceruseră suspendarea acestui ostaş încercat. Cu asta însă nu se rezolva nimica. În guvernul militar constituit la Iaşi, în ianuarie 1918, Culcer a ocupat funcţia de Ministru al Lucrărilor Publice, dar nici această demnitate nu i-a putut reface moralul şi privea îndurerat cum sângeroasa lecţie din 1916 nu servise nimănui şi cum sistemul „relaţiilor” continua să funcţioneze nestânjenit.

 In epoca aceea, un patron de restaurant i-a pălmuit ordonanţa. Soldatul, spunând că va reclama şefului său, patronul, alegător în colegiul 1, i-a răspuns: „…am eu mijloace şi pentru Domnul General al tău”. Generalul a cerut arestarea patronului şi judecarea sub regimul stării de război pentru lovirea în public a unui ostaş sub arme. Dosarul a ajuns până la cabinetul ministrului de război, care a închis acţiunea.
„Astfel înţeleg autorităţile superioare că se poate ridica moralul soldaţilor pentru a-şi face datoria către ţară?… Respectul de uniformă şi demnitatea soldatului nu înseamnă nimic în faţa cetăţeanului alegător?…”, a exclamat amărât bătrânul ostaş într-una din scrierile sale.

Cu un asemenea moral, el a găsit totuşi tăria sufletească de a analiza la rece condiţiunile obiective în care continuau să se desfăşoare ostilităţile, condiţiuni care, între timp, ne deveniseră favorabile. Frontul se scurtase, şi poziţia strategică a acestui front era în avantajul nostru ; ajutorul aliat începuse să ne sosească: echipamente, armamente şi muniţii franceze ne veneau zi de zi ; instructori francezi învăţau pe soldatul nostru noile metode de luptă, iar în ce priveşte valoarea ostaşului român, deştept, harnic, blând, răbdător şi rezistent, Iancu Culcer, crescut printre copiii de ţăran de pe plaiurile Dobriţei, o cunoştea prea bine şi niciodată nu se îndoise de ea. Iată de ce acelaşi general Culcer, care prevăzuse cu atâta luciditate dezastrul nostru din prima parte a războiului, avea acuma temeiuri să creadă ferm în victoria finală, şi să o proclame sus şi tare, într-o vreme când toţi „optimiştii” de ieri, deveniţi acuma defetişti, agitau cele mai năstruşnice şi disperate soluţii ca „triunghiul morţii” , evacuarea generalului şi armatei române la Cherson în Rusia etc. În curând, glorioasele noastre izbânzi de la Mărăşti şi Mărăşeşti vin să confirme optimismul vederilor sale sănătoase.
În ceea ce-l priveşte însă pe el, Ion Culcer nu a mai cunoscut niciodată optimismul. Revenit din Moldova în 1919, s-a reinstalat în apartamentul său modest din strada Caragiale 27. Buna sa prietenă Maria Cincu  murise. Fusese singura lui afecţiune, şi din puţin nu s-au cununat.

