ALEXANDRU I ALDEA

Este unul dintre domnitorii români, despre existenţa şi faptele cărora au rămas puține mărturii peste veacuri. In plus, informațiile deținute au fost eronate. Alexandru I Aldea a juns Domn al Ţării Româneşti, din februarie-martie 1431 (primul său hrisov, a fost redactat la Târgovişte şi poartă data de 14 iunie 1431) şi până în decembrie 1436. El era unul dintre fiii nelegitimi ai lui Mircea cel Bătrân (23 septembrie 1386 - 31 ianuarie 1418). Există opinii conform cărora Alexandru I Aldea ar fi fost doar descendentul unui mare boier (numele de Aldea conducând la această părere). In realitate, însă, el era feciorul marelui Mircea, al doilea ca vârstă, după Mihail I (cel care va urma la tron după moartea învingătorului de la Rovine, guvernând, din 31 ianuarie 1418 şi până în august 1420).
Sub domnia fratelui său, Radu al II-lea Praznaglava (1421; 1423; 1424-1426; 1427), a fost ţinut în mare cinste de către acesta, administrând, printre altele, vama de la Rucăr. Ulterior, el a dispărut de pe scena politică a ţării, refugiindu-se, fie la Curtea de la Suceava, fie pe moşiile boierului Aldea, unde se pare că a copilărit (şi de unde, mai mult ca sigur, i se trage şi numele).
Numele de Alexandru a fost mai puțin uzitat în familia princiară a Basarabilor şi mai mult în cea a Muşatinilor moldoveni, așa că i-a fost dat, probabil, după cel al lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei (23 aprilie 1400 -1 ianuarie 1432), care, datorită legăturilor foarte strânse avute cu tatăl lui (voievodul moldovean ajungând la putere cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân), nu este exclus să-i fi fost naş. Unele surse îl consideră pe Aldea chiar ginere al domnitorului moldovean). De altfel, cu ajutorul său, Alexandru I Aldea va prelua, în primăvara anului 1431, domnia (sprijinit, bine înţeles, şi de o bună parte a boierimii autohtone, ce nu vedea cu ochi buni belicoasa guvernare a vărului său Dan al II-lea Viteazul, domn al Țării Românești între 1420-1421; 1421-1423; 1423-1424; 1426-1427 şi 1427-1431).

Datorită împrejurărilor politice favorabile în care a venit la domnie (şi anume îmbunătăţirea relaţiilor dintre regele Ungariei şi protectorul său de la Suceava), Alexandru I Aldea s-a alăturat coaliţiei antiotomane, ce se instituise în zona bazinului dunărean. Acest fapt l-a determinat pe sultanul otoman, de atunci, Murad al II-lea (31 mai 1421-3 februarie 1451), să pornească o campanie militară împotriva sa. In împrejurările date, Alexandru I Aldea a expediat o epistolă către fruntaşii Braşovului, prin care îi informa cu privire la iminenta invazie (”Aşa să ştiţi că turcii au năpădit la Dunăre prin toate vadurile şi vin împotriva ţării să prade şi să jefuiască”), cerându-le, urgent, sprijin armat (”grăbiţi-vă cât mai iute, ziua şi noaptea să-mi veniţi în ajutor; căci dacă nouă ne va fi rău, vouă are să vă fie şi mai rău”).

Primind, ca ajutor, un corp de oaste braşovean şi unul moldovenesc (alcătuit din patru steaguri), Alexandru I Aldea a obţinut, la 22 iunie 1431, o victorie contra turcilor. Lipsit, însă, de experienţă şi de calităţi de comandant de oşti, nu a putut exploata situaţia, fiind silit, pentru a se putea menţine pe tron, a salva ţara de la transformarea în paşalâc şi a opri expansiunea otomană (ce ameninţa întreaga Europă, inclusiv Moldova, Transilvania şi Ungaria), să accepte vasalitatea faţă de Imperiul Otoman şi să se prezinte, periodic, în fața sultanului pentru tradiţionala închinare, să plătească haraciul, iar, ca o altă dovadă a fidelităţii sale, să trimită 20 de fii de boieri ca zălog la Curtea otomană. Pentru încheierea tratatului cu Inalta Poartă, el a pleacat la Adrianopol (capitala europeană a statului otoman), în iulie 1432, fiind cel dintâi domnitor român care a recurs la acest gest. Tratând direct cu sultanul semnarea păcii, Alexandru I Aldea a reuşit să impună ca încheierea ei să se facă prin „jurăminte de credinţă” de ambele părţi (performanţă diplomatică nemaiîntâlnită, până atunci, în raporturile dintre Imperiul Otoman şi o ţară învinsă, într-un război).

