VLAD DRACUL

Vlad Dracul, numit uneori și  Vlad al II-a, a trăit între 1390 -1447) a fost domnul Țării Românești în 
două perioade, între 1436-1442 și 1443-1447.
Fiu al lui Mircea cel Bătrân, deci membru al famiiei Basarabilor, domnul Țării Românești era în mod oficial vasal al regelui Ungariei. Avea și funcția de comandant de frontieră cu responsabilitatea de a proteja comerțul și drumurile comerciale între Țara Românească și Transilvania pentru Biserica Romano-Catolică. Indatorirea aceasta l-a plasat pe Vlad al II-lea în favoarea Bisericii Catolice, dar nu există dovezi că ar fi renunțat la credința ortodoxă, deși se știe că a ucis unii membri ai liniei rivale a Basarabilor, din familia Dăneștilor.
Intre anii 1431-1435 Vlad Dracul s-a stabilit la Sighișoara beneficiind pe deplin de puteri din partea lui Sigismund I de Luxemburg, regele Ungariei. In numele acestuia, Vlad Dracul a pedepsit unele cetăți răsculate împotriva autorității regale, printre ele fiind Rupea. Intr-o scrisoare adresată brașovenilor, explicând că fusese însărcinat de rege să păzească granița de est, îi ceartă că au jefuit pe unii oameni protejați de el. Scrisoarea, scrisă în limba slavonă spune: „Io, Vlad, voievod și domn. Scrie domnia mea, multă sănătate pârgarilor din Brașov. Știți bine și voi că domnul chezarul m-a însărcinat pe mine să păzesc această margine..Deci să nu vă pară rău dacă domnia mea nu voi lăsa slugile mele în pagubă și dacă pentru una, voi lua îndoit și întreit de la voi.”
La Sighișoara a înființat o „hereghie de bani” (monetărie) unde a bătut ducați noi (monedă munteană), ce au circulat întâi în Transilvania, iar apoi și în Țara Românească. Monedele aveau pe o 
parte un vultur cu aripile întinse, cu capul întors spre dreapta, iar pe altă parte un dragon înaripat cu coadă de șarpe, cu aripile și laba dreaptă ridicate, și laba stângă terminată în patru gheare.
Vlad Dracul a scris o scrisoare brașovenilor, în care i-a amenințat cu urmări grave dacă nu folosesc noua monedă: „Io Vlad, voivod și domn. Scrie domnia mea multă sănătate pârgarilor din Brașov. Și vă dă știre domnia mea că sibienii au lepădat ducații cei vechi; deci și voi mai mult să nu umblați cu ei, căci dacă voi afla pe cineva că umblă cu ducați vechi, rău îi voi face...” Din aceste atitudini se relevă faptul că era foarte sigur pe protecția regelui, dar și că era o personalitate dură.
Vlad al II-lea și-a primit titlul de „Dracul” după ce a fost primit pe 13 decembrie 1431 în Ordinul Dragonului fondat, în 1408, de Sigismund, rege al UIngariei și Impărat al Sfântului Imperiu Roman. Ordinul, creat de Sigismund, dorea să crească puterea politică a bisericii și să protejeze familii nobiliare maghiare și românești de Imperiul Otoman.
Pe când ajunsese deja domn al Țării Românești, în 1444, regele Ungariei, Vladislav I al Ungariei a declarat război Imperiului Otoman și a lansat Bătălia de la Varna sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Iancu i-a cerut lui Vlad să-și îndeplinească jurământul ca membru al Ordinului Dragonului și de vasal al Ungariei, dar a fost refuzat. Papa l-a absolvit de jurământ, dar a cerut ca fiul său Mircea să meargă în loc. Rezultatul cruciadei de la Varna a fost dezastruos pentru armata creștină, Iancu de Hunedoara abia scăpând. 
Mulți, inclusiv Mircea și Vlad Dracul, au dat vina pe Iancu pentru dezastru. Din acel moment, Iancu de Hunedoara a avut o atitudine ostilă față de Vlad Dracul și fiul său cel mare.
In 1447, Vlad Dracul a fost asasinat împreună cu fiul său Mircea, care se pare că a fost îngropat de viu de către boierii și negustorii din Târgoviște. Iancu a ales propriul său candidat pentru tronul Țării Românești, un membru al clanului Dăneștilor, dar acesta va fi și el asasinat.



Sighișoara - Casa lui Vlad Dracul

Vlad Dracul mai avea cel puțin alți doi fii, pe Mircea, fratele mai mare al viitorului Vlad Țepeș și pe Radu cel Frumos, fratele mai mic.

