marți, 8 decembrie 2015

GENERAL IOAN CULCER


Originar din Târgu-Jiu, a fost fiul doctorului Dimitrie Culcer, originar dintr-o familie venită din Transilvania. Tatăl său a întemeiat primul spital din Târgu-Jiu. Ioan s-a născut în anul 1853.
Și-a pierdut tatăl la vârsta de 13 ani și atrăit o copilărie marcată de privațiuni, dar şi-a continuat studiile la pension, întreţinut de mama sa, în nişte condiţiuni de lipsuri greu de imaginat. Un ajutor de studii cerut de Anica la eforia bisericii Sf. Ilie i-a fost refuzat, dar toate astea nu l-au împiedecat să-şi vadă cu sârguinţă de carte, așa că a urmat cariera militară. După terminarea pensionului, a intrat în şcoala militară, din care a ieşit sublocotenent de geniu şi cu acest grad a intrat în campania din 1877. Încă din primele zile ale războiului a şi fort rănit şi internat în spitalul militar din Craiova. Există o fotografie din octombrie 1877, făcută la Riben în faţa Plevnei, unde era împreună cu fratele său, Vladimir. In ianuarie 1878 se găsea tot pe front cu Vladimir, la Lom Palanca. Era nemulţumit că, deşi trebuiau avansaţi de multă vreme, nu le venea rândul. A terminat totuşi războiul cu gradul de locotenent şi curând a fost trimis să urmeze cursurile Şcolii Politehnice din Paris, şi, în continuare, pe acelea ale Şcolii de Aplicaţie de la Fontainbleau.
In carieră s-a prezentat, în tot acest timp, excepţional. Serios, energic, muncitor, inteligent, lucid… mintea lui cea clară nu se încurca în ocolişuri şi cădea repede peste soluţia optimală… Soluţiile lui Culcer erau întotdeauna limpezi, precise şi categorice… prea categorice poate.
S-a specializat ca ofiţer de geniu şi a ajuns profesor renumit la Şcolile militare superioare din România.
In 1882 a fost invitat la noi în ţară generalul belgian Alexis Brialmont pentru organizarea unui sistem românesc de fortificaţii.  La dispoziţia specialistului belgian, guvernul nostru l-a pus pe căpitanul Ion Culcer, care încă nu avea 30 de ani. El a executat toate proiectele şi planurile sub îndrumarea generalului, când la Bucureşti, când la Bruxelles şi tot el a dirijat şi execuţia tehnică a lucrărilor pe teren. În continuare, Culcer a organizat şi echiparea acestor fortificaţii cu un sistem de artilerie, cu tunuri de cetate şi turele blindate. Aceste lucrări au oferit militarului entuziast prima ocazie de a se izbi de moravurile şi năravurile sistemului nostru politic bizantin, încetăţenit adânc în societatea românească încă din epoca sinistrelor domnii fanariote. Intr-o vreme când mai toate statele Europei sacrificau miliarde pentru organizarea de lucrări defensive, când începea să se vadă clar că nu tratatele (definite de Bismark ca nişte simple „petece de hârtie”) vor garanta independenţa statelor mici, ci capacitatea lor de apărare, diverşi politicieni inconştienţi, sub pretext că „cheltuielile militare ruinează Ţara”, găseau de fapt în fondurile alocate Apărării Naţionale o adevărată mină de aur pentru acoperirea manevrelor lor oculte. Creditele pentru armament erau în permanenţă ciuntite şi deturnate cu destinaţie adeseori necunoscută. Planurile fortificaţiilor trebuiau în permanenţă revizuite şi simplificate ; numărul punctelor întărite trebuia mereu redus, compromiţând omogenitatea şi soliditatea sistemului de apărare ; înzestrarea cu armament devenea tot mai precară ; rezervele de muniţiuni se reduceau mereu, şi ageamii din guvern ridicau din umeri când li se explicau riscurile dezastruoase la care se expunea România, tot nu pricepeau nimica. Un singur lucru pricepeau ei, că acolo existau fonduri ; era o găină cu ouă de aur,  care nu trebuia scăpată din mână. Bietul Culcer era disperat… bătea de la o uşă la alta, dar nici una nu se deschidea… înainta un raport după altul, dar nimeni nu le citea. Ce putea face un biet căpitănaş de geniu contra acestei jungle organizate!…
A executat și fortificarea podului de la Cernavodă.
