GHEORGHE GHEORGHIU - DEJ

Născut în anul 1901 într-o familie săracă de muncitori bârlădeni, Gheorghiu Dej urmează meseria de electrician şi se lasă atras de mirajul comunismului la vârsta de 29 de ani, atunci când se înscrie în PCR. Este arestat în anul 1933 şi, trei ani mai târziu, devine lider al comuniştilor din închisori. În timpul lui Ion Antonescu este transferat în lagărul de la Târgu-Jiu, acolo unde îşi petrece cea mai mare parte a detenţiei pe perioada celui de al doilea Război Mondial. Tot aici împarte celula cu un alt deţinut celebru, nimeni altul decât viitorul preşedinte Nicolae Ceauşescu, cel pe care îl iniţiază în "tainele" doctrinei comuniste.

Lider politic influenţat puternic de politica lui Stalin, Dej devine preşedinte al ţării în anul 1952, nu înainte de a epura partidul de membrii facţiunii moscovite ai căror lider era nimeni alta decât Ana Pauker. Dej este artizanul eliberării României de către ocupaţia sovietică şi tot el dă primele semne de "rebeliune" faţă de Moscova, atunci când respinge ideea unei Românii care să devină "grânarul" blocului sovietic. Dej este cel care pune bazele Combinatului Siderurgic de la Galaţi, a fabricilor care să susţină industria grea şi chiar închide Editura Cărţii Ruse din România. Pe de alta parte, Dej este artizanul a mii de arestări şi morţi din rândul intelectualilor şi a "aşa-zişilor" duşmani ai poporului, atitudine care îl transformă în ochii românilor într-un veritabil dictator. Şi totuşi, comunismul promovat de Dej este unul de factură naţionalistă, el făcând referiri făţişe la Basarabia românească şi chiar demarează relaţiile diplomatice cu SUA în plin război rece.

Pe 19 martie 1965 a încetat din viaţă Gheorghe Gheorghiu Dej, prim secretar al CC al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române.

In prim plan Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza - 4 octombrie 1946

 In amănunt Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu, s-a născut la . 8 noiembrie 1901, în Bârlad - și  decedat la. 19 martie 1965,în București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 18 martie 1965.

Gheorghe Gheorghiu s-a născut într-o familie de muncitori, Tănase Gheorghiu și soția sa, Ana. Învățământul gimnazial l-a urmat în Moinești, la corpul vechi din actuala școală nr. 1 „Ștefan Luchian” (Moinești). S-a calificat în meseria de electrician, iar apoi a lucrat la CFR

În 1926 s-a căsătorit, la Galați, cu Maria Stere Alexe, fiica unui sifonar. Au avut două fiice: Vasilica (viitoarea actriță de cinema Lica Gheorghiu, n. 15 martie 1928) și Constanța („Tanți”), născută în 1931

In 1930 a intrat în rândurile Partidului Comunist Român. Este arestat între martie 1933 si august 1944, ca urmare a rolului jucat în organizarea grevei de la Atelierele Grivița, fiind condamnat în același an la închisoare, începându-și ispășirea pedepsei în închisoarea Doftana. In 1936 este ales membru al CC al PCR, devenind lider al facțiunii din închisori a partidului (termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea Sovietică – facțiunea moscovită).

Dat fiind statutul său de lider comunist de frunte, este transferat în lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului lui Ion Antonescu, aici petrecându-și cea mai mare parte a detenției în timpul celui de-al doilea război mondial. Inchis în aceeași celulă cu Nicolae Ceaușescu, devine mentorul politic al acestuia din urmă. In august 1944, înainte de lovitura de stat, trădătoare a regelui Mihai I a fost eliberat din inchisoare. A fost ales Secretar General al Partidului Comunist Român în 1945, dar nu a reușit să dețină controlul asupra partidului până în 1952, când a epurat partidul de membrii facțiunii moscovite în frunte cu Ana Pauker, (liderul neoficial al partidului de la terminarea războiului, care s-a bucurat multă vreme de sprijinul lui Stalin).

In anii 1946-1947, el a fost membru al delegației române conduse de Gheorghe Tătărescu la tratativele de pace de la Paris.

In interiorul partidului, regimul lui Gheorghe Georghiu-Dej s-a caracterizat prin lupta pentru epurarea politică și eliminarea adversarilor, epurare care a cunoscut trei etape.

- Prima etapă începe în 1945 prin lichidarea lui Ștefan Foriș și atinge punctul culminant în 1948 prin arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu.

-  A doua etapă a epurării a vizat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu.

- A treia etapă debutează în iunie 1957, an în care sunt anihilați Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu.

Gheorghe Gheorghiu Dej a fost stăpân absolut al României comuniste după îndepărtarea grupului Ana Pauker-Vasile Luca din 1952.  A fost nemilos cu adversarii (Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi fost executat din ordinul său direct, iar Ana Pauker a scăpat la limită de o soartă asemănătoare), s-a dovedit multă vreme a fi credincios Moscovei (şi-a dat tot concursul la zdrobirea rebeliunii maghiare din 1956), în perioada domniei sale s-a petrecut epurarea intelectualităţii româneşti, apogeul crimelor comunismului în România, i-au plăcut femeile şi băutura.

Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a exercitat prin liderii de partid în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej (perceput în toate mediile ca un lider animat de convingeri staliniste puternice). Influența economică sovietică s-a materializat prin crearea companiilor mixte SovRom, prin care economia română a fost transformată după modelul economiei planificate centralizate sovietice. La nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de "cosmopolitism". In această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic. Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie considerat un antisemit. Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară. Până la moartea lui Stalin din 1953,

Cei doi dictatori comuniști ce au obidit țara

Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politică insuflată de la Moscova, represiune care viza întreaga societate românească. (În România fusese instaurat un regim penitenciar asemănător Gulagului sovietic, principalul lagăr fiind cel al Canalului, înființarea cărui fusese personal sugerată de Stalin). Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat în lături să elimine și lideri de etnie română, instigând la eliminarea fizică a lui Ștefan Foriș (1946) și la arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu (1948). Cel puțin în cazul celui din urmă, motivul înlăturării lui nu era nici cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat – Pătrășcanu era unul dintre membrii facțiunii secretariatului  și unul dintre naționaliștii fervenți ai partidului.

Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ștefan Voitec ministrul Invățământului la ONU în 1960

In funcția de Secretar General al PCR, Gheorghiu-Dej fusese precedat de Ștefan Foriș în 1944.

Gheorghiu-Dej a fost deranjat de reformele lui Nikita Hrușciov și de declanșarea procesului de destalinizare, care îi punea în primejdie poziția din fruntea partidului, dat fiind statutul său de până atunci de stalinist. Dej a devenit arhitectul unei noi politici externe și economice semiautonome în cadrul Pactului de la Varșovia și a CAER-ului la sfârșitul deceniului al șaselea. El a luat hotărârea creării unei industrii grele, inițiativă care contravenea planurilor moscovite care rezervaseră pentru România rolul de grânar al blocului comunist. Astfel, a fost creat Combinatul siderurgic de la Galați, a cărui producție se baza pe minereuri de fier importate din India și Australia). Deasemenea, în 1953 a fost datǎ în exploatare Întreprinderea de Rulmenți Bârlad, care ulterior s-a dezvoltat ajungând la un număr de cca. 9.000 de salariați, cam 1/9 din populația orașului (cca. 80.000 de locuitori la nivelul anului 1989)

Gheorghe Gheogiu-Dej și nu prea prietenul Nikita Hrusciov

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a numeroși prizonieri politici, în același an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenților regimului și de noi epurări. Mulți dintre supraviețuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberați în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului și statului. Un nou val de represiune a fost inițiat după înfrângerea de către sovietici a revoluției maghiare din 1956. Unii dintre liderii acestei mișcări antisovietice în frunte cu Imre Nagy au fost deținuți de sovietici o vreme în România. 

In 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul său protejat, Nicolae Ceaușescu) a obținut o victorie politică importantă, reușind să determine guvernul sovietic să retragă ultimii militari ai Armatei Roșii de pe teritoriul României. După această dată, Dej a încurajat sentimentele antisovietice. În scrierile istorice a început să se facă referiri la Basarabia românească, iar în ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui Karl Marx care fuseseră cenzurate până atunci – cele care făceau referire la imperialismul țarist și la ocuparea teritoriilor românești care făceau parte în anii deceniul al șaptelea din Uniunea Sovietică.

