VLAD ȚEPEȘ

Vlad Ţepeş s-a născut în noiembrie/decembrie 1431 și murit în decembrie 1476). A mai fost numit şi Vlad Drăculea, sau Dracula, de către străini. A făcut parte din familia Basarabilor și a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476.

S-a născut în cetatea Sighişoara în Transilvania. A fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvăne

.A fost căsătorit de trei ori: cu o nobilă din Transilvania, Cnaejna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi,și  cu Ikona Nelipic, verişoară cu regale Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată: pe Radu și Vlad din prima căsătorie, pe Mihail și viitorul Mihnea cel Rău din a doua și pe Zaleska din a treia căsătorie.

In timpul domniei sale Țara Românească și-a obținut temporar independența față de puterea otomană. A devenit vestit datorită cruzimii sale și datorită faptului că își trăgea inamicii în țeapă. Datorită disputelor cu negustorii brașoveni, aceia i-au făcut o propagandă de principe cu o cruzime demonică.

In 1453, prin cucerirea Constantinopolului, Imperiul Bizantin a dispărut din istoria reală sub lovitura fatală a viitorului Imperiul Otoman, imperiu care a obţinut controlul asupra unor întinse teritorii europene și care continua să asedieze Europa. In cele din urmă, Imperiul Otoman a ajuns să controleze o mare parte din peninsula Balcanică (teritoriile statelor actuale Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Albania şi Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porţile Vienei, al cărei asediu este respins. In acest context istoric, Vlad Ţepeş a fost un prinţ care a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare.

Tatăl lui Țepeș, Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului în 1431 de către Sigismund de Luxemburg,la Nurnberg. Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1408 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei.

La scurt timp însă, în 1436, numele lui va fi șters de pe lista cavalerilor Ordinului deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad al II-lea Dracul i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman. Tot în 1432 în fruntea acelorași turci, folosindu-se prin viclenie de titlul de cavaler al Ordinului, Vlad al II-lea Dracul ordonă deschiderea porților Cetății Caransebeșului care, ascultând porunca, va fi incendiată și jefuită de aceiași turci conduși de Vlad al II-lea Dracul, jaf și pustiire care se va întinde în întregul sud al Transilvaniei, turcii retrăgându-se cu prăzi și robi nenumărați la sud de Dunăre. De la supranumele tatălui său, Vlad Țepeș a primit și el pe cel de Dracula, sau Draculea, termen utilizat de însuși domnitor în corespondența sa. Porecla Țepeș i s-a atribuit lui Vlad al III-lea de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care  le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș).

Când la sfârșitul anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Ţării Româneşti şi s-a stabilit la Curtea domnească de la Târgovişte, Vlad Ţepeş şi-a urmat tatăl şi a trăit acolo şase ani. In 1442, datorită neîncrederii sultanului Murad al II-lea în loaialitatea lui Vlad al II-lea Dracul, Vlad Țepeș şi fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost luaţi ostatici la Constantinopol. Vlad al III-lea Țepeș a stat ostatic până în 1448, în timp ce fratele său a rămas până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în ascendenţa la putere a lui Vlad Țepeș și cel mai probabil în această perioadă a adoptat acel punct de vedere al vieţii foarte pesimist. Turcii l-au eliberat după ce l-au informat de moartea tatălui său, în 1447 - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Ţării Româneşti. El a aflat şi despre moartea fratelui său mai mare, Mircea, cel mai vârstnic fiu legitim al lui Vlad Dracul care a fost torturat şi îngropat de viu de boierii de la Târgovişte.

Inceputul domniei

La vârsta de 17 ani, susținut de un corp de cavalerie turcească și de un contingent de trupe împrumutate de la  pașa Mustafa Hassan, Vlad al III-lea Drăculea a luat pentru prima dată domnia Țării Românești. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care și-a recăpătat tronul. Pentru a obține cea de a doua și cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea Țepeș a trebuit să aștepte până la 20 august 1456, când a reușit să-și ucidă dușmanul de moarte și asasinul tatălui său. 