O primă știre despre Vlad al II-lea provine din jurul anului 1430. O delegație boierească din Muntenia este trimisă la Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei și împăratul Germaniei pentru a-l cere pe Vlad, fiul lui Mircea cel Bătrân, domn. Aflat în Germania, la Nurnberg, In anul 1430 Vlad Dracul se afla la Arad, sub protecţia regelui Sigismund al Ungariei, aşteptând momentul favorabil pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti, pe care domnise tatăl său, Mircea cel Bătrân. In februarie 1431 se găsea la Nürnberg, sub protecţia aceluiaşi suveran, care îi recunoscuse lui Vlad titlul de domn al Valahiei Transalpine şi duce al Amlaşului şi Făgăraşului. In plus, regele Sigismund i-a conferit şi însemnele de membru, în înalt grad, al Ordinului Draconului. Unii istorici afirmă că de la acest ordin şi-ar fi tras Vlad supranumele de "Dracul", alţii spun că porecla şi-a primit-o datorită cruzimii sale.
Sigismund l-a investit pe Vlad drept voievod al Țării Românești dar și duce al Amlașului și Făgărașului (1431), totul cu scopul de a domina mai bine regiunile de la Dunăre. Domnia efectivă a fost luată însă peste câțiva ani. Vlad a devenit membru al Ordinului Dragonului, în 1431, cu ocazia Conciliului de la Basel. Ordinul Dragonului, fondat în 1408, avea scopul de a proteja creștinătatea de musulmani. Simbolul organizației a fost purtat cu mândrie de viitorul domnitor. In tradiția populară Dragonul (Balaurul) reprezenta răul absoulut ce trebuia înfrânt. Ulterior, domnitorul, și mai ales fiul acestuia, Vlad Țepeș, vor purta numele de Drăculea sau Dracul. Bizantinii îl numeau pe tatăl lui Țepeș, Dragulios sau Dracules. De aici derivă și supranumele de Dracula, care amplificat de invențiile negustorilor sași, vor duce la crearea presonajului Dracula Vampirul.
De prin anii 1430, din scrisorile domnitorului Țării Românești, Alexandru Aldea, se află că Drăculea era un rival de temut pentru domnie, și era prezentat ca fiind “gata să se plece la Poartă”. După 25 iunie 1436, Alexandru  Aldea a murit, iar Vlad ajunge domnitor. Din scrisorile vremii aflăm că Țara Românească era prădată deseori de trupe otomane, în ciuda tratatelor de pace ce erau în vigoare. Singura ieșire din această situație era reluarea ostilităților cu Imperiul turcilor. Inscăunarea lui Vlad are loc în toamna lui 1436, cel mai târziu în decembrie. Primul document al său a constat într-un privilegiu acordat brașovenilor la 24 ianuarie 1437, când acesta se intitulează “întru Christos Dumnezeu bine credincios și de Christos iubitor și de sine stătător Mare voievod și domn, oblăduitor și stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, herțeg de Amlaș și Făgăraș”. 
O încercare făcută de oștile tucești, în toamna lui 1436 de a-l răsturna pe noul domn sprijinit de Sigismund și care nu plătise tributul a fost respinsă de acesta, dar jaful otoman a fost îngrozitor. Răsunetul victoriei obținute de Vlad Dracul, prin alungarea turcilor, s-a menținut ani de-a rândul. Chiar și împăratul a fost profund impresionat, socotind că dacă s-ar organiza o cruciadă anti-otomană, ar fi neapărată nevoie de 15.000 de călăreți munteni, fiind cosiderați printre cei mai buni din lume (1439). Mai târziu un cronicar burgund, îl desemnează, indirect, pe Vlad Dracul în rândul muntenilor tineri, care doreau lupta cu turcii, spre deosebire de boierii bătrâni care doreau pacea, prin plata haraciului către turci.