Au trecut anii… meritele şi pregătirea lui Ion Culcer l-au ridicat din grad în grad, din funcţie în funcţie, până la aceea de Inspector General al Armatei.  Fiecare nouă treaptă îi crea noi răspunderi, care erau noi ocazii pentru el de a se izbi de moravurile şi năravurile sistemului nostru politic bizantin. Un Caragiale le-a putut combate cu biciul zeflemelei, dar un ostaş integru, strivit de responsabilităţi, nu mai de râs nu avea chef. Veselia sa firească şi bonomia înnăscută îl părăseau an de an ; pe măsură ce avansa în carieră devenea tot mai acru, tot mai morocănos. Toate nechibzuinţele şi malversiunile guvernelor politice se răsfrângeau în spinarea Armatei, element apolitic. Soldatul nostru, prost hrănit, prost îmbrăcat, prost înarmat, prost instruit, suferea şi tăcea, iar comandantul lor, fără priză asupra factorilor politici, trebuia şi el să sufere şi să tacă. Ca profesor la Şcoala Militară, a refuzat cu îndârjire să cedeze intervenţiilor, presiunilor şi şantajelor, dar până la urmă se trezea cu toate nulităţile protejate, pe care el le trântise, promovate peste capul său.
A venit campania din 1913 cu anexarea Cadrilaterului Dobrogean . Ca ostaş, Culcer nu avea căderea de a judeca cuminţenia sau necuminţenia acestui nechibzuit act politic, care a stricat timp de multe decenii bunele noastre raporturi cu vecinul de la miazăzi. Când a fost numit guvernator al acestei provincii, a fost conştient de caracterul spinos şi delicat al problemei, dar a acceptat. Populaţia ocupată era ostilă, şi el ştia că prin violenţă nu se va rezolva nimic. Cadrele administrative noi numite erau în general elemente nepregătite, abuzive şi necinstite, ce considerau judeţele noi, încorporate la Statul Român, ca pe o colonie, producătoare de venituri grase. Până şi din fondurile destinate armatei se fura cu neruşinare. Era necesară o mână de fier pentru a pune capăt tâlhăriei şi silniciei, dar, vezi, toţi aceştia aveau spatele asigurat şi era foarte riscant să intri în conflict cu ei. Prin tactul, spiritul de echitate, competenţa şi energia de care a dat dovadă, Generalul Culcer a reuşit în scurtă vreme să pună ordine în administraţia provinciei.
In iulie 1914, când a izbucnit primul război mondial, toţi politicienii care se perindaseră pe rând la putere şi procedaseră an de an la amputări masive din bugetul apărării naţionale şi deci ar fi trebuit să fie conştienţi de măsura în care contribuiseră ei înşişi la scăderea capacităţii combative a Armatei Române, se dedau acuma la o propagandă zgomotoasă, în sensul intrării noastre neîntârziate în acţiune, ceea ce, după ei, ar fi schimbat „instantaneu” faţa războiului. Această propagandă belicoasă ne-a făcut mult rău.
Generalul Culcer era disperat când se gândea cum ar fi putut intra armata noastră în război fără echipament, fără arme şi slab instruită, spre a se înfrunta cu marile puteri europene, care de atâţia ani pregătiseră cu multă grijă o conflagraţie, de a cărei amploare erau pe deplin conştienţi ; de câte ori a putut, a atras atenţia forurilor conducătoare asupra gravelor riscuri ale angajării noastre uşuratice într-o aventură atât de serioasă. El a înţeles însă să păstreze toată discreţiunea cerută unui ostaş disciplinat şi nu a făcut niciodată caz de temerile sale, ba prin toate ordinele, observaţiunile şi recomandările făcute unităţilor în subordine, a sfătuit în permanenţă pe ofiţeri să nu comenteze sub nici o formă propaganda belicoasă din jurul lor, nici să o susţină şi nici să o critice. Această atitudine reţinută a fost taxată de demagogii belicoși ca „antipatriotică”. El s-a străduit din răsputeri să demonstreze celor ce pregăteau planul nostru de acţiune că era o nebunie să ne angajăm simultan pe două fronturi, cu o armată cu numai cu puțin peste 600.000 de oameni, atât de slab pregătiţi. Deocamdată, la nord, ne apărau Carpaţii, a căror pază se putea obţine cu mijloace relativ modeste. Acţiunea trebuia deci începută printr-o ofensivă puternică spre Sud şi făcută joncţiunea cu trupele Franco-Anglo-Greceşti care atacau Bulgaria sub comanda generalului Sarrail. Considera că după ce ar fi fost nimicită armata inamică din sud, comandată de Feldmareşalul von Makensen, şi numai după aceea, trebuia a se ataca spre nord, cu forţe reunite franceze, ruse, române şi engleze, pe un front uriaş, ce s-ar fi întins de la Marea Baltică şi până la Salonic. Această manevră, combinată cu o puternică ofensivă franco-engleză pe frontul de vest, l-ar fi prins pe inamic ca într-un cleşte şi l-ar fi forţat să capituleze. Războiul s-ar fi putut scurta astfel aproape cu doi ani.
