MARGARETA WALDEMARSDOTTER - Regina nordului scandinav

După trei secole și jumătate în care s-au afirmat ca niște invadatori sălbatici și cruzi ai Europei mult mai civilizate, între anii 700 și 1050, vikingii s-au organizat în următoarele două secole și jumătate în trei state cu hotare aleatoare: Suedia (Sverige, după un conducător legendary numit Sviar), Danemarca (de la cuvântul danir ce însemna uriaș) și Norvegia, întemeiată după legendă de un rege suedez din familia Inglinilor.

Spațiul pe care s-au întins statele lor cuprindea Peninsula Scandinavă, Peninsula Iutland, inima Danemarcei și arhipelagul danez, alcătuit din 500 de insule, mai mult, sau mai slab locuite. Suedia avea sub o slabă ocupație și Finlanda, iar Norvegia cuprindea și Islanda, Insulele Feroe și litoralele semilocuibile ale Groenlandei. Conducătării vikingi țineau să intre și  în posesia totală a Finlandei, în Pomerania germanică și în Schleswig-ul tot Germanic, dar și în alte regiuni baltice. In fața dorințelor au întâmpinat rezistența puternică a germanilor din Imperiul Roman de națiune germană și din partea asociației comerciale a mai multor orașe germanice, numită Hansa.

Incă din sec.al 11-lea s-a pus problema unirii teritoriilor vikinge, prin voința unor conducători și a unor grupuri de nobili vikingi ce li se asociau. Regatele vikinge erau regate rudimentare, un fel de uniuni de feude nobiliare cu tendințe centrifuge.

Regele danez Knut cel Mare (cca 995-1035) a stăpânit Anglia din 1016, Danemarca din anul 1018, iar din 1028 și-a întins puterea și peste Norvegia. In 1319, Magnus al III-lea Eriksson a realzat unirea personală a Suediei, Norvegiei și Scaniei (sudul actualei Suedii), iar mai târziu, danezul Albrecht de Mecklenburg a încercat să cucerească Scania și s-o anexeze Danemarcei. In intervalul dintre aceste intenții de unire prin forță brută, imitele puterilor au fost într-o continuă mișcare și schimbare. Pe parcursul acelei perioade de circa patru secole, în teritoriile din jurul Mării Baltice și al Mării Nordice s-a exercitat o puternică influență politică a feudalității germane, secondată de marea putere economică și chiar militară a orașelor-porturi din cadrul Hansei.

Infrânt în lupta cu flota hanseatică, ajutată de împăratul german Carol al IV-lea, regale danez Waldemar al IV-lea (1340-1375) a  fost nevoit să accepte, la 25 mai 1370, condițiile păcii de la Stralsung, care confirmau privilegile de navigație ale Hansei și chiar consultarea sa în privința succesiunii lui Waldemar al IV-lea. Hansa avea să se bucure de un primat incontestabil în detrimental țărilor scandinave, aproape un secol în continuare.

La restricțiile de ordin exterior, se adăuga permanentul conflict intern feudal și rivalitatea, în toate domeniile, dintre cele trei state nordice, Danemarca, Suedia și Norvegia.

La moartea sa, regale Waldemar al IV-lea al Danemarcei (1375) a lăsat succesoare două fiice, pe Ingeborg, căsătorită cu Henric de Mecklenburg și Margareta, soția lui Haakon al VI-lea, regale Norvegiei.

Ingeborg a fost proclamată succesoare, dar Margareta, fiica cea mică, a pretins tronul pentru fiul ei Olav (sau Olof) și așa s-a declanșat răzoiul pentru putere între cele două surori. Victoria a revenit Mrgaretei Waldemarsdotter, care, dispunând de remarcabile calități politice a atras de partea sa feudalii danezi. In 1380 a murit soțul ei Haakon al VI-lea, așa că în calitate de tutore al fiului său minor, Margareta a luat și conducerea Norvegiei. Ambițiile ei au crescut pe măsura creșterii puterii și a creșterii teritoriului stăpânit.

In 1385, după un război cu flota și armata Hansei, Margareta a ocupat și Scania

Cum fiul său Okav (Olof) a murit premature în 1387, din regentă a două regate, Margareta a ajuns regină a Danemarcei și Norvegiei. Stăpânind Scania, a socotit că își poate extinde dominația asupra întregii Suedii, invocând pretextul că ducele Albrecht de MAecklenburg, din 1363 rege al Suediei, a uzurpat tronul acestei țări, tron care, de fapt, s-ar fi cuvenit lui Haakon al VI-lea, fostul ei soț.

După ce a atras de partea sac ea mai mare parte din feudalii suedezi, a declanșat războiul cu Albrecht. In  bătălia de la Falkoping (februarie 1389) Margareta a ieșit învingătoare. Regele Suediei și fiul său au căzut prizonieri, iar regina daneză a ocupat toată suedia până în apropiere de Stockholm, care urma să rămână încă în stăpânirea familiei de Mecklenburg,

Lupta dintre cele două forțe nordice s-a extins pe mai mulți ani și a sporit dezordinea și anarhia în zona scandinavă. Pirateria s-a dezvoltat prejudiciind interesele și siguranța comerțului hanseatic și general german. Aceată stare de lucruri a determinat dorința realizării unei păci grabnice, care să asigure iarăși liniștea circulației pe Marea Baltică și Mrea Nordului  De aceea conducerea orașului Lubeck și șeful Ordinului teutonic din Prusia s-au oferit ca mediatori.

Printr-un tratat încheiat la Lindholm (1395), Albrecht de Mecklenburg a fost convins să renunțe la tronul Suediei, rămânând doar cu Stockholmul.

Abilitatea politică a Margaretei s-a exercitat cu success în exploatarea victoriilor militare și în consolidarea ei politică și a dinastiei daneze. Pentru aceasta a indicat ca successor pe nepotul său de soră, Erik de Pomerania, după care a făcut în așa fel ca, la 20 iulie 1397, el să fie ales rege al Danemarcei, Novegiei și Suediei, prin uniunea de la Kalmar, uniune care a fost mult contestată de contemporani și istorici și care s-a destrămat după câteva decenii.

De altfel, Erik de Pomerania a fost nepotul lui Ingeborg sora Margaretei, nepot pe care Margareta l-a adoptat. Erik a fost primul rege al Uniunii nordice de la Kalmar care i-a succedat mamei sale adoptive, Margareta I-a a Danemarcei.

Numit Eric de Pomerania (1381 sau 1382–3 mai 1459) el a fost regele Eric (Eirik) al III-lea al Norvegiei (1389–1442), regele Eric al VII-lea al Danemarcei (1396–1439) și regele Eric (Ericus) al Suediei (1396–1439; cunoscut în istoria nordică drept Erik av Pommern). Până la stingerea ei din viață, Margareta a continuat să conducă marea uniune nordică peste capul lui Erik.