Bustul lui Vlad Dracul la Târgoviște

Intre timp protectorul lui Vlad, Sigismund de Luxemburg, moare și domnitorul, având în vedere și situația internă, se vede nevoit sa se ducă la Bursa pentru a face un compromis cu sultanul.  Domn fiind, în aprilie 1437, şi pus în faţa atacului turcesc, Vlad Dracul s-a aflat în aceeaşi situaţie ca şi predecesorul său: să recunoască suzeranitatea turcilor sau să expună ţara la alte atacuri de pedeapsă din partea acestora. Aşteptând vremuri mai bune, Vlad a optat pentru supunerea în faţa turcilor. El a mers personal la Brusa, unde s-a supus sultanului şi a făgăduit drum liber oştilor otomane care se vor deplasa spre a ataca Ungaria, deşi în taină spera să se poată alătura din nou cauzei creştine.
Ca urmare, a fost obligat să participe în mai-iunie 1438 la o expediție otomană în Transilvania. Această campanie a avut însă un aspect neobișnuit. In timpul expediției, domnul muntean anunța raidul, probabil prin curieri speciali, astfel încât orașele supuse atacului să ia măsuri de apărare. 
Au fost prădate valea Mureşului, Mediaşul, Sighişoara, suburbiile Braşovului şi Sebeşul. La asediul Sebeşului, pentru că ţinea totuşi cu creştinii, Vlad îi sfătuieşte pe locuitori să se predea, promiţând să îi ajute să se întoarcă din robie, pentru a evita pierderile mari de oameni în caz contrar. Populaţia din Sebeş a urmat sfatul lui Vlad Dracul. Cetatea de Baltă şi Sibiul au rezistat atacurilor otomane. Oastea turcă s-a retras nestingherită de nimeni prin pasul Branului, încărcată cu prada luată, sultanul temându-se totuşi ca Vlad să nu fi căzut la înţelegere cu ungurii.
La Sebeș, Vlad i-a determinat pe apărători să se predea, astfel încât au fost cruțate multe vieți, iar orașul a scăpat de un jaf cumplit. Atitudinea lui Vlad a determinat suspiciuni în tabăra otomană. Pentru următorii câţiva ani Vlad îşi menţine atitudinea de supus al Porţii otomane, păstrând bune relaţii cu vecinii săi creştini.

In primăvara anului 1442 turcii au trimis o oaste împotriva Ungariei, care a trecut prin Ţara Românească şi a pustiit Transilvania. Guvernatorul Ungariei, Iancu de Hunedoara, a fost înfrânt iniţial de turci la 18 martie 1442 la Sântimbru. Imediat după acesta a câştigat o mare victorie la 23 martie 1442, însuşi comandantul turc Mezid Bei şi fiul acestuia căzând în luptă.  La 3 iulie 1442, Vlad Dracul a confirmat o ȋntelegere cu magistrul Braṣovului ȋn care voevodul român a dat libertate negustorilor Braṣoveni de a trece prin Ţara Românească

In același an, 1442, sultanul, supărat de înfrângerea în campania din Transilvania, și ațâțat de de sfetnicii săi, l-a chemat pe Vlad pentru a da socoteală. L-a acuzat de complicitate cu factorii de decizie din Ardeal și a ordonat să fie întemnițat ca un simplu demnitar otoman. Fii săi, Vlad şi Radu, au fost şi ei întemniţaţi de turci. Intre iulie și septembrie 1442 a luat sfârșit prima domnie a lui Vlad Dracul. 
Sultanul a numit un pașă drept guvernator al țării iar acela s-a îndreaptat cu o mare armată spre Țara Românească pentru a-și ocupa postul. In fața acestei primejdii, țara a reacționat. Forțele politice interne au aderat imediat la frontul anti-otoman condus de “capitaine des Valaques”, Iancu de Hunedoara. Acest stegar al luptei anti-turcești a pătruns în Țara Românească și l-a instalat domn pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea. Mircea, un alt fiu al lui Vlad Dracul, nevârstnic, rămăsese în ţară şi a fost decapitat de Iancu de Hunedoara care a trecut în Ţara Românească după victoria din 23 martie 1442. In locul lui Mircea a fost pus domn Basarab, fiul răposatului Dan Vodă, de către Iancu de Hunedoara.

Pentru restabilirea situaţiei din Ţara Românească o nouă armată otomană, mai puternică, a trecut la nord de Dunăre. Un detaşament turcesc înaintat, care trecuse în Transilvania, a fost distrus la Poarta de Fier a Transilvaniei, la trecerea spre Banat. Grosul armatei otomane a fost distrus de Iancu de Hunedoara într-o bătălie dată lângă râul Ialomiţa.