In 1961, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, cu asentimentul lui Constantin Pârvulescu, au încercat destituirea lui Dej din funcția de prim-secretar al partidului, dar nu au reușit (datorită eșecului de a câștiga sprijinul lui Alexandru Moghioroș). "Deviaționiștii de dreapta" au fost apoi pe scurt epurați din organele de conducere.

În ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de inițiative au fost încurajate de SUA, președintele Lyndon B. Johnson considerând că România devenise un stat comunist prieten (friendly communist country) în contextul Războiului Rece. În acțiunile de strângere a relațiilor diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului. Marin a fost ultimul colaborator al lui Dej care a fost îndepărtat de Nicolae Ceaușescu din guvernul comunist român în 1982. Gaston Marin avea să emigreze mai târziu în Israel.

In același timp, au fost inițiați numeroși pași pentru eliminarea influenței SovRomurilor și pentru eliminarea influenței culturale a URSS-ului, (desființarea editurii Cartea Rusă, de exemplu).

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965, la 19 martie, de cancer la ficat (unii autori vorbesc de cancer la plămâni). Au existat numeroase zvonuri cu privire la o iradiere intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Varsovia, ca urmare a politicii sale tot mai independente. Ion Mihai Pacepa, trădătorul, aducea un argument în favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducând afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu, care îl informase despre cei "zece lideri internaționali pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă". Gheorghiu-Dej ar fi fost unul dintre ei.

Gheorghe Apostol susținea că el fusese numit personal de Dej ca succesor la conducerea partidului, dar Ion Gheorghe Maurer, care îl privea cu deosebită ostilitate, a manevrat în așa fel încât în fruntea partidului să fie ales Nicolae Ceaușescu, (unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid).

Trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul Libertății din București. După 1990, trupul său a fost exhumat și reînmormântat în cimitirul Bellu (Serban-Voda), câteva alei mai sus de mormântul lui Aurel Vlaicu și a câtorva mari generali români (intrarea dinspre Bd. Olteniței a cimitirului). Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost purtat o perioadă de timp de Universitatea Politehnica din București și de orașul Onești. De asemenea, orașul rusesc Liski a purtat, în perioada 1965-1990, numele de Georgiu-Dej (Георгиу-Деж).

Gheorghiu-Dej a avut două fiice cu soția sa, Maria Alexe: Vasilica (1928-1987) (Lica) și Constantina (1931 - 2000) (Tanți).

Un amănunt picant este modul cum numeroși activiști importanți ai Partidului Comunist Român își botezau odraslele. Astfel Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-au botezat fiicele cu numele de Ana în privința considerației pe care aceștia o purtau Anei Pauker, ei considerând părerile și opiniile ei ca fiind infailibile. In mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass,Alexandru Sencovici și Vasile Vîlcu și-au botezat băieții cu numele de Gheorghe în semn de apreciere a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nicolae Ceaușescua fost o excepție deoarece și-a botezat copiii cu numele de Valentin, Zoe și Nicolae.

In vreme ce populaţia se hrănea cu zvonuri şi temeri, în culise, se disputa succesiunea lui Dej. Actorii drameierau Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Draghici, Chivu Stoica, Emil Botnăraş, Nicolae Ceausescu. Intrigile s-au declanşat dinainte să moară Dej. Familia a fost repede scoasă din joc chiar de aceia care pînă atunci probaseră a fi slugile cele mai umile ale clanului Dej. Mai ales cu preferata lui, Lica, mai cunoscută pentru traiul ei costisitor, plăcereile luxului, amanţi, apariţiile în filme. Deşi nu avea pic de talent, presa o ridica în slăvi. A circulat atunci o vorba de duh, Lica Gheorghiu e “tare-n tată.” A trebuit sa fie urgent chemată în ţară ca să asiste la funeralii. Membrii Biroului Politic, s-au lansat într-un joc periculos, cel al desemnării noului şef suprem. Candidatura lui Botnăraş nu a intrat în discuţie. Era prea legat de serviciile secrete sovietice. Mai mult, Hruşciov făcuse presiuni să-l impună în locul lui Dej. Pentru a rezolva problema a succesiunii, Dej îl chemase la el pe Ion Gheorghe Maurer, omul lui de încredere, ca să îi ceară să prea şefia. Maurer, ca avocat, pledase în multe procese în anii 30, apărînd comunişti. Maurer a refuzat oferta. Motivele lui : 1/ nu era de origine romana şi populatia nu l-ar fi acceptat. 2/ Nu era muncitore şi nu l-ar accepta partidul. Adevăratul motiv, n-a vrut să ia răspunderea unei conduceri care se anunţa nesigură. 1/ Romania era la nici un an de la “Declaraţia din Aprilie”, cînd Dej&Co îşi afirmaseră independenţa faţă de Moscova. 2/ În octombrie 1964, Hruşciov fusese înlocuit cu Brejnev. Era de aşteptat că acesta va încerca să impună la Bucureşti un fidel. Maurer avea 62 de ani. Un lider tînăr ar fi fost mai potrivit. Mai ales dacă ar fi fost sub influenţa sa, a lui Maurer. Dar cine să fie acesta. Apostol, Ceauşescu sau Drăghici ? Toţi erau cu o generaţie mai tineri decît baronii lui Dej, doftaniştii, clandestinii din anii 30…

Apostol era favoritul lui Dej. Ca semn de maximă încredere, în 1954, îi cedase postul de şef al partidului, Dej reţinînd pentru el şefia Guvernului. Moscova ceruse ca aceste două poziţii să fie deţinute de persoane diferite. În martie 1965, pe patul de moarte, Gheorghiu Dej, invita membrii Biroului Politic. Fiecăruia îi cere să îl desemneze pe Gheorghe Apostol ca urmaş al său la funcţia supremă. Toţi sunt de acord. Nicolae Ceausescu si Alexandru Draghici, temutul ministru de interne cu care era aliat, au spus, însă, că anunţul acestei alegeri trebuie să fie facut după funeralii. Ceilalti au acceptat, crezind ca este o pură formalitate, devreme ce erau înţeleşi asupra persoanei. De fapt, cei doi pregateau o lovitură de teatru şu voiau să cîştige timp.

Ceauşescu dorea el şefia. Era secretar al Partidului de 10 ani şi cunoştea toate cadrele partidului. El îi selectase la toate nivelurile şefii, îi numise în posturile pe care le ocupau. El răspundea de sectoarele cheie ale puterii, armata, securitatea, justitia, miliţia. Era cunoscut ca un dur. Era tenace şi extrem de ambiţios. Cînd era clar la ce deznodămînt va duce boala lui Dej, el a cerut membrilor Biroului Politic să nu îi mai facă vizite lui Dej acasă. Pretextul a fost că bolnavul era prea obosit şi vizitele îi fac rău. Cu această manevră l-a izolat pe Dej de rivali. La fel procedase Stalin cînd s-a declanşat boala lui Lenin. Singurul care îl mai putea vizita – Ceauşescu nu îl putea opri – era Maurer.Ceauşeşcu a actionat rapid. Scopul lui era să îşi găseasca partizani şi să anuleze ultima vointa politica a lui Dej. S-a asigurat întîi de fidelitatea lui Drăghici, complicele lui. Al doilea atras în complot a fost Chivu Stoica căruia i-a promis că va rămîne preşedinte al Consiliului de Stat. Cu trei voturi deja, l-a atras pe Maurer, căruia i-a promis că va rămîne prim-minstru. Botnăraş şi-a dat seama cum înclină balanţa şi s-a raliat taberei pro-Ceauşescu.

Imagini ale sale pe parcursul vieții:

1916

1928

1931

1932

1933

1934 -în închisoare

1934 - închisoarea militară Craiova

1937

1944

1944 - discurs în București

1944 - discurs la ANEF București

7 noiembrie 1944 la o adunare la Opera bucurești

alături de inamicii Lucrețiu Pătrășcanu și Ana Pauker

24 noiembrie 1944 alături de minerii din Valea Jiului

 .

 .

LICA GHEORGHIU

Lica Gheorghiu (1928-1987) nu are nicio legătură cu Bârladul, ci este oraşul natal al primului dictator al ţării. Dintre producţiile de film care au avut-o în distribuţie pe “Prinţesa roşie” se enumeră: Erupţia (1957), Avalanşa (1959), Soldaţi fără uniformă (1960), Tudor Vladimirescu (1962), Lupeni ’29 (1962), De-aş fi Harap Alb (1965), Procesul alb (1965). După moartea tatălui său, carierea Licăi Gheorghiu a intrat într-un con de umbră, iar filmele din distribuţia cărora făcea parte au primit interdicţia de a mai fi rulate.