Vladislav al II-lea „au pierit de sabie în mijlocul Târșorului“ fiind înmormântat la Mănăstirea Dealu, piatra sa tombală fiind pusă ulterior de boierii Craiovești, pe care i-a făcut vlasteli

Primul act important de răzbunare a fost indreptat către boierii din Târgovişte, vinovaţi de moartea tatălui şi a fratelui său. În duminica de Paşti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care au participat la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost traşi în ţeapă, iar ceilalţi au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost forţaţi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeş. Cei care au murit au fost înlocuiţi, astfel domnitorul reuşind să creeze o nouă nobilime şi să obţină o fortăreaţă pentru viitoare urgenţe.

Vlad Țepeș a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de pedepsire. Conform detractorilor sași din Transilvania, el ordona deseori ca osândiții să fie jupuiți de piele, fierți, decapitați, orbiți, strangulați, spânzurați, arși, fripți, ciopârțiți, bătuți în cuie, îngropați de vii etc. De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale și limba. Insă supliciul favorit era trasul în țeapă, de la care provine porecla Țepeș, cel care trage în țeapă. Această formă de execuție a folosit-o în anii 1457, 1459 și 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotriva sașilor din Transilvania erau în același timp și acte de protecționism menite să promoveze activitățile comerciale din Țara Românească. In plus, în acea perioadă era ceva obișnuit ca pretendenții la tronul Țării Românești să găsească sprijin în Transilvania, unde așteptau momentul potrivit pentru a acționa.

Conflictul cu otomanii

In 1459 Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă împotriva otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal (acesta chiar primește de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război).

In acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin intermediul lui Hamza pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor și pedepsiți cei doi (au fost trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau), Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

O întinsă regiune, de la Oblucița la Novoe Selo și de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleșug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor uciși fiind indicat de însuși Vlad Țepeș într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deși l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârșitul lui august, când campania otomană era deja încheiată.

În ceea ce-l privește pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Țepeș, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, circa 100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depășeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oșteni. Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetății Turnu, aceștia, la adăpostul nopții, reușesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște (4 iunie 1462).

In aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgoviște -, otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. In această atmosferă apăsătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ținta atacului a fost însuși sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuși efectul psihologic al atacului a fost important. Mulți turci au fost uciși, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în chip rușinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin de retragere. În apropierea Târgoviștei îl aștepta un spectacol care a băgat groaza în oștile sale: o pădure de țepi în care atârnau o mulțime de turci uciși în înainte sau în timpul bătăliei; în fața acestei priveliști turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari" și care "ar fi vrednic de mai mult".

Cu excepția cronicilor turcești, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit "să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi și cu rușinea de a fi dat dosul". Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, așa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol (azi Edirne). Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgoviște, ca domn pe fratele lui Țepeș, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toți cei ce i se împotriveau lui Țepeș. Pașa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.

Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Țării Românești, cei doi frați căutând fiecare să-și întărească forțele pentru a-și elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Țepeș care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea și prietenia cu sultanul. Aceștia trec până la urmă de partea lui. In aceste condiții, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Țepeș trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.

Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-și schimbe planul inițial, recunoscând situația existentă în Țara Românească și renunțând să-l sprijine pe Tepeș. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit și o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare și, mai mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oștilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Țepeș, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzația de trădare și încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani. După Vișegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forțat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

Cea de a treia domnie și sfârșitul vieții

Conform unei legende, atunci a fost momentul în care soția lui Vlad, pentru a scăpa de temnița turcească, s-a sinucis aruncându-se de pe o creastă înaltă. Vlad a reușit să scape asediului fortăreței sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câțiva țărani din satul Arefu, a reușit să ajungă în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Insă, Matei l-a arestat și l-a întemnițat în capitala Ungariei, Visegrad, oraș aflat la circa 40 de Km nord de Budapesta, pe Dunăre.