In fața acestei situații, Vlad Dracul a fost eliberat din temniță, de otomani, după ce a promis că va respecta pacea cu sultanul, lăsându-și doi fii ca ostatici: Radu (cel Frumos) și Vlad (Țepeș). L-a alungat pe Basarab al II-lea din domnie și a  luat-o, în 1444, după pacea semnată la Adrianopol de regele Ungariei, Vladislav I Jagiello, cu turcii, la 24 aprilie 1444. Dar ultimile înfrângeri ale turcilor au dus la schimbarea atitudinii politice a lui Vlad Dracul, care a trecut hotărât de partea creştinilor și s-a aliat cu Iancu, asasinul fiului său Mircea.
A reluat ostilitățile cu turcii chiar în anul reluării tronului, trimițând un corp de oaste (4000 sau 7000 de oameni) la cruciada de la Varna, din 10 noiembrie 1444, bătălie soldată cu înfrângerea creștinilor. Vlad, cunoscător al lumii otomane îl sfătuise pe regele maghiar, Vladislav, să renunțe la campanie doarece sultanul, chiar și atunci când pleaca la vânătoare, lua cu el mai mulți ostași decât erau atunci în armata creștină. După bătălia de la Varna, în care regele Vladislav a pierit în luptă, Vlad Dracul a înlesnit întoarcerea trupelor creștine aflate în debandadă. Domnul a susținut ulterior limitarea războiului anti-otoman, din momentul în care turcii ar fi consimțit la condiții acceptabile de pace.
In anul 1445 a avut loc expediţia flotei burgunde pe Dunăre, care îl căuta pe regele Vladislav, despre care se credea că mai trăia. Flota spera să determine o nouă expediţie creştină să pornească împotriva turcilor. Vlad Dracul se alătură expediţiei. Silistra şi Turnu n-au putut fi luate de la turci, fiind cucerite numai Turtucaia şi Giurgiu. Sub protecţia flotei burgunde oastea munteană şi cea a lui Iancu de Hunedoara, ajuns între timp pe câmpul de luptă, trec Dunărea pe la Rahova pentru a lupta cu turcii. Aceştia s-au retras spre interiorul ţării şi oştile creştine au fost nevoite să se retragă din lipsă de provizii. 
Cu ocazia cuceririi cetății Giurgiu din mâinile otomanilor Vlad Dracul a  afirmat într-o scrisoare către brașoveni. “Mi-a dat Dumnezeu și norocul creștinilor acea cetate ce era în mâinile păgânilor, drept aceea, fiindcă întăriturile ce erau în ea au ars toate, și de iznoavă o întărim. De aceea vă rugăm să ne ajutați, cu arce și săgeți și puști, precum și o saltiră ca să facem praf, să-l punem în cetate, căci ea e tăria și vouă și nouă și tuturor creștinilor”. După această victorie, Vlad Dracul putea încheia o pace și mai bună cu turcii. Reputația de vitejie și înțelepciune de care dădea dovadă domnitorul a fost lăudată de importanți cronicari ai vremii precum burgundul Jehan(Jean) de Wawrin sau italianul Antonio Bonfini. .
Prin poziția moderată față de turci pe care a adoptat-o Vlad ulterior, a intrat în conflict cu Iancu de Hunedoara. In plus l-a susținut pe Roman al II-lea la tronul Moldovei, împotriva dorinței lui Iancu, partizan al lui Petru al II-lea. La sfârșitul lui noiembrie- începutul lui decembrie 1447, Iancu întreprinde o expediție la sud de Carpați pentru pedepsirea “nelegiuitului” Vlad Dracul, pe care l-a înfrânt. In bătălie. Domnul este ucis (posibil de Vladislav al II-lea, viitorul conducător al țării) în zona satului Bălteni (probabil Ilfov). Inlăturarea lui Vlad Dracul a reprezentat pentru Iancu o mare greșeală politică, iar pentru creștinătate o grea pierdere. Modelul de luptă anti-otomană fusese însă stabilit, iar fiul lui, Vlad Țepeș, va continua politica în contra puterii Semilunei.

Vlad Dracul a fost căsătorit cu sora lui Iliaş, voievodul Moldovei. Numele acesteia nu se cunoaşte. După moartea soţului ei s-a călugărit şi a luat numele monahal de Eupraxia. Cei doi au avut mai mulţi fii: Vlad, devenit mai târziu voievodul Vlad Ţepeş, Radu, supranumit şi „cel Frumos” şi un alt Vlad, zis „Călugărul”. Toţi aceştia au fost la un moment dat voievozi ai Ţării Româneşti.

Un alt fiu a fost Mircea, cel ucis în 1442 de Iancu de Hunedoara. Al cincilea fiu a fost ucis la Bălteni, împreună cu Vlad Dracul.

A mai existat un alt fiu al lui Vlad Dracul, pe nume tot Mircea (ca şi fiul mort în anul 1442), avut, din câte se pare, cu o brăileancă. Acesta a ocupat tronul Ţării Româneşti, pentru scurt timp, în anul 1481.