Citeste mai mult: adev.ro/nco73o

Din mariajul ce a avut loc la Galati in 1926 intre Maria Stere Alexe, fiica unui sifonar si electricianul ceferist Gheorghe Gheorghiu, cel ce avea sa devina dupa 1944 primul lider comunist al tarii Gheorghe Gheorgiu - Dej, se nasc doua fiice Vasilica (LICA) pe 15 martie 1928 si Constanta (Tanti) in 1931.

Stigmatizate in acele vremuri datorita activitatii politice a tatalui lor, urmeaza primii ani de scoala la o scoala evreiasa, singura care le-a primit. Datorita activitatilor de instigator impotriva autoritatilor, tatal este mutat diciplinar in statia triaj Dej, casnicia se destrama in 1931, fetele fiind crescute de bunici atat la Galati cat si la Bucuresti.

Fiicele sunt trimise sa studieze in Moldova : Lica - Institul Economic si Tantți -Ingineria. In timp ce Tanti ramane acolo, Lica renunta, viseaza sa devina actrita si desi nu avea un talent deosebit, reuseste, incepe sa studieze arta cinematografica, este lingusita de "trepadusii" regimului trecut, pentru ca era fiica celui mai mportant om din stat si filmeaza roluri dupa roluri, productii ce aveau la baza realismul socialist si fiind mult premiate la Moscova.

La 30 de ani maritata cu Marcel Popescu, jurist de profesie, prezentat lui Gheorghiu-Dej de catre Bodnaras si devenit ulterior ministru-adjunct la Camera de Comert, Lica Gheorghiu , mama atunci, a trei copii mici : Sanda, Gheorghe si Mandra, se indragosteste de Gheorghe Placinteanu, fratele celebrei regizoare Sorana Coroama, medic ortoped, specialist in chirurgie osoasa, pe care il cunoaste in casa surorii ei Tanti (Tanti era maritata cu popularul cantaret Cezar Grigoriu - membru in celebrul Trio Grigoriu) Nefericita in casnicie, se visa o mare artista, o stea a ecranului. Jucase, deja, in multe filme, alaturi de cei mai talentati actori ai momentului, prezenta ei in distributie asigurand oricarei productii bugete si facilitati. Se spunea, in epoca, despre Lica Gheorgiu ca "nu e talentata, dar e tare-n tata" iar luxul pe care il afisa cu ostentatie ii atrasese porecla de "Printesa Rosie". Povestea lor de dragoste se infiripa, traiesc "in ascuns" multe momente de dragoste dar, poate fiindca acesta avea origini mai "nesanatoase", datorita poate si fiindca Lica era fiica favorita a lui Dej, Securitatea i-a urmarit pas cu pas si nu s-a marginit doar la actiuni de intimidare. El trebuia eliminat din viata "Printesei Rosii", chiar daca asta insemna lichidarea sa fizica. (Este arestat, cercetat si condamnat la inchisoare unde pe 1 mai 1961, moare in penitenciarul de la Ramnicu Sarat. Avea numai 36 de ani.)

Lica Gheorghiu a divortat, in cele din urma, de Marcel Popescu. S-a recasatorit apoi cu Gheorghe Radoi, directorul fabricii "Steagul Rosșu" din Brasov, care ajunge peste noapte viceprim - ministru. Divortează și de acesta, ceea ce atrage multă mânie din partea celebrului ei tată. Dupa moartea tatălui său, mult controversata, actriță a intrat în conul de umbră, este părăsită de toți "prietenii "și moare aproape uitată de toți, în martie 1987, iar legenda spune că, până în ultima clipă, a păstrat în portofel o fotografie a lui Gheorghe Placințeanu, marea iubire a vieții ei.
Lica (Vasilica) Gheorghiu, fiica cea mare a primului lider comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ar putea să devină patronul spiritual al noului cinematograf 3D din Bârlad. Pentru reabilitarea şi modernizarea clădirii, oraşul a fost îndatorat pentru 25 de ani. Fostul Cinematograf “Victoria” din Bârlad, proaspăt reabilitat cu bani împrumutaţi de la CEC, ar putea să aibă un nume inspirat din cinematografia română din anii 60, închinată regimului socialist. Lica (Vasilica) Gheorghiu, fiica cea mare a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, este prima variantă pe care a luat-o în calcul gospodarul-şef al Bârladului, primarul Constantin Constantinescu: “E la modă ca cinematografele să poarte un nume. M-am uitat la cei care au legãturã cu cinematografia din Bârlad si nu am gãsit foarte multi şi de aceea ne-am gândit să-i dăm numele Lica Gheorghiu, care a fost o mare actritã. Am discutat cu prietenul meu, domnul Solomon (n. r. Adrian Solomon, deputat PSD) şi deocamdată nu am găsit alt nume sonor”. DOI IDIOȚI CONTEPORANI

BASARAB al III-lea LAIOTĂ CEL BĂTRÂN

Nu se cunoaște anul nașterii acestui pretendent insistent la tronul Țării Românești, dar se știe că a fost fiul lui Danciu și nepot al lui Dan al II-lea, nu fiul său, așa cum afirma într-o scrisoare către burgraful Brașovului. din data de 15 iunie 1475. Numai cu ajutor din afară, Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân a deținut efemer tronul Țării Românești  de patru ori, între noiembrie - decembrie 1473, 1474, ianuarie 1475 - octombrie 1476, decembrie 1476 - noiembrie 1477. De altfel, a fost un domnitor puțin cunoscut, practic un domnitor aventurier.



Frescă din mănăstirea Horezu (Hurezi)

Incercările lui Ștefan cel Mare al Moldovei de a închega un front românesc antiotoman nu s-au bucurat de succes. A încercat să-și realizeze planul începând cu sprijinirea unui Basarab îndepărtat de truchiul marilor domnitori munteni. Acela, Laiotă, a apărut pentru prima oară în preajma marelui voievod Ștefan cel Mare ca pretendent la tronul muntean în anul 1472 în pline pregătiri moldovene pentru ofensiva care avea să-l alunge pe Radu cel Frumos, supus Porții otomane, în toamna anului următor.

Domnitorul moldovean a început campania militară pe 8 noiembrie 1473 trecând pe la Milcov cu armatele unite ale Moldovei și corpurile de mercenari angajate de pretendentul Laiotă. A înaintat pe la Râmnicul Sărat, Buzău și Gherghița. In zilele 18-20 noiembrie 1473, în lupta de la pârâul Vodna (Vodnău), Ștefan cel Mare a înfrânt armata lui Radu cel Frumos. Radu cel Frumos ieșit în întâmpinarea armatei invadatoare undeva pe lângă Gherghița, în Prahova, unde a avut loc așa numita "bătălie de la Cursul Apei" (Vodna). Voievodul muntean înfrânt a fost obligat să se refugieze în cetatea Bucureștiului, o întăritură rudimentară. După bătălie oștile moldovene au înaintat spre Târgșor și apoi spre sud-est pentru a atinge capitala Țării Românești. Capitala lui Radu cel Frumos, numită și cetatea Dâmboviței a fost supusă unui asediu scurt, dar violent, pe 24 noiembrie 1473. Ștefan cel Mare l-a instalat  ca domn pe Liotă Basarab. 
Văzându-se fără perspectiva vreunui sprijin extern, Radu cel Frumos a fost obligat să fugă în noaptea de 23 noiembrie spre cetatea Giurgiu, capitala raialei turcești. De la Giurgiu a revenit după numai câteva zile, pe 28 noiembrie 1473, cu o armată de 13.000 de turci și 6.000 de munteni, armată spulberată de domnul Moldovei împreună cu noul voievod al Țării Românești, Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân.

Incercarea lui Radu cel Frumos de a-și recâștiga tronul s-a transformat într-un eșec grav lângă București, unde Ștefan cel Mare a tras în țeapă pe cei 2300 de prizonieri.

Sub aceste auspicii a început prima domnie a lui Laiotă, care s-a urcat pe tronul bunicului său cu numele de Basarab. Nu însă pentru mult timp, căci la sfârșitul lui decembrie, pe  data 23, Radu cel Frumos a trect din nou Dunărea în fruntea unei armate estimată în jurul a 12.000 de munteni și 17.000 de turci. Laiotă, lipsit de sprijinul protectorului său, s-a văzut nevoit să renunțe la tron și să se refugieze în Moldova, urmărit de oastea turcească ce a înaintat până la Bârlad, loc unde invazia a fost înfrântă de domnitorul Moldovei. Laiotă s-a bucurat numai de domnie de o lună. Radu cel Frumos a reluat scaunul țării pe 23 decembrie 1473.