Oricum, domnia Margaretei Waldemarsdotter și Uniunea de la Kalmar au însemnat o dominație a Danemarcei și a reginei ei asupra întregii Scandinavii. Ca să-și întărească legăturile dinastice, regina l-a căsătorit pe Erik cu Filippa, fiica regelui Henric al IV-lea al Angliei.

Căutând să folosească puterea economică și militară a celor trei regate și mai ales a Suediei, pentru extinderea statului său spre sud, apriga regină a redeschis conflictul pentru Schleswig, cu conții de Holstein, dar a întâmpinat o opoziție crescândă din partea nobilimii. După un răzoi greu de trei ani, în care a avut ca adversară și Hansa, Margareta a murit de ciumă, în 1412, în timpul asedierii portului Flensburg.

Ridicată în slăvi de unii contemporani și urâtă de alții, Margareta Waldemarsdotter a rămas în istoria Europei feudale o regină cu mari calități politice.

Margareta Waldemarsdotter a fost născută în anul 1353 și a murit la 28 octombrie 1412. Ea a fost regină a Danemarcei și Norvegiei între 1387-1412 și a Suediei între 1389-1412. Deoarece Finlanda făcea parte din Suedia, iar Islanda, Insulele Feroe și Groenlanda erau părți ale Norvegiei, înseamnă ea a domnit peste întreaga regiune nordică a Europei. Ea a fost numită Margreta I-a de Danemarca din anul 1972.




Sigiliul Margaretei Waldemarsdotter

ANA LEOPOLDOVNA - Regentă a Rusiei

Elisabeta Catherine Christine din Mecklenburg-Schwerin, numită Anna Leopoldovna (1718-1746), cunoscută și ca Anna Karlovna (Anna Klarovna), a fost regentă al Rusiei pentru un an (1740-1741) în timpul minorității fiului ei, Ivan VI al Rusiei.

            Ea a fost fiica lui Carol al II-lea Léopold, Duce de Mecklenburg-Schwerin, și a Ecaterinei Ivanovna a Rusiei (1692-1733), fiica țarului Ivan al V-lea și sora mai mare a țarinei Anna I-a.

In 1722, separată de soțul ei, ducesa Catherina s-a refugiat cu fiica ei, în vârstă de 4 ani, la sora ei Anna, la curtea de Sankt Petersburg, unde domnea unchiul lor, Petru cel Mare.

Tânăra Elizabeta, devenită Anna Leopoldovna prin trecere la Ortodoxie a devenit moștenitor prezumtiv când mătușa Anne I-a a urcat pe tron, ​​în 1730, ca urmare a unei lovituri de stat. In 1733, Anna s-a convertit la ortodoxism și a primit numele de Anna Leopoldovna, lucru care a transformat-o în posibilă moștenitoare a tronului

Ea s-a căsătorit, în 1739, Antoine-Ulrich de Brünswick-Wolfenbüttel  (1714-1774), nepotul împăratului Carol al VI-lea al Sfântului Imperiu Roman, și cumnatul regelui Frederic al II-lea al Prusiei (și din 1752 regele Frederick al V-lea de Danemarca).

Cei doi au avut cinci copii:

- Ivan (1740 - executat în 1764) Tsar (1740/1741) fără alianță și posteritate

- Ecaterina (1741-1807) fără alianță sau posteritate

- Elisabeta (1743-1782) fără alianță sau posteritate

- Peter (1745-1798) fără alianță sau posteritate

- Alexis (1746-1787) fără alianță sau posteritate

La moartea împărătesei Anna I-a, la 5 octombrie 1740, aceea l-a adoptat și l-a proclamat moștenitor pe fiul ei nou născut, Ivaan, iar regența s-a atribuit contelui Bühren, un favorit al țarinei defuncte. Acesta era detestat de poporul rus și chiar a amențat-o pe Anna Leopldovna și pe soțul ei cu exilul.

            Annei Leopoldovna nu i-a fost greu să-l înlăture pe regent la 8 noiembrie 1740 și să preia regența și titlul de Mare Ducesă. Ea a conferit guvernarea feldmareșalului Burkhard Christoph von Münnich de Courland, militar genial, căruia i-a acordat titlul de prim-ministru, dar în curând l-a înlocuit cu Andreï Ivanovitch Osterman.

In timpul regenței sale a fost promulgat „Statutul fabricilor“, care a așeza pe baze contractuale relațiile dintre angajatori și lucrători și limita durata timpului de lucru.

Ea a ordonat efectuarea unei anchete în industria confecțiilor după ce uniformele primite de militarii s-au dovedit a fi de calitate inferioară. Când ancheta a arătat condiții inumane de lucru, ea a emis decrete pentru stabilirea unui salariu minim și a numărului maxim de ore de lucru în industria confecțiilor, precum și crearea de facilități medicale la fiecare fabrică de confecții.

In politica externă, Rusia, care a recunoscut Sancțiunea Pragmatică, a rămas un aliat fidel al Habsburgilor. Susținând pe Maria Theresia în timpul războiului de succesiune austriac, trupele rusești au câștigat victoria strălucită de la Villmanstadt (august 1741) împotriva suedezilor, aliații francezilor, care au declarat imprudent război Rusiei.

Datorită faptului că era frivolă, dependentă de iubiții ei (mai ales de Contele Lynar), criticată pentru anturajul său german, pentru disprețul față de armată și a  disensiunilor care s-au dezvoltat în jurul ei și al miniștrilor săi, tânăra regentă a devenit nepopulară, mai ales în rândul nobilimii. Ea a avut o favorită influentă, Julia von Mengden.

In aceasă situație, ambasadorul Franței, Marchizul de Chetardie, un intrigant, împreună cu Marea Ducesă Élisabeta Petrovna, a operat cu abilitate și cu colaborarea ambasadorului Suediei..

Numai la un an după ridicarea la putere, o lovitură de stat pusă la cale de Franța și Suedia, a răsturnat-o pe Anna Leopoldovna

Lovitura de stat a adus pe tron pe francofila Elizabeta. In decembrie 1741, fiica lui Petru cel Mare, care era favorita soldaților, i-a incitat pe gardieni să se revolte, a învins opoziția nesemnificativă și a urcat pe tron ​​ca împărăteasa Elisabeta I-a. Această lovitură de stat a fost sprijinită de ambasadorii Franței și Suediei, care doreau să schimbe politicile pro-britanice și pro-austriece ale guvernului Annei Leopoldovna.