Nemulţumirea sa faţă de abuzurile de tot felul, la care era supusă populaţia românească de către ocupanţii turci, dar şi faţă de pretenţiile exagerate ale padişahului, pe care fusese obligat să le accepte, este oglindită foarte bine într-o scrisoare trimisă, în 1432, comitelui palatin al Ungariei şi comitelui de Timişoara, în care spunea: „”Ce-am făcut am făcut şi m-am dus la el (la sultan). toate acestea cu frică le-am făcut, căci mi-au luat ţara şi-au început să se apuce de capul meu şi-am dat copii boiereşti acolo. Şi asta s-o ştie domnia-voastră; turcii mi-au risipit toată ţara, după ce juraseră cu credinţă şi cu blestem şi primiseră credinţă. De multe ori m-au înşelat turcii pe mine; acum vreau să le fac şi eu tot aşa; pe Dumnezeul meu că nu va rămâne nici sămânţă de ei.
Anul 1432 a fost unul nefast pentru Alexandru I Aldea, căci, la 1 ianuarie, a murit susţinătorul său principal, Alexandru cel Bun, şi, tot atunci, s-a încheiat perioada de pace (semnată în 1429) dintre Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei între 1387-1437 şi împărat al Germaniei din 1410 până în 1437) şi otomani (astfel că otomanii au năvălit după pradă în Transilvania).

Măsura loialităţii, faţă de foştii săi aliaţi creştini, o va da, în primăvara-vara anului 1432, când sultanul Murad al II-lea a poruncit armatelor sale să atace regatul ungar. Deşi era obligat să se alăture turcilor (se întâmpla pentru prima dată ca oştirea Ţării Româneşti să fie nevoită să însoţească armata otomană într-o expediţie a acesteia contra creştinătăţii, fapt ce-i va ştirbi puternic, lui Aldea, imaginea pe plan extern), el a trimis, în secret, informaţii, căpeteniilor oştilor maghiare, referitoare la efectivele urdiei turceşti, capacitatea de luptă şi calitatea lor. De asemenea, s-a angajat să treacă de partea creştinilor atunci când forţele militare maghiare şi ale lui Daud Celebi (un pretendent turc aliat cu Ungaria) vor ajunge pe câmpul de luptă.

Infrângerea acestora, l-a determinat pe Alexandru I Aldea să se situeze, până la finalul domniei sale, de partea turcilor. Acest lucru va influenţa în rău şi politica sa internă. Prin urmare, boierimea adeptă a colaborării cu otomanii şi a renunţării la lupta armată împotriva acestora, şi-a întărit poziţiile, fapt ce a determinat ascensiunea, pe scena politică munteană, a unor boieri care şi-au impus propria autoritate în raport cu voievodul. Exemplul clasic este cazul boierului Albu (numit în documentele mai târzii „”cel Mare”), mare vornic în Sfatul domnesc al ţării, care a ajuns, practic, un adevărat asociat la domnie. In multe dintre documentele oficiale, numele şi semnătura sa a apărut alături de cea a domnitorului (fapt ce demonstrează participarea efectivă a boierului la actul de guvernare). Tot în această direcţie, pentru a preveni posibilele nemulţumiri ale unor boieri, Alexandru I Aldea a poruncit țăranilor să fie supuşi faţă de stăpânii lor.

Dincolo de aceste aspecte, ce relevă slăbiciunea sa în raport cu tagma boierească, Alexandru Aldea se remarcă, totuşi, prin faptul că a găsit răgazul necesar de a continua, atât cât şi-a putut permite în acele vremuri tulburi, opera ctitoricească a predecesorilor săi, o serie de lăcaşuri de cult (cum ar fi mănăstirile Cozia, Bolintinul şi Dealul - în 1431) fiind bogat înzestrate cu bunuri în timpul domniei sale. De asemenea, dintr-un document redactat de Cancelaria domnească (în anul 1433) din dispoziţia lui, se află că Alexandru I Aldea a dăruit mănăstirilor Zografu şi Xeropotam, de la Muntele Athos, câte un obroc anual (constând în 3000 de aspri de fiecare), înscriindu-se, astfel, şi el printre susţinătorii ortodoxiei din Peninsula Balcanică.

Datorită contribuţiei aduse de el, în anul 1432, la zdrobirea trufaşilor cavaleri teutoni, de către otomani (oastea sa luptând alături de aceştia), într-o bătălie derulată sub zidurile cetăţii Severinului, în anul următor va pierde Amlaşul şi Făgăraşul (ce vor fi dăruite de către Sigismund de Luxemburg lui Vlad Dracul, pe care acesta urmărea să-l instaleze, ca domn, în locul lui Alexandru I Aldea).