După război, numeroşi istoriografi militari din diferite ţări au taxat acest punct de vedere ca cel mai raţional, dar, pentru români, un asemenea plan nu era destul de spectaculos… Războiul trebuia să tindă din primul moment să ocupe Alba-Iulia lui Mihai Viteazul… ce va fi mai pe urmă, rămânea de văzut. Proiectul Generalului Culcer a fost criticat cu toată vehemenţa, dispreţuindu-se astfel un principiu strategic consacrat, că în război, obiectivul principal îl constituie armata inamică ; o dată zdrobită aceasta, obiectivele geografice vor cădea de la sine.
        In primăvara lui 1916, Culcer a fost scos la pensie, dar asta nu l-a împiedecat să se agite din răsputeri şi să sfătuiască pe cine putea, cum să evite catastrofa atât cât mai era timp… Acest om aşa de lucid devenea tot mai incomod, şi atunci a început să se ţeasă în jurul său legenda că ar fi germanofil şi că de aceea nu voia să atacăm spre nord. Această calomnie i-a dăunat foarte mult în anii ce au urmat, şi anumiţi istorici militari (unii chiar de bună credinţă) au căutat să explice comportamentul său din timpul războiului prin această prismă.
La izbucnirea războiului, Generalul Culcer a fost rechemat sub arme, încredinţându-i-se comanda Armatei I-a din Oltenia (15 august-16 octombrie 1916). Frontul se întindea de la izvoarele Argeşului spre vest, pe toată frontiera Ardealului, apoi de-a lungul Cernei până la Vârciorova şi Turnu Severin, şi în continuare pe Dunăre spre est, până la Turnu Măgurele. Lungimea totală a frontului, 540 km ; pentru tot acest front, 5 divizii.Trecerera Carpaţilor s-a făcut rapid, cu toate desele contraatacuri inamice, când pe Olt, când pe Jiu, când pe Cerna. Din lipsă de rezerve, comandantul a trebuit să facă faţă numai prin mişcări de rocadă. Peste oboseala luptelor, se adăugau marşuri neîncetate, dar asta nu ne-a putu opri să ocupăm o linie înaintată de la Avrig la Petroşani, şi apoi pe Cerna, până la Orşova. După o înaintare atât de rapidă, frontul se destrămase şi începea să cedeze sub presiunea inamicului, care nu ne dădea răgaz să-l reorganizăm. Cel mai ameninţat punct era sectorul Petroşani, şi Culcer a inspectat personal dispozitivul până în linia I-a, când a coborât în repetate rânduri în tranşee, să se asigure de eficacitatea planului de foc. Deşi luase toate măsurile ce se puteau lua într-un timp atât de scurt, luptele deveneau din ce în ce mai crâncene. Piscul Obârşia-Merişor a fost pierdut şi recucerit de trei ori în cursul aceleaşi zile, rămânând până la urmă în mâinile noastre. Generalul a condus personal acţiunea de la postul său de comandă de pe Buliga, de unde avea o vedere largă asupra frontului ; după izgonirea vrăjmaşului şi reocuparea vechilor poziţii, a primit însă o informaţie extrem de alarmantă.
Până acum ne luptasem numai cu contingente austriece sau ungureşti. De dat aceasta a aflat că germanii înşişi pregăteau o ofensivă de mare anvergură, ca să lichideze întreaga armată română, încă înainte de sosirea iernii, şi că atacul se va concentra pentru început cu toată forţa lui în sectorul Jiului, unde Feldmareşalul Falkenhayn concentrase 20 de divizii , în timp ce o a doua armată, comandată de Felmareşalul Makensen, avea să ne atace dinspre Bulgaria. Nu se ştie cum şi-a procurat Culcer aceste informaţii, dar le-a raportat urgent Marelui Cartier General, cerând grabnic întăriri.