Noul regim a întemnițat în primul rând familia în cetatea de la Dünamünde în apropiere de Riga și apoi i-a exilat la Kholmogory. In cele din urmă Anna a murit la 18 martie 1746 în timpul nașterii.

Fiul ei Ivan al VI-lea a fost asasinat la Shlisselburg la 16 iulie 1764, în timp ce soțul ei Anton Ulrich a murit la Kholmogory la 19 martie 1776. Ceilalți patru copii (Ekaterina, Elizaveta, Petru și Alexei) au fost eliberați din închisoare de împărăteasa Ecaterina cea Mare și dați în custodie la 30 iunie 1780 mătușii lor, regina daneză văduvă Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel. Ei au locuit în Iutlanda unde au trăit în condiții confortabile în arest la domiciliu pentru tot restul vieții lor sub tutela Julianei.

ELISABETA - Regina României

Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied s-a născut la 29 decembrie 1843, la castelul Monrepos din Neuwied, căminul familiei sale. Elisabeta era fiica Principelui Wilhelm Hermann Carol de Wied – descendent al unei vechi familii renane, al cărei arbore genealogic cobora până în secolul al XI-lea – şi a Principesei Maria Wilhelmina Frederica Elisabeta de Nassau. A fost botezată de Augusta, viitoarea Împărăteasă a Germaniei. S-a căsătorit în 1869 cu Domnitorul Carol I, cu care a avut o fetiţă, Principesa Maria (1870–1874).

In acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman.

După Războiul de Independență din 1877 și Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 și Elisabeta a devenit prima Regină a României.

Regina Elisabeta, supranumită Carmen Sylva, s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 18 februarie 1916.

            Principesa fermecătoare pe care Regina Victoria a Marii Britanii şi-o dorise drept noră s-a căsătorit cu Principele Carol I şi a devenit Elisabeta, prima regină a României.

A petrecut în ţara sa de adopţie 47 de ani şi s-a identificat cu poporul ei, contribuind la împlinirea culturală a acestuia. A fost inteligentă, cultivată, sensibilă, o scriitoare distinsă şi o bună vorbitoare a mai multor limbi străine. A scris cu aproape aceeaşi uşurinţă în germană, franceză, engleză şi română. Când Elisabeta a venit la Bucureşti, în noiembrie 1869, ştia, probabil, câteva cuvinte în românește. După un deceniu, în anul 1878, începea tălmăcirea versurilor lui Eminescu în limbi de mare circulaţie ale lumii.

Este autoarea a mai bine de cincizeci de volume proprii, a unor traduceri din versurile populare româneşti şi a unor poezii de Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu în sunetele altor limbi. Regina Elisabeta a tradus cărţile lui Pierre Loti sau Paul de St. Victor în germană şi a tradus multe lucrări din germană în limba română.

Regina-poetă i-a tradus lui Eminescu, mai întâi, Melancolie, primele versuri eminesciene publicate vreodată în altă limbă. Despre unica întâlnire cu poetul, Regina scria în jurnalul ei:

            Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri.

            Regina l-a servit chiar ea cu o ceaşcă de ceai, pe care poetul a primit-o stângaci, însă cu blândeţe:

            A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile.

Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.

În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci“, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la Regele poeziei româneşti…

            Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu și a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

            Regina a publicat mai multe volume de versuri, sub pseudonimul Carmen Sylva. Protectoare a artelor şi pasionată de pictură, Regina şi-a ilustrat uneori singură volumele, cu graţioase desene. A lăsat miniaturi, portrete în cărbune şi o superbă Evanghelie cu ilustraţii făcute de ea, pe pergament. A publicat unele dintre volumele sale în ediţii succesive.

Carmen Sylva a devenit în 1881 membră de onoare a Academiei Române și a fost distinsă, în 1888, cu Premiul Botta al Academiei Franceze. 

În martie 1898 l-a cunoscut pe tânărul George Enescu, pe care l-a numit „copilul meu de suflet“; până în 1914, Enescu merge la Sinaia în fiecare vară. Saloanele de la Peleş au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul Regina Elisabeta — pian şi George Enescu — vioară. Regina i-a dăruit lui Enescu o vioară Amati.

            Regina a fost prietenă cu Împărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei (supranumită Sissi), cu scriitorul francez Pierre Loti (care a scris adesea despre graţia, bunătatea, sinceritatea, inteligenţa strălucitoare şi modestia Reginei) şi cu scriitoarea Elena Văcărescu, a purtat corespondenţă cu artişti ca Auguste Rodin, Aristide Maillol sau Émile Gallé, a fost citată de către Mark Twain sau Vincent van Gogh, a fost admirată de Frédéric Mistral, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, dar şi de Theodore Roosevelt, preşedintele Statelor Unite ale Americii; compozitorul Franz Xaver Scharwenka (1850–1924) i-a dedicat unul dintre concertele sale pentru pian, Charles Gounod i-a propus să îi scrie versurile pentru o cantată, Nicolae Grigorescu a pictat pentru ea, iar exploratorul Julius Popper i-a închinat descoperirile pe care le-a făcut în Ţara de Foc.

Elisabeta a fost o îndrăgostită de natură (pseudonimul ales vorbeşte chiar despre dragostea ei pentru păduri) şi de folclor (obişnuia să poarte adeseori costumul naţional românesc).

Impreună cu soţul său, Regina a reprezentat şi un model ecumenic: catolicul Carol I şi protestanta Elisabeta au domnit peste un popor ortodox.

Regina Elisabeta a avut o neobosită activitate socială și filantropică. În timpul Războiului de Independenţă, s-a ocupat de răniţii din spitalele de campanie. A ajutat, cu bunătate şi discreţie, o sumedenie de instituţii de binefacere şi le-a ajutat nemijlocit. Una dintre acestea, îndeosebi, rămâne un exemplu prin caracterul ei modern şi umanitar: Aşezământul Vatra Luminoasă. fondat la 1 august 1906 şi dedicat ajutorării celor fără vedere. Organizația a devenit, în timp, atât de cunoscută şi de apreciată încât întreg cartierul i-a preluat numele, iar identitatea sa a supravieţuit comunismului, fiind astăzi una dintre cele mai pitoreşti şi mai bine conservate, din punct de vedere arhitectonic, zone din Bucureşti. Chiar clădirea aşezământului, care a primit în ultimele două decenii fonduri de la Familiile Princiare de Wied şi de Monaco, a rămas neatinsă în ani. Doar statuia din marmură albă a Reginei, din faţa clădirii principale, a fost sfărâmată. Urmaşii operei ei de binefacere doresc însă, astăzi, aşezarea pe soclu a unei noi statui, replică a originalului.