Bustul lui Alexandru I Aldea de la Târgoviște

Ţinuturile amintite (care, prin tradiţie, s-au aflat de-a lungul timpului în stăpânirea domnitorilor Ţării Româneşti), i-au fost „confiscate” de către regele-împărat (suveranul său pentru aceste posesiuni transilvane, al cărui ”fiu de suflet” se considera la început, Sigismund de Luxemburg îl sprijinise să urce pe tronul strămoşilor săi şi să facă faţă invaziei turceşti din vara anului 1431. Sigismund şi-a manifestat, astfel, supărarea pentru implicarea lui Alexandri Aldea în înfrângerea şi alungarea teutonilor din Banatul Severinului. (Dovadă că misiunea teutonă a eşuat, lamentabil, stă şi faptul că, la 1436, ban al acestei provincii de frontieră era Franc de Tallocz, un nobil originar din zonă). In condiţiile date, legăturile dintre Aldea şi bănăţeni s-au întărit, în vreme ce raporturile cu sibienii şi braşovenii (care-l susţineau, de altfel, pe rivalul său, Vlad Dracul) s-au înrăutăţit.

Despre modul în care şi-a încheiat domnia, când, unde şi cum a murit (secerat de boală, se pare) Alexandru I Aldea, nu există informaţii precise (ca, de altfel, nici despre locul unde a fost înmormântat). Cu siguranţă se cunoaşte doar că în preajma decesului său a avut loc o revoltă a boierilor (care l-au trădat, trecând de partea lui Vlad Dracul), pe care, însă, aliaţii săi turci au reuşit să o înfrângă (despre această izbândă sultanul fiind informat la 17 noiembrie 1436). Totodată, se mai ştie că cel din urmă hrisov, semnat de el, a fost datat 25 iunie 1436, şi că, la şase luni de la emiterea acestuia (deci, în decembrie 1436), în scaunul domnesc de la Târgovişte a urcat fratele său vitreg, Vlad Dracul (1436-1442 şi 1443-1447).

Sfârșitul domniei este legat probabil de expediția lui Vlad Dracul din 5 septembrie 1436. Ajutat de o armată maghiară și având partizani printre boieri, acesta trece munții și se ciocnește cu Alexandru Aldea și cu turcii. Nu se știe care a fost rezultatul luptei; un document contemporan, din 17 noiembrie, vorbește de „mulțimea nenumărată” de robi pe care au luat-o turcii. La începutul anului 1437, domn în Țara Românească era Vlad Dracul; la 20 ianuarie el confirmă, din Târgoviște, niște moșii, iar la 24 ianuarie întărește brașovenilor vechiul lor privilegiu de comerț. Există versiunea că tentativa din toamna lui 1437 a eșuat și că Alevandru voievod ar fi murit de boală la sfârșitul anului, până în sărbători.

Nu poate fi precizat dacă domnitorul Alexandru I, a participat la acele lupte, sau dacă mai trăia în acel moment, cunoscut fiind faptul că au existat două zvonuri cu privire la boala și la moartea lui, unul din noiembrie - decembrie 1431 altul din iulie 1435. În ambele ocazii Vlad Dracul era gata să intre în țară și numai faptul că au fost zvonuri false l-au înpiedicat să ia tronul. Sigur este faptul că Alexandru (Aldea) din acel moment nu mai apare ca fiind în viață în nici un alt document ulterior.

 Bucurându-se, totuşi, de protecţia padişahului, el a decedat, pe când domnea încă, numărându-se, astfel, printre puţinii domnitori români care şi-au sfârşit zilele în asemenea condiţii, cei mai mulţi dintre ei pierind fie asasinaţi, fie cu arma în mână, pe câmpul de luptă, ori pe eşafod sau printre străini (după ce, fiind înlăturaţi de la putere, luaseră calea pribegiei).

Receptat drept un voievod supus pe de-a-ntregul otomanilor, la o analiză mai atentă se poate observa că lucrurile nu au stat tocmai aşa în cazul lui Alexandru I Aldea, căci, de la început, el a încercat din răsputeri să reziste (recurgând până şi la opoziţia armată) instaurării dominaţiei otomane asupra ţării sale, iar dacă a acceptat, în cele din urmă, suzeranitatea Inaltei Porţi a făcut-o atunci când nu a mai avut de ales, reuşind, totuşi, prin aceasta să împiedice aservirea totală faţă de turci şi chiar să menţină independenţa Ţării Româneşti.