 Bătrânul nostru ostaş nu mai cerea de la viaţă decât niţică linişte, hotărât să-şi trăiască restul zilelor în condiţiile sobre şi modeste ale oricărui pensionar cinstit ; şirul vexaţiunilor însă nu se terminase. După o victorie atât de scump plătită, se dezlănţuise acuma o campanie isterică pentru căutarea „responsabililor” dezastrului din 1916. De notat că această agitaţie era susţinută tocmai de cei din a căror vină Armata Română intrase nepregătită în război, şi din a căror vină se adoptase un plan de campanie atât de aventuros. Trebuiau găsiţi cu orice preţ ţapi ispăşitori, spre a ieşi ei înşişi basma curată, şi era normal că aceştia nu puteau fi găsiţi decât în rândurile singurului element apolitic din vremea aceea, Armata. Şi astfel, abia întors în Capitală, Generalul Culcer s-a trezit din senin acuzat de incapacitate şi trădare, de către o presă iresponsabilă şi de o clică de incompetenţi. Cea mai gravă infamie, care era pe punctul de a-i distruge irevocabil onoarea, a fost însă Afacearea Peterson, care le-a pus vârf la toate. Iată despre ce a fost vorba:
Abia ieşit la pensie în primăvara lui 1916, în scopul de a-şi organiza un nou mod de existenţă, Culcer a contractat la Banca Generală a României un împrumut de 5.000 de lei pe care urma să-l ramburseze apoi în rate. Pentru a obţine acest împrumut, a solicitat girul lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Jokey-Clubului Român şi membru în Consiliul de Administraţie al Băncii. Generalul Culcer, mare amator de cai, era membru al Jokey-Clubului, şi Marghiloman nu i-a refuzat acest gir, căci îl ştia cinstit şi solvabil.
În toamna lui 1916, Culcer a achitat o primă tranşă de 1051 lei, dar apoi, din cauza evenimentelor, a trebuit să plece cu Armata în Moldova. Reîntors în Capitală în 1919, s-a prezentat la bancă să-şi lichideze datoria, dar a constatat cu surprindere că aceasta fusese integral achitată încă din 1917 de un oarecare Otto Petersen, cetăţean german, fost director al Băncii Generale  în zilele ocupaţiei inamice, şi acuma dispărut. Culcer habar nu avea cine era acest Petersen, dar a priceput imediat că era la mijloc o înscenare menită să-l facă să apară ca „omul nemţilor”, manevră care le-ar fi adus apă la moară vânătorilor de „trădători”, adică de ţapi ispăşitori.
Generalul a luat imediat legătura cu Marghiloman, fost prim-ministru la Bucureşti, în zilele ocupaţiei militare germane, spre a-i cere explicaţii în calitate de membru în consiliul de administraţie al Băncii Generale a României. Bineînţeles că Marghiloman s-a grăbit să protesteze146 , afirmând că nu avusese cunoştinţă de această „infamie”, menită să compromită prestigiul comandamentului Armatei Române.147 In continuare îşi cerea scuze pentru lipsa lui de vigilenţă, că nu observase manevra.

Să nu se supere domnul Marghiloman, dar eu personal mă îndoiesc de sinceritatea scrisorii sale şi sunt convins că realitatea a fost cu totul alta: Alexandru Marghiloman, fiul administratorului grajdurilor lui Petre Carp şi lansat în politică de acesta, a fost considerat de istorie ca un element dubios. El s-a temul probabil că Generalul Culcer, om înaintat în vârstă, s-ar putea să nu mai revină din Moldova, unde bântuia tifosul, şi că în acest caz, datoria Generalului va trebui să o plătească Girantul.
Banca Generală a României emitea pe atunci nişte hârtie-monedă fără acoperire şi cu putere circulatorie numai pe teritoriul României ocupate. Erau aşa zişii „bani nemţeşti” ; nu i-a fost greu, în aceste condiţii, primului ministru Marghiloman să ceară directorului Petersen să dispună acoperirea datoriei „prietenului său”, câteva mii de lei numai, din fondul de emisiune, chit că prin asta se mărea rata inflaţiei… Ce conta?…
Ipoteza că nemţii au făcut-o pentru a compromite comandamentul român nu rezistă criticii.
In 1917, Culcer nu mai exercita nici un comandament. De ce să-l compromiţi pe el, şi nu pe comandanţii în funcţiune: Generalii Averescu, Prezan, Ieremia Grigorescu… şi apoi, când vrei să compromiţi pe cineva, faci mare vâlvă şi agitaţie în jurul faptului. Dacă Culcer nu s-ar fi dus la bancă să-şi regularizeze situaţia, nici nu ar fi aflat vreodată ceva. Nimeni nu-mi va putea scoate din cap că întreaga poveste a fost sforăria lui Marghiloman care, spre a evita urmările unui gir, nu se ferea să compromită onoarea unui bătrân cinstit.
Bietul Culcer era furios… Mi-a rămas de la el un carnet în care comenta cu multă amărăciune povestea asta (aruncând toată vina pe Petersen şi nebănuind pe adevăratul făptaş, Marghiloman). Acolo, în carnetul acela îşi elabora fel de fel de planuri pentru a şterge urmele acestei infamii, care-l afectase aşa de profund. Până la urmă a dat banca în judecată, obţinând anularea viramentului Petersen şi achitând apoi datoria din propriile sale venituri.

Fiind apreciat pentru capacitatea şi pregătirea de care a dat dovadă, în anul 1918 a fost numit ministru în guvernul Averescu

In 1923 a candidat la alegerile de senatori şi, obligat să vorbească în parlament despre trecutul său în vederea validărilor, nu a găsit decât modestele cuvinte:
„Am ţinut să mă supun şi să-mi fac cinstit datoria…” Atât!
„…şi ştie toată lumea cum şi-a făcut-o…”, adaugă pe un ton omagial Nicolae Iorga, remarcând că acest om, cu toate că era ferm convins că, în condiţiile lamentabile din august 1916, intrarea noastră în război echivala cu un dezastru, în ziua când s-a ridicat steagul, s-a grăbit să se puie la dispoziţia ţării sale fără rezerve, aşa cum vechii cavaleri jertfeau totul în faţa datoriei… totul, până şi convingerile lor.


Gălăgioasele lupte parlamentare nu erau însă făcute pentru bătrânul nostru ostaş, care nu a acceptat să mai repete experimentul şi în alte legislaturi. A acceptat, în schimb, postul de preşedinte activ al Asociaţiei Generale a Ofiţerilor în rezervă şi retragere proveniţi din activitate pe care, cu marea lui autoritate morală, a servit-o cu mult devotament, aducând nepreţuite servicii camarazilor săi pensionari. Aceasta a fost ultima lui activitate.

In ianuarie 1928 s-a internat în sanatoriul militar din Bucureşti, pentru a-şi opera un calcul vezical. Operaţia a fost uşoară şi a suportat-o fără greutate, dar, din nefericire, rana nu a mai voit să se cicatrizeze. Nouă luni în şir s-a chinuit el în pat cu o sondă introdusă în vezică, obligat să stea numai pe spate. A reușit să spună unei rude care l-a vizitat: Adeseori mă gândesc că dacă în 1916 m-ar fi nimerit din întâmplare un glonţ inamic, în timp ce eu inspectam trupele din linia I-a de la Petroşani, aşa ca pe bietul Dragalina, aş fi murit în apogeul gloriei, şi aş fi rămas şi eu un erou… Pentru că soarta nu a voit însă să-mi trimeată atuncea glonţul, a trebuit să mai îndur aceşti 12 ani de umilinţă şi de vexaţiuni, pe care niciodată nu am înţeles pentru ce i-am meritat…

A murit într-o zi însorită de septembrie a anului 1928 şi a fost adus la Târgu-Jiu. Sute de uniforme scăldate în fineturi, foşti camarazi, elevi şi subalterni veniseră din toate colţurile Ţării să aducă un ultim salut acestui cavaler fără teamă şi prihană, şi urmau în tăcere afetul mortuar care parcurgea fără grabă străzile bolovănoase al Tîrgu-Jiului. Întreaga garnizoană: regimentele 18 Infanterie şi 7 Artilerie-Grea, Batalionul de Jandarmi şi Compania de Pompieri, cu efective complete, muzică şi drapel, cu baioneta la armă, i-au adus onorurile cuvenite rangului.
„Generale Culcer, ai fost un comandant de armată în război, capabil şi viteaz, ai fost un general glorios al Ţării şi al armatei tale, ai fost un mare nedreptăţit, ai fost victima capacităţii tale însăşi şi a celor ce nu te-au înţeles…”, a exclamat în cuvântarea sa, cu glasul întretăiat de lacrimi, Generalul Lupaşcu-Stejar, fost elev şi subaltern al lui Culcer.

In cinstea memoriei sale s-a ridicat bustul ce se afla în Cimitirul Eroilor. Bustul a fost furat de țigani, pentru bronz, la 24 mai 2010, o  altă nedreptate adusă eroului și o altă dovadă că țiganii reprezintă o plagă a societății și o rasă înapoiată.