In 1879 a înfiinţat Instituţiunea surorilor de caritate, iar în 1893 a înfiinţat Societatea Regina Elisabeta, ce distribuia medicamente şi ajuta familiile nevoiaşe şi de al cărei sprijin beneficiau, anual, în jur de 17 000 de pacienţi. In 1896 a fost întemeiată Policlinica „Regina Elisabeta“, iar în 1903, Institutul Evanghelic al Diaconeselor. Tot Regina a înfiinţat ateliere de broderie care au revigorat această îndeletnicire tradiţională.

In anul 1874, Elisabeta şi-a pierdut singurul copil, pe Principesa Maria, care, înainte de a muri, la vârsta de nici patru ani, îi spunea: „Mamă, aş vrea să călăresc odată pe o stea.“ În 1875, la temelia construcţiei Peleşului, în prezenţa constructorilor, Carol I şi Elisabeta au zidit o poezie semnată de Regină.

La 12 octombrie 1886, Regele Carol I și Regina Elisabeta au inaugurat catedrala episcopală și regală de la Curtea de Argeș, după reconstrucția ei încredințată arhitectului francez André Lecomte du Noüy.

            In ultimii ani ai vieții ei, după trecerea la cele veșnice a soțului său, Elisabeta a petrecut cea mai mare parte a timpului la Palatul Episcopal și Regal de la Curtea de Argeș, asemeni unei maici. Fără Carol I, regina se simțea, cumva, între lumea pământească și cea veșnică. La 18 februarie 1916, la ora opt şi treizeci de minute dimineaţa, Regina Elisabeta a murit la Bucureşti, în urma unei duble pneumonii. Avea şaptezeci şi doi de ani. A fost înmormântată, alături de Carol I, la Curtea de Argeş.

            Beneficiind de o uriaşă popularitate în epocă, prezentă mereu pe primele pagini ale ziarelor din marile capitale europene, Elisabeta a României a fost o regină cu o personalitate originală, atipică, modernă în gândire, de o forţă şi o sensibilitate care i-au uimit contemporanii şi care continuă să uimească şi astăzi.

           A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menționa ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.

Poezii românești

Pelerinajul Dunării (1882)

Cugetările unei regine (1882)

O rugăciune (1883)

Din două lumi (1884)

Schițe (1882)

Printre veacuri (1885), dedicat lui Vasile Alecsandri

Astra (1882), roman scris în colaborare cu Mite Kremnitz

Bate la ușă (1887)

Poșta militară (1887), în colaborare cu Mite Kremnitz, Bonn, 1887

La voia întâmplării (1888), în colaborare cu Mite Kremnitz

Poveștile Peleșului (1882)

Robia Peleșului (1888)

Răzbunarea și alte novele (1888)

Deficit (1890), Bonn

Rinul meu (1894)

Vârful cu dor, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu

Cuibul meu

Cântece din valea Dâmboviței

Cugetările unei regine

Cântecele mării

            A tradus în limba germană multe din operele lui Vasile Alecsandri, de care era legată printr-o puternică prietenie literară.

Regina Elisabeta a trăit un eveniment diplomatic deosebit cu ocazia unei întâlniri neprogramate cu împărăteasa Elisabeth (Sisi) a Imperiului austro-Ungar.

In 1887, Elisabeta, frumoasa împărăteasă a Austriei, a călătorit incognito pe meleaguri prahovene, la Sinaia, într-o vizită discretă în care nu a dorit să întâlnească pe nimeni de la Curtea Regală

Elisabeta, împărăteasa Austriei (1837-1898), cunoscută mai ales sub numele popular de Sisi, era o fire rebelă, sălbatică și liberă, care împărtășea cu regina Elisabeta a României o pasiune comună, poezia.

In 1887, Sisi a fost într-un lung sejur, de şase săptămâni, la Băile Her­culane, unde a pri­mit vizita regi­nei Eli­sabeta a Ro­mâ­niei (Car­men Sylva) şi a re­ge­lui Carol I. Naturală, ca în întreg comportamentul său, Sisi i-a întâmpinat pe cei doi suverani români la gară.

La Herculane, cele două Elisabete au citit din ver­su­rile poetului german Hein­rich Heine, au făcut împreună o mică excursie, iar a doua zi, re­gele şi regina Româ­niei au plecat la Bucu­reşti. Dar prietenia celor două regine a conti­nuat, iar Sissi a fost invi­tată să facă o vizită la Castelul Peleş. Car­men Sylva, care era deja o poe­tă consa­cra­­tă, o în­demna pe Sissi să-şi pu­­blice poe­ziile adu­na­te într-un jur­nal. 

            Peste doar câteva luni, Sisi i-a întors vizita lui Carmen Sylva, sosind la Sinaia. Regina României cunoştea gusturile împărătesei aşa încât a interzis orice fel de serbări, ceremonii sau recepţii.

Chiar și așa, când împărăteasa Austriei a ajuns în gara Sinaia şi a văzut mulţimea adunată n-a mai vrut să coboare din tren. Doar rugămințile regelui Carol I au determinat-o să coboare într-un final, iar când a văzut caii și trăsura, Sisi a spus că preferă să meargă pe jos, deși i s-a spus că Peleșul este destul de departe.

Episodul a fost cu atât mai surprinzător cu cât împărăteasa Austriei era o excelentă călăreață. Sisi a parcurs drumul pe jos până la castel urmată de popor  și de cuplul regal român.

In cursul primului dineu la Castelul Peleş, Sisi i-a cerut din nou lui Carmen Sylva să păstreze cea mai strictă discreţie în privinţa vizitei sale. Nici un demnitar nu a fost primit să o vadă, nici măcar doamnele de onoare ale Reginei, care au primit totuşi printr-un intermediar un cadou, așa cum cerea protocolul regal.

Elisabeta a României i-a respectat dorința, iar relatările vizitei împărătesei au apărut în Monitorul Oficial nu în timpul şederii sale, ci doar la două săptămâni după plecarea lui Sissi.

In timpul vizitei, cele două Elisabete au făcut excursii singure în pădurile din jurul castelului, fără să le pese de urşi sau de ce aveau să spună curtenii și au vorbit pe îndelete despre literatură.

După ce şi-a terminat sejurul la Sinaia, Sisi a plecat la Hamburg de unde s-a îmbarcat pentru Anglia. Intre cele două suverane a continuat, însă, ani de zile, o intensă corespondență, din păcate pierdută.

Impărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei a fost o suverană atipică. Era iubită de supuși, ura rigoarea Curții imperiale, adora compania oamenilor de rând și organiza multe acțiuni caritabile. Faima frumuseții sale ajunsese în Orient, iar trăsătura distinctivă era părul foarte lung și bogat.