In 1474, Ștefan cel Mare a intervenit de mai multe ori în Țara Românească al cărei scaun era disputat acum de trei pretendenți, Radu cel Frumos, Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân și Basarab cel Tânăr Țepeluș. Revenirea pe tron a lui Radu cel Frumos nu îi convenea deloc lui Ștefan, care, în acel an 1474, în martie, a reluat eforturile de înscăunare a lui Laiotă și a reușit. Prima expediție se pare că nu a avut succes căci o nouă expediție a fost pornită în luna august a aceluiași an. Nu se cunoaște rezultatul luptelor din aceea vară, însă, o lună mai târziu, Basarab al III-lea cel Bătrân, reînscăunat pe tronul strămoșilor săi, a solicitat principelui Transilvaniei, Ștefan Bathory I de Ecsed, sprijin militar până la sosirea armatelor moldovene care erau pe drum.

Armata ardeleană a venit repede, însă nu pentru a-l susține pe Laiotă Basarab, ci pentru a impune pe tron pe Basarab cel Tânăr, nepotul de frate al acestuia. Prima luptă dintre cei doi s-a dat pe 5 octombrie 1474 și a marcat o strălucită victorie a lui Laiotă Basarab. In același timp, oastea lui Ștefan cel Mare a asediat cetatea Teleajen, aflată încă sub ascultarea lui Radu cel Frumos. In numai câteva zile garnizoana formată din nobili munteni a fost decimată, iar cetatea incendiată. In

In prima jumătate a anului 1475, Radu cel Frumos a fost înlăturat definitiv de pe tronul Țării Românești, tronul revenind lui Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân. In acea lună octombrie 1474, Ștefan cel Mare a întreprins o campanie împotriva lui Laiotă Basarab care trecuse de partea turcilor.
Numai după două luni și jumătate, la 10 ianuarie 1975 a obținut memorabila victorie împotriva armatei turce trimsă de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul. In armata turcă s-a integrat și un corp de oaste a lui Laiotă Bsarab, care își dovedea trădarea

Situația s-a complicat la începutul anului 1476 căci Ștefan cel Mare, nemulțumit de ieșirea Țării Românești din coaliția anti-otomană, a început demersurile pe lângă regele maghiar pentru a-l elimina și a pune pe tron pe Vlad Țepeș și numai destinderea relațiilor dintre Laiotă Basarab și Matei Corvin, pe fondul tratatului de pace dintre Regatul Maghiar și Polonia din 1474, au amânat înlocuirea lui. Matei Corvin însă nu a uitat să mențină presiunea asupra domnitorului muntean căci l-a eliberat pe Dracula - Vlad Țepeș, iar, printr-o scrisoare datată 10 ianuarie 1476 le-a poruncit brașovenilor să stea la dispoziția acestuia, totodată poruncindu-le să păstreze și bunele relații cu voievodul muntean.

Decizia de a păstra o garnizoană de soldați ai lui Vlad Țepeș în sudul Ardealului l-a nemulțumit pe Laiotă cel Bătrân care, într-o scrisoare adresată sașilor Sibiului, datată 22 februarie 1476, afirma că nu se mai poate considera prietenul lor de vreme ce sprijină pe adversarul său. Un protest asemănător a fost adresat și conducătorilor Brașovului în care spunea că de vreme ce el îi protejează de invaziile turcești, "[...]vrăjmașii noștri se ridică din mijlocul vostru și se duc în Moldova împreună cu secuii și-mi pradă țara și se întorc iarăși între voi și beau și mănâncă în casele voastre[...]", totodată, în numele prieteniei cu voievodul Ardealului, le cere "[...]să pedepsească pe acei secui..., precum și pe pribegii ce se ridică din mijlocul vostru[...]".

Brașovenii, susținuți de voievodul moldovean și de regele maghiar, au refuzat să răspundă solicitărilor lui Laiotă Basarab cel Bătrân care și-a reînoit de câteva ori cererile până spre vara acelui an când, convins că există o înțelegere între aceștia și Ștefan cel Mare, a trecut fără rezerve în tabăra otomană așa cum a aratat un raport al sibienilor din 25 iunie 1476. De fapt este mai mult ca sigur că această "strângere" a relațiilor dintre Laiotă și Mahomed al II-lea, sultanul otoman, s-au produs pe fondul marii ofensive ce urmărea anexarea Moldovei din vara acelui an, care avea să ducă la marea bătălie de la Valea Albă din 26 iulie. Jignit de înfrângerea rușinoasă din 1475, sultanul Mahomed al II -lea pornit o mare campanie de cucerire a Moldovei cu o armată de circa 150.000 de oșteni. Lui i s-a alăturat și trădătorul Laiotă Basarab în fruntea a 10.000-12.000 de oșteni. Campania turcă deși a devastat țara nu a putut cuceri nicio cetate moldoveană. Mahomed al II-lea s-a retras peste Dunăre cu o armată amenițată de venirea oastei lui Matei Corvin și decimată de foamete și ciumă. Practic și acea campanie s-a încheiat cu o înfrângere.

Infrângerea Imperiului Otoman din vara lui 1476 avea să anunțe, în mod firesc, și sfârșitul ultimei domnii a lui Laiotă Basarab. La sfârșitul aceleiași luni, Vlad Țepeș, Basarab Țepeluș și Ștefan Báthory s-au întâlnit la Mediaș să facă planul ofensivei în Țara Românească, iar pe 27 iulie deja o armată de circa 25.000 de oameni mărșăluia spre Târgoviște în frunte cu Drăculea. Cu toate acestea, ofensiva maghiară și moldoveană a  început abia la începutul lui noiembrie. Laiotă, cu o armată de circa 18.000 de oameni a  încearcat să reziste undeva lângă Târgoviște însă armata maghiară a învins oastea într-o sângeroasă bătălie. Laiotă, împreună cu rămășițele armatei sale, s-a retras și s-a închis în cetatea Bucureștiului. Pe 8 noiembrie, Vlad Țepeș a anunțat cu bucurie, în Târgoviște, că "[...]am răsturnat pe vrăjmașul nostru Laiotă[...]" iar pe 11 noiembrie, Ștefan Báthory, din tabăra ce asedia Bucureștiul anunța că țara este compet anexată și deja fusese instalat noul voievod. De altfel și cetatea Bucureștiului avea să cadă pe 16 noiembrie 1476, după un asediu de 15 zile.

Basarab Laiotă cel Bătrân a reușit să scape refugiindu-se peste Dunăre, în așteptarea unor vremuri prielnice pentru reluarea tronului, așa cum apare în scrisoarea lui Matei Corvin către ducele Saxoniei. Iar acele vremuri aveau să vină imediat după retragerea armatelor de susținere căci undeva în decembrie 1476 sau la mijlocul lunii ianuarie anul următor Laiotă, în fruntea unui contingent otoman, înainta spre București. Undeva, între Giurgiu și cetatea de scaun, Vlad Țepeș a fost asasinat, sau după unele relatări conteporane cu evenimentul, prins și decapitat.

Laiotă se reîntoarce pe tron însă și această ultimă domnie nu avea să țină decât până în noiembrie 1477 când din nou voievodul Moldovei a năvălit în Țara Românească și, în urma unei bătălii, tronul a fost dat nepotului său omonim, Basarab cel Tânăr, numit Țepeluș.

Inainte de 22 decembrie 1480, Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân a murit în Trasilvania, și se pare că tot acolo a fost înmormântat.

RADU CEL FRUMOS

Voievodul Radu III cel Frumos s-a născut de 2 luna august 1439 și a murit în luna ianuarie anul 1475 de sifilis. Radu cel Frumos a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475). A fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul și al domniței moldovene Cneajna. S-a ridicat la domnie cu ajutor turcesc, ajutor dat de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, împotriva fratelui său vitreg, Vlad Țepeș. La 26 aprilie 1462 (la numai 9 ani după ce cucerise Constantinopolul) Mahomed al II-lea a pornit o mare campanie împotriva Țării Românești, urmărind supunerea țării prin înlocuirea lui Vlad Țepeș, care crea mari dificultăți la Dunăre, cu fratele său, Radu, zis "cel Frumos".