      „Nu-ţi dăm nici un om, nici un cal”, i-a răspuns comandantul suprem, considerând informaţiile lui Culcer ca alarmiste, ba, ce e mai grav, i-au mai ridicat două divizii din cele cinci câte avea, pentru înfiinţarea unei rezerve strategice pe Argeş, lăsându-l să facă faţă situaţiei numai cu 30.000 de oameni, cu misiunea de a ţine inamicul pe loc „prin orice mijloace”. Situaţia ameninţa să devină catastrofală, şi atunci Generalul Culcer a elaborat în grabă un plan detaliat de evacuare a Olteniei şi de regrupare a trupelor armatei I-a pe linia Oltului , scurtând astfel frontul cu 280 km şi organizându-l pe o linie tare şi uşor de apărat, căci malul stâng al Oltului domină pe toată lungimea sa malul opus, iar Oltul se sprijină pe două obstacole tari: Carpaţii şi Dunărea. Frontul Oltului, orientat spre vest, prelungea astfel frontul românesc din Moldova, care prelungea el însuşi frontul rusesc din Polonia ; Se obţineau astfel posibilităţi uşoare de contraofensivă în viitor. Această soluţie trebuie să fi sângerat adânc inima olteanului nostru, născut şi crescut pe plaiurile Gorjului, dar războiul nu este o problemă de sentimentalism. Planurile generalului Culcer prevăzuseră în amănunt, o dată cu retragerea forţelor armate, evacuarea unei părţi însemnate din bogăţiile Olteniei ; aceste bogăţii au căzut apoi toate în mâinile vrăjmaşului.
Comandamentul aliat de pe lângă Marele nostru Cartier General, socotind că o retragere, fie ea şi strategică, este echivalentă cu o înfrângere, şi nesocotind jertfa inutilă a vieţii câtorva zeci de mii de valahi, s-a opus soluţiei Generalului Culcer. La vocea lui s-au alăturat şi protestele zgomotoase ale patriotarzilor de altădată, care ceruseră atât de insistent intrarea noastră în acţiune. Moşierii din Dolj şi Romanaţi au plecat alarmaţi la Bucureşti, cerând sancţiuni împotriva „generalului trădător, care lăsa vinul şi grâul din beciurile şi hambarele lor în mâinile prietenilor săi nemţi” .Rezultatul raportului Generalului Culcer a fost că i s-a ridicat comanda armatei I-a. Inainte de o părăsi, Culcer a dat succesorului său, Generalul de brigadă Ion Dragalina, toate indicaţiile asupra modului cum va trebui să conducă bătălia spre a se putea opri ofensiva germană. Un detaşament (Colonel Dejoianu) a fost adus în marş forţat de pe Cerna la Bumbeşti, şi grosul german a putut fi refulat cu mari pierderi pe valea Jiului în sus.  Generalul Dragalina şi-a pierdut eroic viaţa chiar în ziua numirii sale. Bătălia a fost câştigată, dar Culcer o concepuse în scopul de a acoperi retragerea grosului armatei I-a, în ipoteza că s-ar fi aprobat planul său de evacuare a Olteniei ; aşa însă, acest episod eroic, plătit cu atâta sânge, nu a servit la nimic. Inamicul a reluat curând ofensiva şi nu a mai putut fi oprit nici pe Olt, nici pe Argeş, nici pe Neajlov, ci tocmai pe Siret, după ce am abandonat capitala Ţării în mâinile inamicului.La 15 ianuarie 1917, frontul a putut fi, în fine, stabilizat. Realitatea desfăşurării ostilităţilor a confirmat numai după câteva zile justeţea prevederilor sale.