Unii istorici au justificat arestul prin faptul că Vlad necesita de a fi protejat de sașii care voiau să îl omoare. Vlad a fost recunoscut ca prinț al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfârșitul lunii decembrie 1476 de boieri trădători. Corpul său a fost decapitat și capul trimis sultanului, care l-a așezat într-o țeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Țepeș. S-a emis ipoteza că „Drăculea“ ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, ridicată pe o insulă din apropierea Bucureștilor. Examinările recente au arătat că „mormântul“ presupus al lui Țepeș de la mănăstire conține doar câteva oase de cal datate din neolitic și nu rămășițele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi fost la mănăstirea Comana, ctitoria voievodului din anul 1461, cu rol de mănăstire nefortificată și întocmită din materiale perisabile. lemn pe fundații de cărămidă.

Se ştie cu aproximaţie când şi cum a fost ucis Vlad Ţepeş: înainte de 10 ianuarie 1477, ca urmare a unui complot al boierilor partizani ai lui Basarab cel Bătrân Laiotă, după o luptă cu turcii care îl aduceau pe acesta din urmă la domnie.

Ţepeş şi-a pierdut viaţa în timpul luptelor cu Basarab Laiotă, care cu oaste turcească de la Giurgiu, aşadar, de la sud de Bucureşti. In consecinţă, locul luptelor lui Ţepeş cu turcii lui Basarab Laiotă şi al uciderii sale trebuie căutat la sud de Bucureşti. Izvoarele vremii nu precizează unde anume. Străinii nu erau interesaţi de loc, ci de faptul în sine al dispariţiei lui Vlad Ţepeş, iar relatări interne nu s-au păstrat. Doar într-o povestire despre Dracula, redactată în slavona veche, la 1486, apoi tradusă în ruseşte, se dă un mic detaliu toponimic, anume că atunci când oastea lui Ţepeş a gonit pe turci, “Dracula de bucurie s-a suit pe un deal, să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste”, astfel putând fi ucis de către complotişti. Fără îndoială că Vlad Ţepeş a fost ucis undeva pe drumul dintre Bucureşti şi Giurgiu. 

Aşa cum se obişnuia, trupul său, încăput pe mâna rivalului Basarab Laiotă, a fost înmormântat, fără capul trimis la Poartă şi fără podoabe deosebite sau chiar o lespede funerară corespunzătoare, în cea mai apropiată mănăstire ctitorită sau legată de numele său. O astfel de mănăstire se afla în zonă, și încă amintită într-o danie a lui Vlad Ţepeş din 27 septembrie 1461. mănăstirea Comana.

Mormântul marelui voievod trebuie să se fi aflat în vechiul lăcaş, poate nedescoperit, sau, mai probabil, dezafectat odată cu întreaga biserică spre sfârşitul sec.al 16-lea. Atunci, în anul “7097” (1588-1589), Serban, al doilea paharnic din Coiani (Mironesti, com. Gostinaru, jud. Giurgiu), viitorul domn al Tarii Româneşti Radu Şerban (1601; 1602-1610; 1611), a demolat în întregime vechea ctitorie a lui Vlad Ţepeş (biserica, turnul clopotniţei şi chiliile), pe locul ei, de fapt pe o suprafaţă mult extinsă, îndeosebi spre nord-est, ridicând “den temelie” o nouă mănăstire Comana. 

 Odată cu reconstrucția mănăstirii Comana de către Radu Șerban a dispărut, în totalitate mănăstirea lui Vlad Țepeș şi, desigur,  mormântul lui Vlad Ţepeş, după o dăinuire de aproape 130 de ani. Astfel că înmormântarea vestitului domn în prima biserică a mănăstirii Comana, ctitorită de el, deşi este o ipoteză, rămâne totuşi cea mai probabilă.