Acest Radu a fost un personaj slab, lipsit de prestanță, și mândrie și fără calități, care s-a ales cu faima de ,,cel Frumos“ din haremurile sultanului, ca partener de sodomie al aceluia. Ca domnitor al Ţãrii Româneşti s-a arătat destul de cuminte cu Sublima Poartă, pentru că trimitea regulat tributul, dar fãcea şi un joc dublu, informând pe cei din Ardeal despre mişcările otomane de la Dunăre.

In 1442 cănd tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, a fost eliberat din captivitatea turcă, el și fratele mai mare, viitorul Vlad Țepeș au rămas ostatici la otomani. Vlad Țepeș a rămas la turci numai până în 1448, iar Radu până în 1462, ani între care s-a islamizat și s-a pervertit.

Radu a primit domnia cu ajutorul lui Mahomed al II-lea, care a întreprins o mare expediție împotriva lui Vlad Țepeș, expediție începută la 26 aprilie 1462. Se spune că uriașa armată otomană avea un efectiv de 200.000 de oșteni (număr exagerat). Pe de altă parte, o flotă turcă compusă din 25 de trireme și 150 de vase mici a venit dinspre Deltă și a incendiat Brăila.

In mai 1462, Vlad Țepeș a nimicit o armată otomană cu rol de avangardă, condusă de marele vizir Mahomed-pașa și a urmărit trupele invadatoare până la Dunăre. La începutul lunii  iunie, armata Țării Românești a fost înfrântă și turcii conduși de însuși sultanul Mahomed al II-lea au pătruns în țară și au înaintat spre Târgoviște.

La 16 iunie, Vlad Țepeș a executat un celebru atac de noapte asupra taberei turcești, provocând o mare debandadă și pagube importante inamicului. Atacul principal s-a îndreptat spre cortul sultanului, dar cortul vizat a fost al altui comandat ottoman.

In iulie 1462, după ce a incendiat capitala Târgoviște, Vlad Țepeș s-a retras spre nord, evitând o confruntare decisivă cu otomanii.

La data de 15 august 1462 Radu cel Frumos a fost lăsat de sultan pe tronul de la Târgoviște. Sprijinit de un detașament turcesc, trădătorul Radu a fost recunoscut ca domn și de boierii speriați de duritatea lui Țepeș. In acelaşi timp vicecomitele secuilor le scria braşovenilor şi castelanilor de la Bran să respecte pacea încheiatã cu ,,ilustrul principe Radu, acum voievod al părţilor transalpine“. La 14 octombrie 1462 a apărut prima mențiune documentară a Bucureștiului ca reședință domnească a lui Radu zis “cel Frumos”.

Nevolnicul Radu a fost recunoscut şi de unguri ca domnitor al Ţãrii Româneşti. A avut repetate conflicte cu Ştefan cel Mare care s-au soldat cu tot atîtea înfrîngeri.
La sfârșitul anului 1469 o armată munteană, ce avea sprijinul begilor turci din Dobrogea, a încercat, fără a reuși, să cucerească cetatea Chilia, aflată în stăpânirea moldovenilor.

In februarie 1470, Ștefan cel Mare al Moldovei a întreprins o campanie împotriva lui Radu cel Frumos, ocazie cu care oastea moldoveană a prădat și a ars Brăila, Orașul de Floci și județul Ialomița, ca pedeapsă pentru politica pro-otomană a lui Radu cel Frumos.

In anul 1471, primăvara, Radu cel Frumos a întreprins o expediţie în Moldova cu dorinţa de a se răzbuna pentru atacul moldovean din anul precedent. La Soci, în ziua de 7 martie, armata lui Radu a fost zdrobită de oastea lui Ştefan cel Mare lângă hotarul țării.
In noiembrie 1473, Ștefan cel Mare a întreprins o campanie în Țara Românească, urmărind înlocuirea lui Radu cel Frumos, supus Porții otomane, cu Laiotă Basarab (Basarab cel Bătrân). Armata moldoveană a pătruns pe la Milcov, înaintând pe la Râmnicul Sărat, Buzău și Gherghița. In zilele 18-20 noiembrie, în lupta de la pârâul Vodna (Vodnău), Ștefan cel Mare înfrânge armata lui Radu cel Frumos, care se retrage. De acolo armata moldoveană s-a îndreptat spre Târșor și după patru zile, la 24 noiembrie 1473, Ștefan cel Mare a cucerit cetatea Dâmboviței și l-a instalat ca domn pe Laiotă Bsarab. Imediat, la 28 noiembrie, turcii au încercat să-l repună în domnie pe Radu cel Frumos. Armata turcă, cu circa 13.000 de oșteni, alături de un contingent de munteni de 6.000 de oameni, au suferit o mare înfrângere din partea lui Ștefan cel Mare. Cei circa 2300 de prizonieri au fost trași în țeapă.

In anul 1473, cel de al doilea rãzboi cu Ştefan a fost catastrofal pentru Radu cel Frumos, care și-a pierdut domnia, iar familia i-a fost luatã prizonierã.

In decembrie 1473, turcii au întreprins o nouă campanie în Țara Românească și Moldova. Radu cel Frumos, în fruntea unei armate de 17.000 de turci și 12.000 de munteni, a înlăturat pe Laiotă Bsarab, reluând domnia la 23 decembrie 1673, după care a pătruns în Moldova, jefuind și prădând până la Bârlad.

In martie 1474, cu sprijin de la Ștefan cel Mare, Laiotă Bsarab a pătruns din nou în Țara Românească și după înlăturarea lui Radu cel Frumos, a reluat scaunul domnesc. In octombrie același an, Ștefan cel Mare întreprinde o campanie împotriva noului domn al Țării Românești, înscăunat cu ajutorul său, Laiotă Basarab, care trecuse repede de partea turcilor.

Relaţiile cu sibienii şi braşovenii au fost reci din partea lui Radu cel Frumos: o serie de scrisori se referã la greutãţile pe care le întîmpinau negustorii de o parte şi de alta . Chiar Matei Corvin a ordonat la data de 8 februarie 1470 să se interzicã exportul de grîu, mei, ovãz şi orz spre Ţara Româneascã deoarece aceasta provoacã ,,scumpete“ şi ,,lipsã“ în Ardeal. Radu cel Frumos a fost căsătorit cu o anume Maria şi a avut o fiicã cu acelaşi nume care a căzut prizonieră în mâinile lui Ştefan cel Mare, fiică care a devenit şi soţia învingătorului, Maria Voichița, în 1478. Nu se cunoaşte locul exact unde a fost înmormîntat Radu cel Frumos. Istoricii vorbesc, ca o ipoteză, despre ctitoria sa mănăstirea Tânganul.

Radu cel Frumos a ajuns domn în Țara Românească, dar fără talent militar și fără pasiune. Radu, a devenit cunoscut în timpul său mai ales pentru frumusețea sa  și pentru erotismul său. Vlad Tepeș l-a urât de moarte pe “fătălăul” de Radu, care era foarte înclinat spre sex și voluptate, iar nu spre arta militară, o rușine pentru familia Basarabilor.

Evident că Radu a dus o viață de excese sexuale, devreme ce a murit relativ tânăr de…sifilis.

Fiica domnului muntean Radu cel Frumos şi al Doamnei Maria Despina, a fost luată ostatică împreună cu mama sa, la 24 noiembrie 1473, în timpul incursiunii întreprinse de Ştefan cel Mare împotriva lui Radu cel Frumos. Cele două domniţe au fost date în grija consoartei domnului Moldovei, Maria de Mangop: „…ilustrele membre ale casei Drăculeştilor, de sorginte Basarabă, au fost date în primire doamnei Maria, spre a fi tratate conform rangului şi educaţiei – dar şi importanţei lor politice şi diplomatice”. Curând, domnul i-a schimbat statutul din azilantă în oaspete de rang înalt, respectată şi protejată de toată Curtea.

După dispariţia prematură a Mariei de Mangop, la 19 decembrie 1477, Maria Voichiţa a devenit Doamna Moldovei, cel mai probabil în vara anului 1478, astfel unindu-se ramura Drăculeştilor a dinastiei Basarabilor cu ramura Bogdăneştilor a dinastiei Mușatinilor. Fiul lor Bogdan și nepot al lui Radu cel Frumos, născut la 16 iunie 1479, a devenit domn după moartea ilustrului său părinte, survenită la 2 iulie 1504. Alături de acest fiu Doamna i-a mai dăruit încă "două fiice frumoase" (Cronicile slavo-române), Ana, rămasă necăsătorită (†1499, Mănăstirea Bistriţa), şi Maria Chiajna, căsătorită cu nobilul polonez Wiesnowiecki (†18 mart. 1518, Mănăstirea Putna).