După ce a părăsit comanda, Generalul Culcer a fost însărcinat cu conducerea lucrărilor de fortificaţii ruso-române menite să oprească pe vrăjmaş la hotarul Moldovei. Proiectul, întocmit cu uşurinţă de Direcţia Fortificaţiilor, conta pe o manoperă de 30.000 de oameni, pe 3.000 de căruţe şi pe numeroase materiale ce trebuiau procurate acum, în plin război, când jumătate din ţară era ocupată de vrăjmaşi. Planurile au trebuit să fie în grabă refăcute, dar cu mari greutăţi şi numeroase improvizaţii de ultimă oră, lucrarea a putut fi totuşi dusă la bun sfârşit.La 1 ianuarie 1917, bătrânul general a fost demobilizat definitiv. Regele Ferdinand îl cunoscuse bine şi îi apreciase întotdeauna capacitatea profesională, dar nu putuse rezista presiunilor interne ale clicilor de politicieni şi nici presiunilor externe ale comandamentului aliat, aşa că se văzuse obligat să semneze revocarea lui ; l-a decorat însă „motu proprio” cu Marea Cruce a Coroanei României cu Spade, pentru destoinicia cu care comandase Armata I-a din Oltenia ; prin acest gest, Suveranul îşi arăta dezacordul faţă de aprecierile acelora care ceruseră suspendarea acestui ostaş încercat. Cu asta însă nu se rezolva nimica. În guvernul militar constituit la Iaşi, în ianuarie 1918, Culcer a ocupat funcţia de Ministru al Lucrărilor Publice, dar nici această demnitate nu i-a putut reface moralul şi privea îndurerat cum sângeroasa lecţie din 1916 nu servise nimănui şi cum sistemul „relaţiilor” continua să funcţioneze nestânjenit.
 In epoca aceea, un patron de restaurant i-a pălmuit ordonanţa. Soldatul, spunând că va reclama şefului său, patronul, alegător în colegiul 1, i-a răspuns: „…am eu mijloace şi pentru Domnul General al tău”. Generalul a cerut arestarea patronului şi judecarea sub regimul stării de război pentru lovirea în public a unui ostaş sub arme. Dosarul a ajuns până la cabinetul ministrului de război, care a închis acţiunea.„Astfel înţeleg autorităţile superioare că se poate ridica moralul soldaţilor pentru a-şi face datoria către ţară?… Respectul de uniformă şi demnitatea soldatului nu înseamnă nimic în faţa cetăţeanului alegător?…”, a exclamat amărât bătrânul ostaş într-una din scrierile sale.
Cu un asemenea moral, el a găsit totuşi tăria sufletească de a analiza la rece condiţiunile obiective în care continuau să se desfăşoare ostilităţile, condiţiuni care, între timp, ne deveniseră favorabile. Frontul se scurtase, şi poziţia strategică a acestui front era în avantajul nostru ; ajutorul aliat începuse să ne sosească: echipamente, armamente şi muniţii franceze ne veneau zi de zi ; instructori francezi învăţau pe soldatul nostru noile metode de luptă, iar în ce priveşte valoarea ostaşului român, deştept, harnic, blând, răbdător şi rezistent, Iancu Culcer, crescut printre copiii de ţăran de pe plaiurile Dobriţei, o cunoştea prea bine şi niciodată nu se îndoise de ea. Iată de ce acelaşi general Culcer, care prevăzuse cu atâta luciditate dezastrul nostru din prima parte a războiului, avea acuma temeiuri să creadă ferm în victoria finală, şi să o proclame sus şi tare, într-o vreme când toţi „optimiştii” de ieri, deveniţi acuma defetişti, agitau cele mai năstruşnice şi disperate soluţii ca „triunghiul morţii” , evacuarea generalului şi armatei române la Cherson în Rusia etc. În curând, glorioasele noastre izbânzi de la Mărăşti şi Mărăşeşti vin să confirme optimismul vederilor sale sănătoase.În ceea ce-l priveşte însă pe el, Ion Culcer nu a mai cunoscut niciodată optimismul. Revenit din Moldova în 1919, s-a reinstalat în apartamentul său modest din strada Caragiale 27. Buna sa prietenă Maria Cincu  murise. Fusese singura lui afecţiune, şi din puţin nu s-au cununat.