Prințul Ferdinand, regele Carol I, împăratul Franz Joseph,
Prințesa Maria, ducele Alfred și regina Elisabeta (jos)



Regina Elisabeta, cu George Enescu și Dinicu









Regina Elisabeta și Principesa Maria

VALERIA MESSALINA - Soția împăratului Claudius

Născută în intervalul anilor 17–20 e.N, Messalina a fost fiica a lui Marcus Valerius Messalla Barbatus şi a aristocratei Domitia Lepida. Despre Valeria Messalina nu se cunosc prea multe detalii dinainte de a căsătoria cu împăratul Claudius. Insă după realizarea mariajului, cruzimea şi desfrânarea de care a dat dovadă i-a îngrozit pe contemporanii ei, fiind considerată o degenerată lacomă şi periculoasă.

            Căsătorită la circa numai 20 de ani cu Claudius, bărbat cu unele dizabilități de vorbire și care era cu aproape 30 de ani mai vârstnic decât ea, se apreciază că Messalina s-ar fi culcat cu  circa 8.000 de bărbaţi, vestite fiind concursurile de excese sexuale în care reuşea să satisfacă mai mulţi parteneri decât prostituatele cu care concura.

            Plinius cel Bătrân a relatat că Messalina obişnuia să-şi potolească poftele carnale în timpul unor competiţii organizate în bordeluri, împotriva celor mai bune prostituate. Messalina ar fi provocat-o la un moment dat pe cea mai faimoasă prostituată din Roma, Scylla, pentru a vedea care rezistă mai mult în timpul unui astfel de maraton sexual. După ce au făcut sex amândouă cu câte 25 de bărbaţi, Scylla ar fi cedat, însă Messalina a mai continuat câteva ceasuri. Deşi faima împărătesei ar fi putut să ducă la exagerarea numărului de bărbaţi care i-au trecut prin pat, cifra avansată de autorii vremuilr contemporane și mai târzii. 

            Aceste comportări nu au fost mult timp cunoscute de către împăratul Claudius, subjugat cu totul de către mai tânăra sa nevastă. Messalina trimitea sclave să se culce cu împăratul, ca să-i sustragă atenţia de la faptele ei. Plătea, aşadar, tăcerea sau îi pedepsea pe toţi cei care vroiau să-i denunţe desfrâul.

            Impărăteasa nu accepta refuzuri, iar cei care îndrăzneau să nu i se supună plăteau scump împotrivirea. Un caz celebru este cel al frumosului dansator şi actor Mnester, artist foarte iubit de popor. Istoricul Dio Cassius povesteşte că tânărul a refuzat favorurile Messalinei, iar aceasta a reuşit, graţie unui decret semnat de soțul ei, Claudius, să-l transforme într-un soi de sclav, pus la dispoziţia ei sub pretextul îndeplinirii anumitor servicii.

            „Messalina, pentru care nu era destul să fie adulteră, curtezană şi prostituată la palat, prostituând şi alte femei nobile, dorea şi mai mult, după cum spune proverbul, să aibă mai mulţi soţi”, mai scria istoricul Dio Cassius. “Pe unele le obliga să se supună la actul sexual chiar în palat, în prezenţa şi sub ochii bărbaţilor lor. Pe acestea, care acceptau aşa ceva, le iubea şi le favoriza (iar pe bărbaţii lor) îi atrăgea de partea ei prin tot felul de cinstiri şi funcţii înalte. Alte familii în schimb, care nu se înjoseau cu asemenea murdării, erau ţinta urii ei, dacă nu şi victime”

            Multă vreme Messalina a putut să se bucure de sprijinul unor susţinători şi adulatori. Printre aceştia se număra şi Lucius Vittelius, tatăl viitorului împărat. El o susţinea pe împărăteasă în toate prinvinţele, inclusiv şi în cazul lui Valerius Asiaticus. Şi libertul Narcissus i-a fost, iniţial, favorabil Messalinei, ca în final să ajungă cel mai aprig duşman al acesteia.

            In surse sunt citate numele multor victime „vinovate” că se opuneau vieţii duse de Messalina, sau că stârneau interesul şi lăcomia acesteia, prin averea lor. Filozoful Seneca a fost un „caz” fericit, alegându-se doar cu un exil în insula Corsica.

            Copiii, Octavia şi Britannicus, i-au asigurat o poziţie temeincă pe lângă tron. Aceasta nu a primit totuşi titlul de Augusta. Ştim că era stăpână pe voinţa lui Claudius şi se aliase chiar cu unii liberţi ca să-l înspăimânte pe împărat cu spectrul unor comploturi.

Cea de-a treia soţie a împăratului Claudius era capabilă să dezvolte adevărate obsesii pentru anumiţi bărbaţi, pasiuni violente care se dovedeau adesea fatale pentru aceştia. Cei mai mulţi sfârşeau ucişi după ce vicioasa împărăteasă se plictisea de ei, otrăvirea fiind modalitatea preferată de aceasta, cu ciuperci sau venin.

Istoricul şi omul politic, Tacitus, a lăsat mărturii despre sfârşitul Messalinei, sentinţă la moarte care i-a fost adusă de iubirea vecină cu nebunia nutrită pentru un tânăr aristrocat ambiţios, Caius Silius, care se visa împărat. Desemnat consul graţie Messalinei, acesta a divorţat şi s-a dedicat cu totul împărătesei.

Influenţa exercitată de Messalina asupra lui Claudius a fost destul de puternică, fiind numită chiar şi „geniul cel rău” al lui Claudius. Unii istorici admit că ea era foarte tânără şi că a fost o unealtă, manipulată de către experimentaţii curteni, funcţionari imperiali şi oameni politici. Ea şi suporterii săi, cum am remarcat şi mai sus, impulsionau angoasele şi spaimele lui Claudius, ca să-l determine să-i lichideze fizic pe inamicii lor sau pe cei destestaţi de ei din diferite şi felurite motive.

Messalina a fost prezentă la sărbătorirea triumfului sărbătorit de Claudius după cucerirea Britaniei: „soţia împăratului, Messalina, a urmat într-o trăsură carul triumfal al acestuia” .Totuşi, amestecul în activitatea cancelariei, nu i-a permis Messalinei cu adevărat să controleze în mod constant birourile acesteia, scrinia.

Izvoarele istorice îi atribuie Messalinei şi alte vicii. Aceasta dorea cu aviditate să acapareze mari cantităţi de bani, parcuri și domenii. Messalina nu era interesată de problemele de stat decât numai în măsura obţinerii unor profituri personale. Este pretins şi faptul că Messalina, profintând de poziţia deţinută, ar fi vândut privilegii, comandamente militare, monopoluri acordate de către stat, chiar şi calitatea de cetăţean roman. Se pare că ar fi obţinut şi cruţarea unor liberţi meschini şi a unor conspiratori împotriva propriului ei soţ, în schimbul unor sume de bani.