Influenţa asupra soţului a fost destul de importantă, dovadă faptul că, după 1487, cei doi au iniţiat construirea mai multor biserici în stilul Putnei, Milişăuţii, Pătrăuţii, Voroneţul, Sf. Ilie din Suceava, Bălineştii, Dorohoiul – unde se află şi un superb portret al Mariei Voichiţa, (în stilul Primăverii lui Botticelli). Cea de la Pătrăuţi, construită în 1487, a fost dăruită iubitei sale soţii la împlinirea vârstei de 30 de ani. In tabloul votiv, domnul, zugrăvit cu un chip rotund şi luminos, încadrat de plete blonde, ținând în mâini macheta bisericii pe care o prezintă ca pe o ofrandă lui Iisus Hristos, prin intermediul lui Constantin cel Mare, stă alături de soția sa, de Bogdan și de cele două domnițe. Maria Voichiţa apare şi în celelalte tablouri votive alături de soțul său, urmată de copii și câteodată de nepot, viitorul Ștefăniță Vodă. Doamna a murit, conform spuselor lui Grigore Ureche: „Vă leato 7019 fevruarie, miercuri în săptămâna albă”. A fost înmormântată cu mare cinste de fiul său la Putna.

BASARAB al II-lea

Basarab al II-lea, fiul cel mic al lui Dan al II-lea a făcut parte din dinastia Basarab, ramura Dănestilor, urmând filiaţia Radu Negru Vodă, Basarab I, Nicolae Alexandru, Radu I, Dan I, Dan al II-lea. După ce Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, l-a ȋndepărtat, de la tronul Ţării Româneṣti, pe Vlad Dracul (iulie/septembrie 1442), cu acordul regelui Ungariei, l-a instalat “domn şi voievod în acele <părţi> pe adevăratul moştenitor, şi anume pe Basarab, fiul răposatului Dan voievod“. In septembrie 1442, Basarab al II-lea a ajuns pe tronul Țării Românești.
Despre Basarab al II-lea se știe că, ȋncepând cu anul 1431, se găsea ȋn Transilvania și la anul 1439 se afla ȋnrolat ȋn armata lui Albrecht de Habsburg. Incepând cu anul 1442 s-a stabilit ȋn preajma Sighiṣoarei devenind pretendent la tronul Țării Românești, susţinut fiind de Iancu de Hunedoara ṣi de Vladislav I Iagello. Așezarea lui pe tron a avut loc cu puțin timp ȋnaintea bătăliei de pe Ialomiţa, din septembrie 1442, unde Iancu de Hunedoara a zdrobit oastea otomană.

Din timpul lui Basarab al II-lea s-a păstrat, până ȋn prezent, un singur ducat de argint, ceea ce ȋnseamnă că spre desosebire de unii ȋnaintași ai lui (Radu Praznaglava, Dan al II-lea, Alexandru Aldea), chiar dacă a domnit foarte puţin, a bătut monedă.

La data de 24 aprilie 1444, o solie a regelui ungar, Vladislav I Jagiello, pornită din Buda a ajuns la Adrianopol pentru ȋncheierea unei păci cu turcii. După negocierea păcii, una din anexe prevedea o condiţie a turcilor prin care  Vlad Dracul  trebuia repus pe tronul Valahiei, lucru care s-a ṣi ȋntâmplat. El este considerat ieșit din domnie pe 24 aprilie 1444, când prin voința turcilor a preluat tronul din nou Vlad Dracul.
Ultimul document, din timpul domniei lui lui Basarab al II-lea, datează din data de 9 ianuarie 1443. Este, deasemenea, menţionat participând la “campania cea lungă” din 17 aprilie ṣi din luna august  a anului 1443, alături de Iancu  de Hunedoara, campanie purtată la sud de Dunăre.
După luna august 1443, nu mai există nici o informaţie despre Basarab al II-lea, nu se cunoaște dacă a pierit ȋn vreo bătălie sau dacă a murit de moarte bună. Deasemeni nu există nici o informaţie despre locul  unde a fost ȋnmormântat. 

____

VLAD ȚEPEȘ - Legende

1. Domnița Katharina și celelalte femei

Există o poveste care spune că Vlad al III-lea, zis Drăculea, mai cunoscut ca Vlad Țepeș, a avut o lungă poveste de dragoste cu o săsoaică din Brașov, Katharina, fiica unui țesător. Relația lor ar fi durat 20 de ani și ar fi dus la nașterea a 5 copii, deși n-au fost căsătoriți niciodată. Asta în ciuda faptului că Vlad ar fi avut alte 3 neveste, și alte câteva amante. Legendele zic că a fost o dragoste aprigă ca și domnitorul, cu multe crize de gelozie și ieșiri nervoase. Se zice că într-un moment de criză de nervi, Vlad ar fi lovit un preot cu sabia.

2. Cupa de aur

O altă legendă spune că, în timpul celei de-a doua dintre domniile sale (a fost de 3 ori domnitor al Țării Românești), era atât de sigur de eficiența pedepselor crude pe care le aplica hoților, încât a pus lângă o fântână din centrul Târgoviștei (pe-atunci, capitala Țării Românești) o cupă mare din aur, cu care călătorii însetați să-și poată ostoi setea. Legenda spune că, de-a lungul domniei sale, cupa de aur n-a dispărut niciodată. Ba, mai mult, nici măcar n-a prea fost folosită, întrucât oamenii nu prea aveau curaj s-o atingă.

3. Punga boierului
Se spune că într-o zi, Vlad Țepeș, dorind să testeze onestitatea unui boier, i-a sustrat o pungă cu 100 de bani de aur. După o zi, boierul ar fi venit la Vlad, scandalizat, că în Sfatul Țării cineva i-a furat o pungă cu…. 200 de bani de aur. Vlad i-ar fi dat mânios punga înapoi, după care l-a tras în țeapă pe boier, pentru minciună și lăcomie. De altfel, trasul în țeapă era pasiunea principală a lui Vlad, lucru care i-a adus numele de Țepeș.

4. Cum a scăpat de cerșetori

Vlad nu era chiar un om cumsecade, ba dimpotrivă. Era de părere că toți oropsiții soartei (cerșetori, bolnavi, oameni fără casă) sunt, de fapt, niște hoți care profită de mila oamenilor. Drept pentru care, într-o bună zi, a strâns cât a putut de mulți și i-a dus în cetatea Târgoviștei, într-o sală, unde i-a ospătat îmbelșugat și i-a servit cu cele mai bune vinuri. Când masa s-a încheiat, Vlad ar fi încuiat sala și i-ar fi dat foc, nelăsând pe nimeni în viață.

5. Masacrul din ziua de Paște

Se pare că sașii din Brașov nu-l prea iubeau pe Țepeș. Motiv pentru care complotau, mai pe față, mai pe ascuns, să-l alunge de la domnie. Din acest motiv, la care se adaugă faptul că au fost mărite niște taxe comerciale care-i afectau veniturile, dar și faptul că sașii cam susțineau orice “contracandidat” la domnie, Țepeș a strâns în ziua de Paște a anului 1459 câteva sute de negustori brașoveni (sau aflați în trecere prin Brașov). 43 au fost trași în țeapă, iar Țepeș a luat micul dejun printre țepele în care agonizau cei osândiți. Alți 300 ar fi fost arși de vii.

6. Cruzimea și setea de sânge

Vlad Țepeș a fost un personaj foarte dur, foarte crud și foarte însetat de sânge. Spre exemplu, se spune că din te miri ce nimicuri poruncea ca celor pe care-i credea vinovați de vreo vină să li se taie nasurile, limbile sau urechile. O poveste zice că într-o zi a găsit pe stradă un om cu cămașă murdară. S-ar fi dus la el acasă și-ar fi dat ordin ca nevasta omului să fie trasă în țeapă, că era prea leneșă. O altă poveste zice că într-o zi, au venit niște soli turci. Din aroganță sau din neglijență, solii nu și-ar fi dat jos turbanele. Motiv pentru ca Vlad s-a enervat și-a poruncit să le bată turbanele în cap, cu piroane de fier.