Semnificativ, în acest sens, este conţinutul scrisorii trimise de el sibienilor, ce-l acuzau că se dăduse cu turcii: ”Eu şi de m-am dus la turci, m-am dus pentru nevoia mea şi am făcut pace ţării, câtă a rămas, şi vouă tuturor” şi am scos trei mii de robi, iar voi grăiţi că voi să prad cu turcii ţara domnului meu, craiul. Eu, să nu dea Dumnezeu să prad, ci voi sluji domnului meu, craiului şi tuturor creştinilor până la sfârşitul vieţii mele, precum am făgăduit. Şi Dumnezeu să vă bucure!

Tot din anii 1430, din scrisorile domnitorului Țării Românești, Alexandru Aldea, se află că Drăculea era un rival de temut pentru domnie, și era prezentat ca fiind “gata să se plece la Poartă”. După 25 iunie 1436, Alexandru  Aldea a murit.

Inceputul domniei este legat probabil de expediția lui Vlad Dracul din 5 septembrie 1436. Ajutat de o armată maghiară și având partizani printre boieri, acesta a trecut munții și s-a ciocnit cu Alexandru Aldea și cu turcii. Nu se știe care a fost rezultatul luptei; un document contemporan, din 17 noiembrie, vorbește de „mulțimea nenumărată” de robi pe care au luat-o turcii. La începutul anului 1437, domn în Țara Românească era Vlad Dracul. Cu acordul lui Murad al II-lea (1421-1451) Vlad ajunge domnitor. Din scrisorile vremii aflăm că Țara Românească era prădată deseori de trupe otomane, în ciuda tratatelor de pace ce erau în vigoare. Singura ieșire din această situație era reluarea ostilităților cu Imperiul turcilor. Inscăunarea lui Vlad are loc în toamna lui 1436, cel mai târziu în decembrie. Primul document al său a constat într-un privilegiu acordat brașovenilor la 24 ianuarie 1437, când acesta se intitulează “întru Christos Dumnezeu bine credincios și de Christos iubitor și de sine stătător Mare voievod și domn, oblăduitor și stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, herțeg de Amlaș și Făgăraș”. O încercare făcută de oștile tucești de a-l răsturna pe noul domn care nu plătise tributul a fost respinsă de acesta. Răsunetul victoriei obținute de Vlad Dracul s-a menținut ani de-a rândul. Chiar și împăratul a fost profund impresionat, socotind că dacă s-ar organiza o cruciadă anti-otomană, ar fi neapărată nevoie de 15.000 de călăreți munteni, fiind cosiderați printre cei mai buni din lume (1439). Mai târziu un cronicar burgund, îl desemnează, indirect, pe Vlad Dracul în rândul muntenilor tineri, care doreau lupta cu turcii, spre deosebire de boierii bătrâni care doreau pacea, prin plata haraciului către turci.

Intre timp protectorul lui Vlad, Sigismund de Luxemburg, moare și domnitorul, având în vedere și situația internă, se vede nevoit sa se ducă la Bursa pentru a face un compromis cu sultanul. Astfel, este obligat să participe în mai-iunie 1438 la o expediție otomană în Transilvania. Această campanie a avut însă un aspect neobișnuit. În timpul expediției, domnul muntean anunța raidul, probabil prin curieri speciali, astfel încât orașele atacului să ia măsuri de apărare. La Sebeș, Vlad i-a determinat pe apărători să se predea, astfel încât au fost cruțate multe vieți, iar orașul a scăpat de un jaf cumplit. Atitudinea lui Vlad a determinat suspiciuni în tabăra otomană. La începutul lui 1442, sultanul, la aflarea veștilor de înfrângere dintr-o campanie Transilvania, și ațâțat de de sfetnicii săi, îl cheamă pentru a da socoteală. Il acuză de complicitate cu factorii de decizie din Ardeal și ordonă să fie întemnițat ca un simplu demnitar otoman. Un pașă este numit guvernator iar acesta se îndreaptă cu o mare armată spre Valahia pentru a-și ocupa postul. In fața acestei primejdii, țara a reacționat. Forțele politice interne au aderat imediat la frontul anti-otoman condus de “capitaine des Valaques”, Iancu de Hunedoara. Acest stegar al luptei anti-turcești pătrunde în Țara Românească și îl instalează domn pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea, alungându-l pe Mircea, fiul cel mare al lui Vlad Dracul, care foarte probabil doar ținea locul tatălui său, după plecarea acestuia la turci. In iulie 1442, Iancu anunța la Buda victoriile obținute asupra turcilor. Sultanul nu a renunțat și în august 1442 a trimis circa 80.000 de oșteni pentru a readuce Valahia sub influența sa. Iancu răspunde și astfel are loc pe 2 septembrie 1442 bătălia de pe râul Ialomița, prin care turcii sunt din nou înfrânți.