Spre sfârșit, Messalina şi-a atras și ura liberţilor din palat, imediat după uciderea lui Polybius, unul dintre cei mai devotaţi oameni ai împăratului. Liberţii, stăpâni pe borourile de la palat, se temeau acum de slăbiciunea minţii împăratului, care-i putea pierde şi pe ei, în urma unor posibile uneltiri ale Messalinei.

In cele din urmă, Claudius a fost cel care a ordonat uciderea Messalinei, temându-se că aceasta îl va îndepărta de la putere. Speriat, Claudius a fost sfătuit de libertul Narcissus să o ucidă pe Messalina, dar şi pe toţi amanţii acesteia.

Hotărârea a fost luată după ce, profitând de absenţa lui Claudius din Roma, Messalina şi iubitul Silius s-au căsătorit, graţie dreptului de separarea unilaterală existent la acel moment, aşa cum menţionează Tacitus.

Preocupaţi de plăcerile nunţii, proaspeţii căsătoriţi nu luaseră nicio măsură serioasă ca să ajungă la guvernare. Acest fapt i-a conferit libertului Narscissus un avantaj. Din ordinul lui, au căzut sub securea călăului toţi amanţii Messalinei în frunte cu Silius şi cu „nuntaşii de la storsul strugurilor”. 

Messalina a fost împiedicată să aibă o întrevedere cu Claudius, după acea extremă obrăznicie și inconștiență. Simțind primejdia, s-a refugiat la mama sa, în grădinile de odinioară ale lui Valerius Asiaticus, pentru a-şi pregăti apărarea.

Comportarea lui Claudius din acele clipe vădeşte slăbiciunea şi teama acestuia de comploturi: „chiar dragostea înflăcărată ce o avea pentru Messalina şi-a înăbuşit-o, nu atât din cauza ruşinii publice, cât de teamă ca nu cumva iubitul ei, Silius, să-i ia tronul. Atunci, fugind la tabere în mod ruşinos şi tremurând de frică, întreba tot drumul dacă mai este împărat sau nu”.

Intre timp, Claudius s-a liniştit şi chiar a dat poruncă să i se înfăţişeze Messalina. Libertul Narcissus a realizat faptul că dacă Messalina va ajunge la Claudius, zilele sale vor fi numărate: „Şi dacă Narcissus nu ar fi grăbit uciderea ei – scrie Tacitus – moartea şi-ar fi îndreptat paşii către acuzator”. Astfel că, din proprie iniţiativă, a dat ordin centurionilor să plece la locul de refugiu al Messalinei şi să o ucidă. Când a primit vestea morţii Messalinei, Claudius nu a întreabat dacă de „mâna ei sau a altuia”, „ceru să i se umple cupa şi ospăţul urmă ca de obicei”.

Istoricul Suetonius a spus că însuşi împăratul a semnat actul de dotă la căsătoria Messalinei cu adulterul Silius, dândui-se „asigurarea că este o simulare, ca să îndepărteze un pericol ce-l ameninţa şi pe care îl prevesteau unele semne”

La scurt timp după moartea Messalinei, aşezându-se la masă, întrebă de ce nu vine şi împărăteasa. Se pare că pe mulţi din cei condamnaţi la moarte îi chema a doua zi la masă, sau să joace zaruri cu el şi „crezând că ei întârzie, la reproşa prin curier că sunt nişte somnoroşi”. Aceste exemple sunt grăitoare pentru uitucenia împăratului şi mai ales pentru modul în care era perceput de contemporanii săi.

            Claudius „nu dădu semne de ură, de bucurie, de mânie, de tristeţe, de niciun simţământ omenesc, nici atunci când vedea veselia acuzatorilor, nici atunci când privea jalea copiilor săi”. Așa a pierit cea mai mare împărăteasă ninfomană a Romei.

            După tristul episod, Claudius „declară în faţa praetorilor adunaţi că, nereuşindu-i căsătoriile, va rămâne celibatar, iar dacă nu va rămâne nu se opune să fie ucis de mâinile lor”. Istoria ne-a arătat că lucrurile au stat cu totul altfel. Claudius s-a recăsătorit cu Agrippina, fiica fratelui său Germanicus deși căsătoria acestora era una incestuoasă.


Messalina cu fiul Britannicus - marmură la Vatican

Messalina - sculptură de francezul Eugene Cyrille Brunet

Messalina - sculptură de francezul Eugene Cyrille Brunet

Segvență din filmul Caligula și Messalina - 1977

MATHILDE DE FLANDRA - Soția lui Wilhelm Cuceritorul

In anul 1047. Ducele de Normandia, Wilhelm Bastardul a câștigat lupta împotriva conspirației vasalilor în bătălia de la Val-ès-Dunes. Acest eveniment capital a marcat începutul dominației sale reale din Normandia. Avea aproape douăzeci de ani și trebuia să se gândească acum să-și asigure posteritatea.

In Evul Mediu, exercitarea puterii era în primul rând o aventură de familie nobiliară. Un principat precum Normandia aparținea unei linii genetice și, în general, era transmis de la tată la unul dintre copii, în special de la tată la fiu. O fată putea moșteni o parte punctuală dintr-un astfel de domeniu, dar numai dacă nu avea nici un frate în poziția de a moșteni toată averea. Pentru un prinț era o datorie politică și o datorie morală să se căsătorească cu o femeie care să-I dea urmași.

In timpul adolescenței sale, Guillaume a suferit foarte mult datorită statutului său de fiu nelegitim al ducelui Normandiei, Robert Liberalul (1027-1035). In mai multe rânduri, așa cum a arătat călugărul Orderic Vital, a simțit "că un bastard nu este făcut să-i comande pe normanzi". Chiar și după victoria lui de la Val-ès-Dunes, au mai existat încă unele atitudini ostile. In timpul asediului de la Alençon, de exemplu, în iarna 1051-1052, apărătorii orașului se distrau față de el prin lovirea pe piele a animalelor și numindu-l "comerciant de piele". Aceasta era o referire la originea modestă a mamei sale, fiica unui tânăr umil în Falaise.

Răspunsul lui Guillaume la acest tip de insultă a fost sistematic nemilos. In cazul de față, de îndată ce a stapânit orașul, a tăiat mâinile și picioarele la treizeci de oameni vinovați.

Această resentiment profound l-a împiedicat, fără îndoială, pe tânărul duce din Normandia să renunțe la iubiri auxiliare, sau nelegitime, așa cum făcuseră toți predecesorii săi. Castitatea sa proverbială l-a făcut să fie bănuit ca impotent pentru unii dintre contemporanii săi. Această bănuială a fost transmisă de călugărul englez Guillaume de Malmesbury, la începutul sec.al 12-lea.