 Bătrânul nostru ostaş nu mai cerea de la viaţă decât niţică linişte, hotărât să-şi trăiască restul zilelor în condiţiile sobre şi modeste ale oricărui pensionar cinstit ; şirul vexaţiunilor însă nu se terminase. După o victorie atât de scump plătită, se dezlănţuise acuma o campanie isterică pentru căutarea „responsabililor” dezastrului din 1916. De notat că această agitaţie era susţinută tocmai de cei din a căror vină Armata Română intrase nepregătită în război, şi din a căror vină se adoptase un plan de campanie atât de aventuros. Trebuiau găsiţi cu orice preţ ţapi ispăşitori, spre a ieşi ei înşişi basma curată, şi era normal că aceştia nu puteau fi găsiţi decât în rândurile singurului element apolitic din vremea aceea, Armata. Şi astfel, abia întors în Capitală, Generalul Culcer s-a trezit din senin acuzat de incapacitate şi trădare, de către o presă iresponsabilă şi de o clică de incompetenţi. Cea mai gravă infamie, care era pe punctul de a-i distruge irevocabil onoarea, a fost însă Afacearea Peterson, care le-a pus vârf la toate. Iată despre ce a fost vorba:Abia ieşit la pensie în primăvara lui 1916, în scopul de a-şi organiza un nou mod de existenţă, Culcer a contractat la Banca Generală a României un împrumut de 5.000 de lei pe care urma să-l ramburseze apoi în rate. Pentru a obţine acest împrumut, a solicitat girul lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Jokey-Clubului Român şi membru în Consiliul de Administraţie al Băncii. Generalul Culcer, mare amator de cai, era membru al Jokey-Clubului, şi Marghiloman nu i-a refuzat acest gir, căci îl ştia cinstit şi solvabil.În toamna lui 1916, Culcer a achitat o primă tranşă de 1051 lei, dar apoi, din cauza evenimentelor, a trebuit să plece cu Armata în Moldova. Reîntors în Capitală în 1919, s-a prezentat la bancă să-şi lichideze datoria, dar a constatat cu surprindere că aceasta fusese integral achitată încă din 1917 de un oarecare Otto Petersen, cetăţean german, fost director al Băncii Generale  în zilele ocupaţiei inamice, şi acuma dispărut. Culcer habar nu avea cine era acest Petersen, dar a priceput imediat că era la mijloc o înscenare menită să-l facă să apară ca „omul nemţilor”, manevră care le-ar fi adus apă la moară vânătorilor de „trădători”, adică de ţapi ispăşitori.Generalul a luat imediat legătura cu Marghiloman, fost prim-ministru la Bucureşti, în zilele ocupaţiei militare germane, spre a-i cere explicaţii în calitate de membru în consiliul de administraţie al Băncii Generale a României. Bineînţeles că Marghiloman s-a grăbit să protesteze146 , afirmând că nu avusese cunoştinţă de această „infamie”, menită să compromită prestigiul comandamentului Armatei Române.147 In continuare îşi cerea scuze pentru lipsa lui de vigilenţă, că nu observase manevra.
Să nu se supere domnul Marghiloman, dar eu personal mă îndoiesc de sinceritatea scrisorii sale şi sunt convins că realitatea a fost cu totul alta: Alexandru Marghiloman, fiul administratorului grajdurilor lui Petre Carp şi lansat în politică de acesta, a fost considerat de istorie ca un element dubios. El s-a temul probabil că Generalul Culcer, om înaintat în vârstă, s-ar putea să nu mai revină din Moldova, unde bântuia tifosul, şi că în acest caz, datoria Generalului va trebui să o plătească Girantul.Banca Generală a României emitea pe atunci nişte hârtie-monedă fără acoperire şi cu putere circulatorie numai pe teritoriul României ocupate. Erau aşa zişii „bani nemţeşti” ; nu i-a fost greu, în aceste condiţii, primului ministru Marghiloman să ceară directorului Petersen să dispună acoperirea datoriei „prietenului său”, câteva mii de lei numai, din fondul de emisiune, chit că prin asta se mărea rata inflaţiei… Ce conta?…Ipoteza că nemţii au făcut-o pentru a compromite comandamentul român nu rezistă criticii.In 1917, Culcer nu mai exercita nici un comandament. De ce să-l compromiţi pe el, şi nu pe comandanţii în funcţiune: Generalii Averescu, Prezan, Ieremia Grigorescu… şi apoi, când vrei să compromiţi pe cineva, faci mare vâlvă şi agitaţie în jurul faptului. Dacă Culcer nu s-ar fi dus la bancă să-şi regularizeze situaţia, nici nu ar fi aflat vreodată ceva. Nimeni nu-mi va putea scoate din cap că întreaga poveste a fost sforăria lui Marghiloman care, spre a evita urmările unui gir, nu se ferea să compromită onoarea unui bătrân cinstit.Bietul Culcer era furios… Mi-a rămas de la el un carnet în care comenta cu multă amărăciune povestea asta (aruncând toată vina pe Petersen şi nebănuind pe adevăratul făptaş, Marghiloman). Acolo, în carnetul acela îşi elabora fel de fel de planuri pentru a şterge urmele acestei infamii, care-l afectase aşa de profund. Până la urmă a dat banca în judecată, obţinând anularea viramentului Petersen şi achitând apoi datoria din propriile sale venituri.