Dincolo de legende, însă, există și adevăr. După ce Serbia a devenit pașalâc turcesc, în 1459, s-a creat teama că același lucru se poate întâmpla și Țării Românești, motiv pentru care boierii s-au strâns în jurul lui Vlad în lupta antiotomană. În același timp, la Mantova, Papa Pius al II-lea a organizat o mare cruciadă, care-l avea ca personaj principal pe regele Ungariei, Matei/Matia Corvin. În cadrul acestei cruciade, între 1461 și 1462, Vlad a dus o campanie la sudul Dunării împotriva armatei otomane. Conștient că nu poate face cu armata de de 20-30 de mii de oșteni unei armate de peste 100 de mii de soldați otomani și mercenari, Vlad a folosit atacuri de gherilă împotriva turcilor. Campania a culminat cu “Atacul de noapte”, despre care vom vorbi mai jos. La 11 februarie 1462, Vlad i-a trimis lui Matei/Matia Corvin un catastif cu numărul vrăjmașilor uciși: 23.884. Evidența lor era ținută pe fiecare localitate atacată de oastea sa.

7. Atacul de noapte

La 4 iunie 1462, sultanul Mehmed al II-lea el-Fatih (Cuceritorul) trecea Dunărea în fruntea unei armate numeroase, încercând să ajungă în capitala Târgoviște. Vlad, spre a-i îngreuna înaintarea, a dat foc la terenuri, a otrăvit fântânile, a trimis oamenii și animalele în munți. În plus, a deviat câteva râuri mai mici pentru a crea terenuri mlăștinoase și a pus tot felul de capcane (gropi acoperite cu crengi și frunze). Mai mult, a trimis în rândul turcilor oameni bolnavi de tuberculoză, sifilis, ciumă sau lepră, ca să infecteze cât mai mulți soldați inamici. De-a lungul înaintării anevoioase a armatei turcești, în timpul căreia otomanii nu găseau apă sau hrană, Vlad i-a atacat sporadic de mai multe ori.

La 17 iunie, Vlad, în jurul orei 12 noaptea, a intrat cu câteva mii de soldați în tabăra turcă. Folosind goarne și făclii, au creat panică între turci, le-au dat foc la corturi și au omorât, se pare, peste 15.000 de soldați. Se spune că Vlad însuși a vrut să dea foc cortului sultanului, dar l-a confundat cu cortul unui mare vizir.

Totuși Mehmed a continuat marșul spre Târgoviște. O variantă a poveștii spune că atunci când a ajuns în capitală, a găsit-o părăsită, cu porțile deschise, iar armata sa a mărșăluit vreme de-o jumătate de oră pe un drum mărginit de aproape 20.000 de turci trași în țeapă, iar în țeapa cea mai mare se afla corpul lui Hamza Pașa. O altă variantă a poveștii spune că de fapt valahii ar fi apărat cetatea, iar țepele cu turci se aflau înșiruite în afara orașului, pe o distanță de 60 de kilometri.

8. Castelul Bran și Castelul Huniazilor

In general, Castelul Bran este asociat cu Vlad Țepeș, cel care a inspirat povestirea cu Dracula. Și astăzi, la Bran totul este impregnat de personalitatea lui Țepeș/Dracula. In realitate, nu există dovezi că Vlad ar fi locuit vreodată acolo. De asemenea, grupurilor de turiști care merg la Castelul Huniazilor li se “vinde” ideea că acolo a fost întemnițat Țepeș. In realitate, Vlad Țepeș a fost întemnițat de Matei Corvin la Castelul Vișegrad, în Ungaria.

9. Cronicile sașilor

Pentru că-i purtau multă dușmănie, negustori sași au inventat o mulțime de povești îngrozitoare despre Vlad Țepeș. I-au făcut, cum s-ar spune în zilele noastre, o campanie negativă extrem de eficientă. Mare parte din legendele de mai sus se pare c-au fost create de ei, De aceste povești s-ar fi folosit și regele Ungariei, Matei Corvin, când l-a arestat (plus o scrisoare falsă conform căreia Vlad s-ar fi închinat la turci). Au existat în vremurile acelea o grămadă de picturi și fresce care-l puneau pe Vlad în contexte malefice și sângeroase (într-una din ele, era Pilat din Pont, judecându-l pe Iisus Hristos). Toate aceste povești sângeroase au circulat în vremurile acelea. Și se pare că ele au fost sursa de inspirație pentru Bram Stoker, în crearea mitului lui Dracula.

10. Mormântul lui Vlad Țepeș

Vlad a fost omorât mișelește de niște boieri trădători, aliați Basarab Laiotă, care venea dinspre Giurgiu cu trupe otomane, în ultimile zile ale lui 1476, sau în primele zile ale anului 1477. Corpul a fost decapitat, iar capul a fost trimis, într-un vas cu miere, la curtea sultanului Mohamed al II-lea, care l-ar fi înfipt într-o țeapă, ca răzbunare pentru zecile de mii de turci uciși de valah în acest fel. Corpul său, însă, nu se știe unde-a fost îngropat. O vreme, s-a crezut că a fost îngropat la Mănăstirea Snagov, dar s-a dovedit că nu era așa, ci la mănăstirea Comana, ctitoria sa. Mormântul nu a putut fi găsit deoarece mănăstirea lui Țepeș a fost distrusă și a fost reconstruită una nouă de domnitorul Radu Șerban (1588-1589).

Călugării

O altă poveste spune că doi călugări care au intrat în Ţara Românească, au venit să-l viziteze pe Vlad la castelul său. Călugării ştiau de reputaţia lui Vlad şi când acesta le-a cerut părerea despre domnia sa, aceştia au răspuns în mod diferit. Unul a spus că Vlad era un dur, dar era totuşi un prinţ, iar celălalt a condamnat în mod deschis metodele sale ca tortură. Relatările diferă în a spune care din cei doi călugări a fost tras în ţeapă.

VLAD ȚEPEȘ

Vlad Ţepeş s-a născut în noiembrie/decembrie 1431 și murit în decembrie 1476). A mai fost numit şi Vlad Drăculea, sau Dracula, de către străini. A făcut parte din familia Basarabilor și a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476.

S-a născut în cetatea Sighişoara în Transilvania. A fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvăne

.A fost căsătorit de trei ori: cu o nobilă din Transilvania, Cnaejna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi,și  cu Ikona Nelipic, verişoară cu regale Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată: pe Radu și Vlad din prima căsătorie, pe Mihail și viitorul Mihnea cel Rău din a doua și pe Zaleska din a treia căsătorie.

In timpul domniei sale Țara Românească și-a obținut temporar independența față de puterea otomană. A devenit vestit datorită cruzimii sale și datorită faptului că își trăgea inamicii în țeapă. Datorită disputelor cu negustorii brașoveni, aceia i-au făcut o propagandă de principe cu o cruzime demonică.

In 1453, prin cucerirea Constantinopolului, Imperiul Bizantin a dispărut din istoria reală sub lovitura fatală a viitorului Imperiul Otoman, imperiu care a obţinut controlul asupra unor întinse teritorii europene și care continua să asedieze Europa. In cele din urmă, Imperiul Otoman a ajuns să controleze o mare parte din peninsula Balcanică (teritoriile statelor actuale Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Albania şi Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porţile Vienei, al cărei asediu este respins. In acest context istoric, Vlad Ţepeş a fost un prinţ care a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare.

Tatăl lui Țepeș, Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului în 1431 de către Sigismund de Luxemburg,la Nurnberg. Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1408 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei.

La scurt timp însă, în 1436, numele lui va fi șters de pe lista cavalerilor Ordinului deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad al II-lea Dracul i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman. Tot în 1432 în fruntea acelorași turci, folosindu-se prin viclenie de titlul de cavaler al Ordinului, Vlad al II-lea Dracul ordonă deschiderea porților Cetății Caransebeșului care, ascultând porunca, va fi incendiată și jefuită de aceiași turci conduși de Vlad al II-lea Dracul, jaf și pustiire care se va întinde în întregul sud al Transilvaniei, turcii retrăgându-se cu prăzi și robi nenumărați la sud de Dunăre. De la supranumele tatălui său, Vlad Țepeș a primit și el pe cel de Dracula, sau Draculea, termen utilizat de însuși domnitor în corespondența sa. Porecla Țepeș i s-a atribuit lui Vlad al III-lea de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care  le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș).

Când la sfârșitul anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Ţării Româneşti şi s-a stabilit la Curtea domnească de la Târgovişte, Vlad Ţepeş şi-a urmat tatăl şi a trăit acolo şase ani. In 1442, datorită neîncrederii sultanului Murad al II-lea în loaialitatea lui Vlad al II-lea Dracul, Vlad Țepeș şi fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost luaţi ostatici la Constantinopol. Vlad al III-lea Țepeș a stat ostatic până în 1448, în timp ce fratele său a rămas până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în ascendenţa la putere a lui Vlad Țepeș și cel mai probabil în această perioadă a adoptat acel punct de vedere al vieţii foarte pesimist. Turcii l-au eliberat după ce l-au informat de moartea tatălui său, în 1447 - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Ţării Româneşti. El a aflat şi despre moartea fratelui său mai mare, Mircea, cel mai vârstnic fiu legitim al lui Vlad Dracul care a fost torturat şi îngropat de viu de boierii de la Târgovişte.

Inceputul domniei

La vârsta de 17 ani, susținut de un corp de cavalerie turcească și de un contingent de trupe împrumutate de la  pașa Mustafa Hassan, Vlad al III-lea Drăculea a luat pentru prima dată domnia Țării Românești. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care și-a recăpătat tronul. Pentru a obține cea de a doua și cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea Țepeș a trebuit să aștepte până la 20 august 1456, când a reușit să-și ucidă dușmanul de moarte și asasinul tatălui său. 

Vladislav al II-lea „au pierit de sabie în mijlocul Târșorului“ fiind înmormântat la Mănăstirea Dealu, piatra sa tombală fiind pusă ulterior de boierii Craiovești, pe care i-a făcut vlasteli

Primul act important de răzbunare a fost indreptat către boierii din Târgovişte, vinovaţi de moartea tatălui şi a fratelui său. În duminica de Paşti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care au participat la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost traşi în ţeapă, iar ceilalţi au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost forţaţi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeş. Cei care au murit au fost înlocuiţi, astfel domnitorul reuşind să creeze o nouă nobilime şi să obţină o fortăreaţă pentru viitoare urgenţe.

Vlad Țepeș a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de pedepsire. Conform detractorilor sași din Transilvania, el ordona deseori ca osândiții să fie jupuiți de piele, fierți, decapitați, orbiți, strangulați, spânzurați, arși, fripți, ciopârțiți, bătuți în cuie, îngropați de vii etc. De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale și limba. Insă supliciul favorit era trasul în țeapă, de la care provine porecla Țepeș, cel care trage în țeapă. Această formă de execuție a folosit-o în anii 1457, 1459 și 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotriva sașilor din Transilvania erau în același timp și acte de protecționism menite să promoveze activitățile comerciale din Țara Românească. In plus, în acea perioadă era ceva obișnuit ca pretendenții la tronul Țării Românești să găsească sprijin în Transilvania, unde așteptau momentul potrivit pentru a acționa.

Conflictul cu otomanii

In 1459 Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă împotriva otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal (acesta chiar primește de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război).

In acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin intermediul lui Hamza pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor și pedepsiți cei doi (au fost trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau), Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

O întinsă regiune, de la Oblucița la Novoe Selo și de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleșug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor uciși fiind indicat de însuși Vlad Țepeș într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deși l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârșitul lui august, când campania otomană era deja încheiată.

În ceea ce-l privește pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Țepeș, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, circa 100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depășeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oșteni. Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetății Turnu, aceștia, la adăpostul nopții, reușesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște (4 iunie 1462).

In aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgoviște -, otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. In această atmosferă apăsătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ținta atacului a fost însuși sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuși efectul psihologic al atacului a fost important. Mulți turci au fost uciși, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în chip rușinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin de retragere. În apropierea Târgoviștei îl aștepta un spectacol care a băgat groaza în oștile sale: o pădure de țepi în care atârnau o mulțime de turci uciși în înainte sau în timpul bătăliei; în fața acestei priveliști turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari" și care "ar fi vrednic de mai mult".

Cu excepția cronicilor turcești, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit "să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi și cu rușinea de a fi dat dosul". Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, așa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol (azi Edirne). Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgoviște, ca domn pe fratele lui Țepeș, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toți cei ce i se împotriveau lui Țepeș. Pașa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.

Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Țării Românești, cei doi frați căutând fiecare să-și întărească forțele pentru a-și elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Țepeș care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea și prietenia cu sultanul. Aceștia trec până la urmă de partea lui. In aceste condiții, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Țepeș trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.

Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-și schimbe planul inițial, recunoscând situația existentă în Țara Românească și renunțând să-l sprijine pe Tepeș. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit și o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare și, mai mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oștilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Țepeș, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzația de trădare și încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani. După Vișegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forțat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

Cea de a treia domnie și sfârșitul vieții

Conform unei legende, atunci a fost momentul în care soția lui Vlad, pentru a scăpa de temnița turcească, s-a sinucis aruncându-se de pe o creastă înaltă. Vlad a reușit să scape asediului fortăreței sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câțiva țărani din satul Arefu, a reușit să ajungă în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Insă, Matei l-a arestat și l-a întemnițat în capitala Ungariei, Visegrad, oraș aflat la circa 40 de Km nord de Budapesta, pe Dunăre.

Unii istorici au justificat arestul prin faptul că Vlad necesita de a fi protejat de sașii care voiau să îl omoare. Vlad a fost recunoscut ca prinț al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfârșitul lunii decembrie 1476 de boieri trădători. Corpul său a fost decapitat și capul trimis sultanului, care l-a așezat într-o țeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Țepeș. S-a emis ipoteza că „Drăculea“ ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, ridicată pe o insulă din apropierea Bucureștilor. Examinările recente au arătat că „mormântul“ presupus al lui Țepeș de la mănăstire conține doar câteva oase de cal datate din neolitic și nu rămășițele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi fost la mănăstirea Comana, ctitoria voievodului din anul 1461, cu rol de mănăstire nefortificată și întocmită din materiale perisabile. lemn pe fundații de cărămidă.

Se ştie cu aproximaţie când şi cum a fost ucis Vlad Ţepeş: înainte de 10 ianuarie 1477, ca urmare a unui complot al boierilor partizani ai lui Basarab cel Bătrân Laiotă, după o luptă cu turcii care îl aduceau pe acesta din urmă la domnie.

Ţepeş şi-a pierdut viaţa în timpul luptelor cu Basarab Laiotă, care cu oaste turcească de la Giurgiu, aşadar, de la sud de Bucureşti. In consecinţă, locul luptelor lui Ţepeş cu turcii lui Basarab Laiotă şi al uciderii sale trebuie căutat la sud de Bucureşti. Izvoarele vremii nu precizează unde anume. Străinii nu erau interesaţi de loc, ci de faptul în sine al dispariţiei lui Vlad Ţepeş, iar relatări interne nu s-au păstrat. Doar într-o povestire despre Dracula, redactată în slavona veche, la 1486, apoi tradusă în ruseşte, se dă un mic detaliu toponimic, anume că atunci când oastea lui Ţepeş a gonit pe turci, “Dracula de bucurie s-a suit pe un deal, să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste”, astfel putând fi ucis de către complotişti. Fără îndoială că Vlad Ţepeş a fost ucis undeva pe drumul dintre Bucureşti şi Giurgiu. 

Aşa cum se obişnuia, trupul său, încăput pe mâna rivalului Basarab Laiotă, a fost înmormântat, fără capul trimis la Poartă şi fără podoabe deosebite sau chiar o lespede funerară corespunzătoare, în cea mai apropiată mănăstire ctitorită sau legată de numele său. O astfel de mănăstire se afla în zonă, și încă amintită într-o danie a lui Vlad Ţepeş din 27 septembrie 1461. mănăstirea Comana.

Mormântul marelui voievod trebuie să se fi aflat în vechiul lăcaş, poate nedescoperit, sau, mai probabil, dezafectat odată cu întreaga biserică spre sfârşitul sec.al 16-lea. Atunci, în anul “7097” (1588-1589), Serban, al doilea paharnic din Coiani (Mironesti, com. Gostinaru, jud. Giurgiu), viitorul domn al Tarii Româneşti Radu Şerban (1601; 1602-1610; 1611), a demolat în întregime vechea ctitorie a lui Vlad Ţepeş (biserica, turnul clopotniţei şi chiliile), pe locul ei, de fapt pe o suprafaţă mult extinsă, îndeosebi spre nord-est, ridicând “den temelie” o nouă mănăstire Comana. 

 Odată cu reconstrucția mănăstirii Comana de către Radu Șerban a dispărut, în totalitate mănăstirea lui Vlad Țepeș şi, desigur,  mormântul lui Vlad Ţepeş, după o dăinuire de aproape 130 de ani. Astfel că înmormântarea vestitului domn în prima biserică a mănăstirii Comana, ctitorită de el, deşi este o ipoteză, rămâne totuşi cea mai probabilă.