Mai probabil, Guillaume (sau Wilhelm) nu a dorit să reproducă greșelile tatălui său. El vroia să-i cruțe pe copiii lui potențiali de umilința pe care a suferit el însuși. De aceea, trebuia să găsească o soție demnă de rangul său, capabilă să dilueze sângele meșteșugarilor din Falaise, sânge din cea mai înaltă linie. Foarte repede, el s-a îndreptat spre Mathilde, fiica contelui Baudouin al V-lea de Flandra. Frumoasa fată era descendentă a lui Charlemagne și nepoata regelui capețian Robert II cel pios (996-1031). Pentru oricine dorea să-și consolideze statutul nobiliar, nu putea visa la o uniune mai bună.

In secolul al unsprezecelea, o nuntă domnească era rareori rezultatul unei iubiri spontane. Existau întotdeauna calcule diplomatice în fundal, respective beneficiile căutate de fiecare dintre cele două familii ce se uneau.

Pe lângă revigorarea prestigiului personal, Guillaume a câștigat în această afacere o alianță prețioasă cu o putere maritimă majoră. De asemenea, ea îi stabiliza granița de nord a ducatului, deoarece se confruntă cu o amenințare tot mai mare din partea sudului angevin. La rândul său, Baudouin al V-lea a sperat într-un potențial sprijin în lupta acerbă pe care o conducea împotriva împăratului germanic, Henric al III-lea. El spera, de asemenea, să profite de bunele relații pe care viitorul său ginere le avea cu regele Angliei, Edward Mărturisitorul.

La mijlocul sec.al 11-lea, Flandra își păstrase vechiul obicei de a-și deschide porturile piraților care operau pe coasta regatului insulei britanice, fapt ce nemulțumea pe suveranul saxon. O conciliere ar fi fost binevenită.

Prima referire la o uniune propusă între William și Matilda, datează din octombrie 1049. La acea dată se șinea la Reims un consiliu al somităților ecleziastice ale Franței, prezidat de Papa Leon al IX-lea în persoană. In canoanele acelui consiliu s-a stipulat în mod clar că era interzis „contelui Baaudouin de Flandra a da pe fiica sa în căsătorie a lui Wilhelm Normandul și aceluia de a accepta“ Cu alte cuvinte, Sfântul Scaun a exprimat un veto încercărilor de negocieril pentru acea căsătorie.

Motivele exacte care au motivat acest refuz nu apar cu claritate. Leon al IX-lea, fără îndoială, a susținut argumentul juridic privind consangvinitatea dintre cei doi aspiranți la căsătorie. Mathilde și Guillaume coborau amândoi, din Rollon, strămoș al dinastiei normande.

Cu toate acestea, Sfântul Scaun, închidea ochii, în general, la rudeniile de acest tip, în secolul al unsprezecelea. Prin urmare, se pare că refuzarea acelei căsătorii era doar o motivație de fațadă. Mai probabil, papa, care avea legături cu împăratul germanic, nu dorea să vadă că Baudouin aborda o alianță cu un alt prinț teritorial. Dorința sa de a se opune proiectului era cu siguranță consolidată de puternicul sentiment anti-normand care se dezvolta în sudul Italiei. Timp de câteva decenii, mercenarii din ducatul normand se aflau  la porțile Romei. Leon al IX-lea a încearcat prin toate mijloacele să le încetinească progresul. El putea găsi cu acea ocazie o oportunitate neașteptată de a bate în mod simbolic pe dușmanii normanzi, deși Wilhelm nu avea nicio autoritate asupra acelor supuși ai săi stabiliți în peninsulă.

Oricare ar fi fost motivele Sfântului Scaun, ele nu au descurajat pe Ducele de Normandia și pe contele de Flandra să încheie acordul lor. Nu se cunoaște data exactă a nunții, dar a avut loc undeva între sfârșitul anului 1049 și anul 1051. Ceremonia de nuntă a avut loc în cetatea de Eu, situată în extremitatea nordică a departamentului actual din Seine-Maritime. Guillaume și-a dus apoi tânăra soție la Rouen, unde s-au organizat sărbători în onoarea lui.

Istoricii au comentat mereu despre consecințele acestei căsătorii asupra relațiilor dintre papalitate și Ducatul Normandiei. Uneori s-a vorbit despre excomunicarea ambilor soți. O sursă târzie a evocat chiar interdicția asupra principatului, adică o interdicție a preoților de a face morminte și căsătorii, sau pentru a celebra masa. In spiritul vremurilor, când se vedea cu ușurință diavolul ascuns în fiecare tufiș, era o pedeapsă teribilă. Dar, probabil, cazul nu a depășit niciodată stadiul de amenințare. Probabil, conflictul s-a terminat destul de repede, prin promisiunea făcută de Wilhelm și Mathilde de a clădi câte o mănăstire de călugări și călugărițe. Aceste două clădiri sunt încă mândria orașului Caen, acestea fiind Abbaye aux Hommes (Saint-Etienne) și Abbaye aux Dames (Trinitatea).

Primul lucru pe care un prinț medieval îl așteapta de la soția sa era să îi dea un moștenitor și astfel să asigure continuitatea dinastică. Mathilde a  îndeplinit perfect această misiune, dând naștere la câteva luni după căsătorie unui fiu numit Robert (Robert II Courteheuse, Duce de Normandia din 1087 până în 1106).

Nașterea a continuat în următoarele două decenii. Au apărut încă trei băieți: Richard (care a murit accidental în jurul anului 1075), William Roux (viitorul rege al Angliei de la 1087 la 1100) și Henry Beauclerc (regele Angliei între 1100 și 1135, dar și Ducele de Normandia de la 1106 la 1135 ). Mathilde a dat viață și la cinci și poate chiar la șase fete: Agathe și Adelise (care poate fi una și aceeași), Constance (contesa efemeră a bretonilor), Cecile (călugăriță la Abbey des Dames din Caen), Adele (care va deveni contesa lui Blois) și Mathilde, despre care nu există informații.

Ducesa a fost, evident, o femeie extrem de bogată. Din nefericire, nu se cunoaște nimic despre posesiunile care i-au fost acordate de soțul ei în Normandia, pentru ca ea să obțină un venit decent. Resursele ei trebuie însă să fi fost substanțiale, deoarece a fost capabilă să plătească sume mari de bani pentru donarea anumitor lăcașuri monahale.

Inainte de 1065, Mathilde a construit, pe cheltuiala ei, o cantină în mănăstirea Marmoutier, lângă Tours. De asemenea, a oferit părintelui abate  obiecte prețioase. In 1066 ea a plătit, de asemenea, suma enormă de 132 livres pentru a oferi diferite bunuri și drepturi pentru iubita sa Abație a Treimii din Caen. Se cunosc, totuși, câteva proprietăți care i-au aparținut la est de Seine-Maritime, oferite Mănăstirii Saint-Amand din Rouen, undeva între anii 1066 și 1083.

Mathilde se află înscrisă printre martorii multor acte ducale făcute între 1050/1051 și 1066. Ea apare cel mai adesea cu titlul „Comitissa“ (Contesa), dar este uneori denumit „uxor“ (soția) sau " conjuga "(soția) a ducelui. Este situată în partea de sus a listei de martori, de obicei, nu departe de fiul său, Robert, moștenitorul, și arhiepiscopul de Rouen, principalul demnitar ecleziastic din Normandia. Poziția din liste indică, de obicei, rangul semnatarului. Mathilde a fost, în mod evident, una dintre cele mai importante personalități din timpul ei.

Rolul politic al Mathildei, relativ discret până în 1066, a devenit important în timpul expediției lui Wilhelm în Anglia. Pentru a lansa cu libertate asaltul coastelor din Sussex, Wilhelm a  trebuit să asigure în mod absolut stabilitatea guvernului în ducatul din Normandia. El a contat pe supuși siguri, cum ar fi Roger de Montgomery și Roger Beaumont, dar și pe clerici, precum arhiepiscopul Maurille și starețul de la Saint-Etienne din Caen, venerabilul Lanfranc de Pavia . Dar rolul central în acest tip de "consiliu de regență" l-a avut cea în care și-a pus toată încrederea, soția sa.

In secolul al unsprezecelea, un prinț conducea ducând o viață de rătăcire, plecând împreună cu curtea sa dintr-un palat în altul. Mijloacele de comunicare inexistente îl obliga pe conducător să se miște frecvent, să arate în fiecare colț al ținuturilor sale că își asuma puterea deplină. Astfel, el limita riscurile insubordonării marilor seniori feudali, mereu în căutarea celui mai mic declin al autorității și de a încerca să-și scuture tutela. Dar după victoria de la Hastings, Wilhelm s-a confruntat cu o problemă majoră, cea a imensității domeniilor sale pentru acele timpuri. Acum domnea de la Le Mans la zidul lui Hadrianus în nordul Angliei. Imperiul său era tăiat în două de o mare capricioasă, făcând călătoriile lungi, aleatorii și, uneori, chiar periculoase. In regatul său insular, el s-a confruntat adesea cu turbulența propriilor baroni, iar fidelitatea noilor supuși englezi rămânea fragilă. Scoții amenințau din nord, danezii dinspre est și galezii dinspre vest. El trebuia să lupte neîncetat, să-și afirme supremația, să-l supună pe recalcitrant, să respingă invadatorii. In timp ce se afla la York, Gloucester, sau Londra, avea nevoie de un reprezentant în Normandia. Din nou s-a întors spre Mathilde. Orderic Vital spune cum, în 1067, a încredințat guvernarea de pe continent Mathildei, soția sa și fiului său Robert, care era încă foarte tânăr. El i-a dat sfaturi în administrarea statului și i-a pus la dispoziție mai mulți oameni capabili, luați dintre prelați și nobili dintre cei mai pricepuți. Pe parcursul anilor 1070, Mathilde a exercitat responsabilitățile supreme pe tot parcusul absenței lui Wilhelm.

Cu toate că reprezenta puterea în Normandia, nu a împiedicat pe Mathilda să se alăture, ocazional, soțul ei în Anglia. O primă călătorie a fost menționată în 1068, când a fost consacrată ca regină la Westminster în ziua de Rusalii. Autorul acestor câteva cuvinte folosește expresia "seo hlæfdie" pentru ao descrie, care este tradusă în limba engleză modernă ca "doamna". Mathilde a apărut de atunci în liste cu titlul de "regină".

In 1086, Wilhelm a ordonat efectuarea unui mare sondaj în toată Anglia, pentru a cunoaște randamentul și numele fiecărui domeniu al regatului. Rezultatele sunt compilate în două registre uriașe, denumite Domesday Book.

Mathilde murise la acea dată și nu se cunoaște întinderea exactă a bunurilor pe care le administrase până la moartea ei. Cu toate acestea, din acest document se află că avea proprietăți în cel puțin opt regiuni din Anglia. Această evidență era cu siguranță doar vârful aisbergului. In comparație, Regina Edith, soția regelui Édouard Le Confesseur (1042 / 1043-1066), în 1066, avea sute de domenii pentru un raport anual estimat în jurul valorii de 1570 de lire sterline. Există o șansă bună ca venitul lui Mathilde să fi fost foarte aproape.

Această creștere bruscă a resurselor sale se reflectă în noile liberalități acordate altor instituții ecleziastice. Generozitatea ei depășește granițele statului anglo-norman. S-au găsit urme ale culanței ei La Chaise-Dieu (Puy-de-Dôme), Saint-Florent Saumur (Maine-et-Loire), Cluny (Saône-et-Loire) sau la St. Corneille la Compiegne ( Oise). Nu a uitat Normandia, inclusiv soluționarea proiectului noului refector al mănăstirii Saint-Evroult. Pe de altă parte, a fost mult mai puțin atentă față de lăcașurile din Anglia.

De-a lungul existenței lor comune, Mathilde și Wilhelm au format un cuplu unit și au exercitat împreună puterea. Oderic a spus că "ducele iubea soția cu tandrețe". În ciuda unor zvonuri aparent neîntemeiate, nu există dovezi ca Wilhelm să fi avut o relație adulteră. Cuplul a trăit împreună timp de treizeci de ani, iar călătoria comună nu a încetat decât cu dispariția Mathildei, la începutul lunii noiembrie 1083. Regina a fost, fără îndoială, victima uneia dintre aceste boli endemice crude care atingeau frecvent în lumea secolului al unsprezecelea.

Ea a lăsat în urmă un vaduv pe care William de Malmesbury l-a descris inconsolabil. Mathilde a fost îngropată cu mare pompă în corul de la  Abbaye-aux-Dames. In ciuda tulburărilor istoriei și a urii omenirii, ea încă se odihnește acolo aproape de o mie de ani, sub o piatră de mormânt extraordinară de marmură neagră.



Mathilde de Flandra în grădina
palatului Luxemburg



Abbaye-aux-Dames (Caen)

Abbaye-aux-Dames (Caen)

Abbaye-aux-Dames - Tombeau de Mathilde



Abbaye-aux -Hommes - Saint Etienne
Mormântul lui Wilhelm Cuceritorul