Fiind apreciat pentru capacitatea şi pregătirea de care a dat dovadă, în anul 1918 a fost numit ministru în guvernul Averescu
In 1923 a candidat la alegerile de senatori şi, obligat să vorbească în parlament despre trecutul său în vederea validărilor, nu a găsit decât modestele cuvinte:„Am ţinut să mă supun şi să-mi fac cinstit datoria…” Atât!„…şi ştie toată lumea cum şi-a făcut-o…”, adaugă pe un ton omagial Nicolae Iorga, remarcând că acest om, cu toate că era ferm convins că, în condiţiile lamentabile din august 1916, intrarea noastră în război echivala cu un dezastru, în ziua când s-a ridicat steagul, s-a grăbit să se puie la dispoziţia ţării sale fără rezerve, aşa cum vechii cavaleri jertfeau totul în faţa datoriei… totul, până şi convingerile lor.
Gălăgioasele lupte parlamentare nu erau însă făcute pentru bătrânul nostru ostaş, care nu a acceptat să mai repete experimentul şi în alte legislaturi. A acceptat, în schimb, postul de preşedinte activ al Asociaţiei Generale a Ofiţerilor în rezervă şi retragere proveniţi din activitate pe care, cu marea lui autoritate morală, a servit-o cu mult devotament, aducând nepreţuite servicii camarazilor săi pensionari. Aceasta a fost ultima lui activitate.
In ianuarie 1928 s-a internat în sanatoriul militar din Bucureşti, pentru a-şi opera un calcul vezical. Operaţia a fost uşoară şi a suportat-o fără greutate, dar, din nefericire, rana nu a mai voit să se cicatrizeze. Nouă luni în şir s-a chinuit el în pat cu o sondă introdusă în vezică, obligat să stea numai pe spate. A reușit să spună unei rude care l-a vizitat: Adeseori mă gândesc că dacă în 1916 m-ar fi nimerit din întâmplare un glonţ inamic, în timp ce eu inspectam trupele din linia I-a de la Petroşani, aşa ca pe bietul Dragalina, aş fi murit în apogeul gloriei, şi aş fi rămas şi eu un erou… Pentru că soarta nu a voit însă să-mi trimeată atuncea glonţul, a trebuit să mai îndur aceşti 12 ani de umilinţă şi de vexaţiuni, pe care niciodată nu am înţeles pentru ce i-am meritat…
A murit într-o zi însorită de septembrie a anului 1928 şi a fost adus la Târgu-Jiu. Sute de uniforme scăldate în fineturi, foşti camarazi, elevi şi subalterni veniseră din toate colţurile Ţării să aducă un ultim salut acestui cavaler fără teamă şi prihană, şi urmau în tăcere afetul mortuar care parcurgea fără grabă străzile bolovănoase al Tîrgu-Jiului. Întreaga garnizoană: regimentele 18 Infanterie şi 7 Artilerie-Grea, Batalionul de Jandarmi şi Compania de Pompieri, cu efective complete, muzică şi drapel, cu baioneta la armă, i-au adus onorurile cuvenite rangului.„Generale Culcer, ai fost un comandant de armată în război, capabil şi viteaz, ai fost un general glorios al Ţării şi al armatei tale, ai fost un mare nedreptăţit, ai fost victima capacităţii tale însăşi şi a celor ce nu te-au înţeles…”, a exclamat în cuvântarea sa, cu glasul întretăiat de lacrimi, Generalul Lupaşcu-Stejar, fost elev şi subaltern al lui Culcer.
In cinstea memoriei sale s-a ridicat bustul ce se afla în Cimitirul Eroilor. Bustul a fost furat de țigani, pentru bronz, la 24 mai 2010, o  altă nedreptate adusă eroului și o altă dovadă că țiganii reprezintă o plagă a societății și o rasă înapoiată.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu