LISTA PRIMILOR-SECRETARI PCR 1989

Numele şi prenumele     Funcţia actuală    Anul şi locul naşterii    Profesia    Membru al PCR din anul
1.    Savu Ion    Alba    1926, Urziceni (Ialomiţa)    Ajustor mecanic    1945
2.    Pugna Elena    Arad    1935, Stolniceni (Iaşi)    Inginer chimist    1961
3.    Cătană Gheorghe    Argeş    1938, Drăganu (Argeş)    Strungar    1959
4.    Tănasă Gheorghe    Bacău    1928, Bahna (Neamţ)    Turnător    1947
5.    Sorcoiu Andrei    Bihor    1932, Călăţele (Cluj)    Lăcătuş    1957
6.    Buşui Nicolae    Bistriţa- Năsăud    1927, Călimăneşti (Vâlcea)    Inginer electro-mecanic    1956
7.    Ploştinaru Iulian    Botoşani    1927, Bârzii (Mehedinţi)    Lăcătuş mecanic    1952
8.    Lungu Anton    Brăila    1931, Robeasca (Buzău)    Tâmplar-mecanic    1956
9.    Preoteasa Petre    Braşov    1930, Pleniţa (Dolj)    Inginer mecanic (provenit din muncit.)    1957 
10.    Cotei Simion    Buzău    1938, Lunca (Mureş)    Tehnician ind. lemn.    1956
11.    Szasz Iosif    Caraş- Severin    1932, Bonşida (Cluj)    Lăcătuş    1953
12.    Floriş Ion    Călăraşi    1932, Satu Mare    Tehnician produse finite din lemn    1956
13.    Moga Ioachim    Cluj    1926, Topliţa (Hunedoara)    Zidar de mină    1946
14.    Marina Mihai    Constanţa    1939, Sighetu-Marmaţiei    Lăcătuş    1958
15.    Reab Ştefan    Covasna    1939, Săcele (Braşov)    Profesor    1960
16.    Găvănescu Pantelimon    Dâmboviţa    1947, Băleşti (Gorj)    Instalator gaze    1971
17.    Ştefănescu Ion     Dolj    1942, Bucureşti    Jurist    1964
18.    Dina Carol    Galaţi    1937, Bucureşti    Inginer TCM (provenit din muncitor)
    1957
19.    Popescu Ion    Giurgiu     1936, Zătreni (Vâlcea)    Tehnician prelucr. cauciuc    1957
20.    Anastasiu Ioan     Gorj    1930, Galaţi    Sudor electric    1954
21.    Costea Aurel    Harghita    1933, Măgeşti (Bihor)    Inginer constr.    1964
22.    Popa Ion    Hunedoara    1941, Orbeasca (Teleorman)    Lăcătuş mecanic    1962
23.    Găinuşe Alexandrina    Ialomiţa    1932, Stoina (Gorj)    Filatoare    1953
24.    Ghiţulică Maria    Iaşi    1938, Gogoşu (Dolj)    Electric. bobinator    1958
25.    Bărbuleţ Vasile    Maramureş    1931, Crăciunelul de Jos (Alba)    Tehn. prod. finite lemn    1956
26.    Dinu Constnatin    Mehedinţi    1933, Zărneşti (Buzău)    Lăcătuş mecanic    1957
27.    Igreţ Viorel    Mureş     1938, Hălmagiu (Arad)    Lăcătuş montator locomot.    1962
28.    Gheorghe Maria    Neamţ    1939, Bucureşti    Muncit. textil.     1957
29.    Carp Vasile    Olt    1933, Cudalbi (Galaţi)    Ajustor mecanic     1954
30.    Frăţilă Ion    Prahova    1939, Fieni (Dâmboviţa)    Mecanic de mină    1961
31.    Bradea Maria    Satu Mare    1937, Lipova (Arad)    Strungar    1956
32.    Ştefan Maria    Sălaj    1939, Aluniş (Prahova)    Inginer agronom    1965
33.    Ceauşescu Nicu    Sibiu    1951, Bucureşti    Fizician, asistent. universit.    1971
34.    Stoica Costică    Suceava    1934, Galaţi    Tubulator naval    1954
35.    Deaconu Ion    Teleorman    1936, Scorniceşti (Olt)    Electrician    1958
36.    Matei Ilie    Timiş    1932, Găneasa (Olt)    Turnător    1953
37.    Gheorghe Nicolae    Tulcea    1932, Berca (Buzău)    Tâmplar     1953
38.    Pavel Ioan    Vaslui    1941, Beliş (Cluj)     Electrician    1962
39.    Burtea Elena Verona    Vâlcea    1939, Şelaru (Dâmboviţa)    Inginer chimist (provenit din muncitor)
    1959
40.    Moraru Niculina    Vrancea    1935, Mavrodin (Teleorman)    Inginer agronom    1960
41.    Petrescu Barbu    Mun. Bucureşti    1932, Bucureşti    Inginer mecanic    1954

AURA DINCĂ - AVOCAT MAESTRU

Trecerea la regimul politic communist și profundele reforme ce au cuprins întreaga societate au adus, printre altele, primirea în profesia de avocet a  unui număr considerabil mai mare de femei. In anuarul Colegiului de Avocați Dolj publicat în anul 1958 apar ca înscrise în profesie : Balaban Adela, Braşoveanu Zoe (trecută ulterior judecător), Buică Livia, Ciornei Ecaterina, Cioabă Lelia, Ciobotatu Ecaterina, Ciuperceanu Paraschiva, Coja Ortansa, Diaconescu Iulia, Ghideanu Magdalena, Leuştean (Pătruţescu) Ana, Mărănduc Angela, Mihăescu Angela, Neagoe (Ciprian) Smaranda, Papa Cireşica, Popescu Ana (o țoapă la cadre), Pomponiu Alexandrina, Roşulescu (Dincă) Aura.

Soțul Aurei Dincă, Corneliu Dincă a fost cuprins în consiliul de conducere al Colegiului de Avocați din 1953. după care, din 1962 a devenit Președinte până la sfârșitul carierei, în 1990, Stănculescu (Ocoş) Maria, Tudoraşcu Gabriela, Udroiu Ştefania, Vasilovici Virginia, Zamfirescu (Stinghianu) Alina (mama avocatului Călin Zamfirescu, fost preşedinte UNBR). Situaţia lor era diversă : majoritatea celor întrate în profesie după 1952 au urmat facultatea la Bucureşti, mai rar la Iaşi; au fost şi persoane care aveau la bază doar şcoala juridică de 6 luni, provenite din rândurile clasei muncitoare, şi ele ca toţi avocaţii din acea perioadă au cunoscut „epurarea” pe criterii politice şi evidenta adversitate a noului regim politic faţă de profesia de avocat, care presupunea printre altele şi o supraveghere specială politică.

Cea mai remarcabilă avocată din acea generație a fost Aura Dincă, femeie frumoasă, inteligentă, educată și sclipitoare în meserie. Se bucura de respectful total al colegilor, dar și al magistraților. Datorită pregătirii și prestanței a fost numită foarte mulți ani Vicepreședinte al Comitetului de Femei Dolj, fiind singura intelectuală pură și liberprofesionistă din acel comitet. A fost o personalitate remarcabilă a orașului Craiova, fiind apreciată chiar de conducătorii de partid din fruntea județului, unii dintre ei cerându-i sfaturi juridice confidențiale. Nu a fost niciodată Secretar PCR al Colegiului de Avocați și nu s-a remarcat pe această cale politică, așa cum a încercat să o denigreze Bianca Maria Carmen Predescu, fiica unui profitor al Revoluției din 1989.

Aura Dincă a fost un exemplu de conduită etică și profesională pentru generațiile de avocate din generațiile ce au urmat în Colegiul de Avocați Craiova -Dolj, cu toate că unele au invidiat-o până la ură, așa cum s-a dovedit Bianca Maria Carmen Predescu, moștenitoare de caracter a tatălui său Ion Predescu, slugă din Partidul Social Democrat.

Incă din fragedă tinerețe și până la adâncă maturitate a fost considerată una dintre cele mai frumoase și distinse femei din Craiova

DINCĂ CORNELIU- PREȘEDINTE

In 1948 ianuarie 19, a apărut noua lege a colegiilor de avocaţi, care a desfiinţat fostele barouri. Această nouă reformă în viaţa profesională a avocaţilor, a fost opera de democraţie populară, care prin Partidul Muncitoresc Român şi Guvernul său în frunte cu tov. Gheorghe Gheorghiu Dej, a 36 schimbat în bine cu totul şi în totul ţara nostră devenită Republica Populară. Colegiile de Avocaţi au fost înfiinţate la început pe judeţe iar mai târziu pe regiuni, devenind astfel în 1952 Colegiul Avocaţilor Regiunea Craiova, iar din ianuarie 1961 Colegiul de Avocaţi Reg. Oltenia, condus de un preşedinte şi 8 consilieri.

Dintre preşedinţii acestui Colegiu s-au remarcat, tov. N. Niculcea Popescu, actualul rector al Institutului Pedagogic din Craiova, un communist periculos, sub care s-a făcut şi înscrierea avocaţilor din fostul Barou Dolj, în noul Colegiu, Popilian Nicolae, care a fost apărătorul tov. Gheorghiu Dej şi alţii în faţa Tribunalului Militar la 1936, Titus Constantinescu, Bratu Ion, Mişu Şerbănescu şi Dincă Cornel, actualul Preşedinte (fapt consemnat în 1964).

Dincă Corneliu a fost cel mai longeviv conducător al colegiului de avocați Oltenia și Dolj, asigurând o stabilitate de necontestat al unui astfel de colectiv mereu vindicativ.

In 1953, Ministerul Justiţiei prin ordinul nr.818 din 30 mai, a înlocuit fosta comisie interimară a Colegiului de Avocaţi Reg. Craiova cu o nouă comisie interimară, compusă din avocaţii: Titus Constantinescu ca Preşedinte, iar ca membrii avocaţii: Ploştinaru Bădiţă fost primul preşedinte al Colegiului de Avocaţi Mehedinţi în 1948, Bălteanu Romulus fost de asemenea preşedinte al aceluiaşi colegiu, Colhon Oct. fost preşedinte al Colegiului de Avocaţi al Jud. Romanaţi, Vlăşceanu Xenofon, Zimel Iancu, Dincă Cornel, Vulcănescu Gh. şi Bratu Ion. In urma alegerilor efectuate conf. noii legi a avocaţilor, decretul 281/954, a fost aleasă Comisia de conducere a Colegiului de Avocaţi Reg. Craiova, cu următoarele persoane: av. Titus Constantinescu ca preşedinte, iar avocaţii: Bratu Ion, Ploştinaru Bădiţă, Colhon Oct., Vulcănescu Gh., Stănescu Iulian şi av. Boruz Penelopa şi Dincă Cornel, ca membrii. Deci eminentul absolvent al Facultății de Drept din București, Dincă Corneliu a făcut parte din conducerea Colegiului avocaților din Craiova încă din anul 1953.

           La 2 septembrie 1956 a avut loc alegerea noului consiliu de conducere al Colegiului de Avocaţi Craiova, când au fost aleşi av. Bratu Ion ca preşedinte al Colegiului, iar ca membrii avocaţii: Constantinescu Titus, Dincă Cornel, Preotu Dumitru, Rocşoreanu Ion, Zimel Iancu din bcaj. Craiova, avocaţii Ristici Constantin şi Buica Livia din bcaj. Tr. Severin şi av. Mladin Marin din bcaj. Calafat.

            In 1961, dizolvându-se consiliul de conducere al colegiului, Ministerul Justiţiei a numit o comisie interimară compusă din : Şerbănescu Mişu - preşedinte, Dincă Cornel - vicepreşedinte, iar ca membrii: Rocşoreanu Ion, Cernat Constantin, Ciobotaru Ecat., Stan Dumitru şi Mladin Marin, care a înlocuit vechiul consiliu, compus din: Titus Constantinescu - preşedinte, Rocşoreanu Ion - vicepreşedinte, iar ca membrii Mişu Şerbănescu, Ion Predescu, Diţă Ilie, Cernat Constantin şi Oprea Gheorghe. 77  In 1962 având loc noile alegeri în luna martie, au fost aleşi în consiliu următorii: Dincă Cornel preşedinte, Şerbănescu Mişu vicepreşedinte, iar ca membrii Mladin Marin, Nicolescu Constantin, Oprea Gh., Preotu Dumitru, Rocşoreanu Ion, Stan Dumitru şi Zamfir Marin.

            La 15 august 1962, Mladin Marin a devenit incompatibil fiind angajat profesor la şcoala medie din Tulcea, în locul său a fost ales consilier Săvulescu Nicolae în martie 1963. Adăugăm că, înainte de instalarea comisiei interimare din 1961, la conducerea colegiului au funcţionat tov. Constantinescu Titus preşedinte, Rocşoreanu Ion vicepreşedinte, şi membrii tov. Şerbănescu Mişu, Bratu Ion, Predescu Ion, Diţă Ilie, Oprea Gh., Dumitrescu Iulian, Cernat Constantin, aleşi în octombrie 1958 de Adunarea generală a Colegiului.

            Dincă Cornel s-a înscris în Colegiul de Avocaţi al Reg. Dolj în 1951 şi a devenit avocat definitiv în 1953. De la început s-a relevat o personalitate de valoare. Fiind un element excepţional şi bine pregătit profesional, politic şi ideologic, având şi o cultură generală, a fost numit de Ministerul Justiţiei în Comisia interimară a Colegiului de Avocaţi al Regiunei Craiova, în 1953 sub prezidenţia av. Titus Constantinescu; iar în urma alegerilor din 1954 conform legii avocaţilor decret 281/1954 a fost ales membru în consiliul de conducere al colegiului.

In calitatea sa de consilier a avut multe şi importante sarcini cu responsabilitate marcantă în colegiu, de care s-a achitat foarte conştiincios. Printre ele cităm: membru în comisia de disciplină a avocaţilor, a făcut parte din conducerea şcoalei stagiarilor, a fost şi este lector la învăţământul ideologic profesional al avocaţilor, a fost membru în colectivul de direcţie al biroului colectiv asistenţă juridică Craiova, a fost şi este preşedintele Casei de Ajutor Reciproc (CAR) de 78 pe lângă Colegiul de Avocaţi Reg. Oltenia, fiind de asemenea membru în Comitetul de conducere al Asociaţiei Juriştilor Filiala Oltenia. Din 1953 n-a lipsit din nici un consiliu de conducere al colegiului până în 1962, când în urma alegerilor pentru noul consiliu al colegiului de către adunarea generală a avocaţilor, a devenit preşedinte al colegiului pe patru ani, adică până în 1966.

In activitatea sa în această nouă calitate a acordat toată atenţia avocaţilor încât prin măsurile luate şi interesul deosebit purtat avocaţilor, a reuşit să desăvârşească avocatul de tip nou. Aceeaşi intenţie a avut-o şi faţă de salariaţii colegiului, dovedind prin aceasta că este un preşedinte model, fiind şi de o gentileţe remarcabilă şi plin de demnitate. În munca sa de calitate este secondat cu succes de cei opt consilieri, care-şi are fiecare atribuţiile sale precise, fiind ajutat şi de toţi avocaţii care îi înţeleg eforturile, îl preţuiesc şi-l urmează, precum şi de salariaţii ce-l stimează şi-l iubesc, concurând toţi prin contribuţiile lor la bunul mers al colegiului, la menţinerea prestigiului său, căutându-l să-l ridice tot mai sus. În colegiul de avocaţi al Regiunii Craiova, care de la 1961, a luat denumirea de Colegiul de Avocaţi Reg. Oltenia, a existat în tot acest timp o permanentă colaborare a avocaţilor cu magistratura.

Dincă Corneliu s-a doveit de o probitate profesională fără de cusur și o personaltate intrlectuală de prim rang. De aceea a rămas conducătorul Colegiului de avocați fără întrerupere până la vârsta de 65 de ani, când s-a retras din funcție odată cu evenimentele turbulente de la începutul anului 1990.

MARIA ANTOANETA A FRANȚEI

Maria Antoaneta, regină a Franţei înainte de revoluția din 1789 și, practic, reprezentanta ultimă a dinstiei seculare și continue de Bourbon, s-a născut sub numele Maria Antonia Josepha Joanna la data de 2 noiembrie 1755 în palatul Hofburg din Viena. Ea a fost al cincisprezecelea şi ante-penultimul copil al Mariei Teresia, împărăteasa Austriei şi al împăratului Sfântului Imperiu Roman, Francisc I, imperiu desființat de Napoleon Bonaparte în 1806.

A fost o arhiducesă complet sănătoasă”. și a fost botezată Maria Antonia Josepha Johanna. La curtea austriacă era cunoscută drept Madame Antoine. A trăit o copilărie destul de lipsită de griji. A primit educaţia tipică unei fete din înalta societate a sec.al 18-lea care era centrată, în primul rând, pe principiile religioase şi morale, în timp ce fraţii săi studiau subiecte mai academice.

Maria Antonia și sora ei mai mare, Maria Carolina, au fost crescute împreună și au împărțit aceeași guvernantă până în 1767 și au devenit foarte apropiate. Mariei Antonia îi plăcea muzica și a învățat să cânte la clavecin. De asemenea, a excelat la dans. La 10 ani se lupta să citească și să scrie în germană, vorbea puțin și cu dificultate franceza și foarte puțin italiana – trei limbi care erau vorbite frecvent în familia imperială austriacă. A învățat, de asemenea, unele elementele de bază ale limbii latine. In acel moment, eticheta de la curtea austriacă era mult mai puțin strictă decât cea de la Versailles, iar dansurile erau mai puțin complexe.

După încheierea Războiului de Şapte Ani în anul 1763, păstrarea fragilei alianţe dintre Austria şi Franţa a devenit o prioritate pentru împărăteasa Maria Teresia. Consolidarea alianţelor prin intermediul căsătoriilor era o practică comună printre familiile regale europene la vremea respectivă. In anul 1765, Ludovic, delfinul Franţei (cunoscut şi ca Ludovic Ferdinand), fiul monarhului francez, Ludovic al XV-lea, s-a stins din viaţă, astfel că succesorul tronului Franţei a devenit nepotul regelui francez, în vârstă de 11 ani, Ludovic-Auguste.

Mama Mariei Antonia (Antoaneta mai târziu), împărăteasa Maria Teresia, ca toți suveranii epocii, au pus căsătoriile copiilor în slujba politicii de alianță între Casa de Habsburg și Casa de Bourbon, pentru a face față ambițiilor Prusiei și a Marii Britanii. Astfel, printre surorile mai mari ale Mariei Antoaneta, Maria Cristina, copilul preferat al împărătesei, s-a căsătorit, în 1766, cu Albert de Saxonia, numit duce de Teschen și regent al Țărilor de Jos, iar Maria Amalia s-a căsătorit cu Ferdinand I, Duce de Parma, iar Maria Carolina s-a căsătorit, în 1768, cu Ferdinand I, regele celor Două Sicilii. Căsătoria dintre Delfinul Franței, viitorul Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta trebuia să fie apoteoza acestei politici. Arhiducesa de Austria era strănepoata de frate a lui Ludovic al XIV-lea prin bunica paternă, Élisabeth Charlotte d'Orléans. In câteva luni, s-a hotărât ca Maria Antoaneta şi Ludovic-Auguste să se căsătorescă.

            In anul 1768, Ludovic al XV-lea a trimis în Austria un tutore pentru a o instrui pe viitoarea soţie a nepotului său. Tutorele a constatat că Maria Antoaneta era „mult mai inteligentă decât se presupunea în general”, dar a adăugat că din cauză „că era leneşă şi extrem de frivolă  este dificil de a o învăţa”. Maria Antoaneta era un copil de doar 14 ani, avea o frumuseţe delicată, cu ochii gri-albăstrui şi părul blond-cenuşiu. In mai 1770, aceasta s-a îndreptat spre  Franţa pentru a se căsători, fiind escortată de 57 de trăsuri, 117 slujitori şi 376 de cai.

            La 17 aprilie 1770 a renunțat oficial la drepturile sale asupra coroanei Austriei, și la 7 mai a trecut granița cu Franța. L-a întâlnit pe Delfinul Ludovic-August și, o săptămână mai târziu, pe mătușile acestuia (fiicele lui Ludovic al XV-lea, cunoscute drept Mesdames). Inainte de a ajunge la Versailles, și-a cunoscut cumnații, Ludovic Stanislav Xavier, conte de Provence și Carol Phiilippe, conte d'Artois. Mai târziu, a întâlnit restul familiei, inclusiv pe sora mai mică a soțului ei, Madame Élisabeth, care i-a devenit cea mai bună prietenă.

            Căsătoria Delfinului și a Delfinei a avut loc la 16 mai 1770 la Palatul Versailles. Populația Parisului a reacționat ambiguu la căsătoria dintre Maria Antoaneta și Ludovic-August. Pe de o parte, Delfina era populară, oamenii erau ușor fermecați de personalitatea și frumusețea ei. Totuși, la curte, căsătoria n-a fost atât de populară ca urmare a tensiunilor de lungă durată dintre Austria și Franța. Mulți curteni susținuseră o căsătorie între Delfin și diferite prințese saxone. Pe la spatele ei, Mesdames au numit-o „l'Autrichienne” (austriaca). (Mai târziu, în ajunul Revoluției, când nepopularitatea reginei era din ce în ce mai mare, l'Autrichienne s-a transformat în l'Autruchienne, un joc de cuvinte care folosea „struț” (franceză : autruche) și „cățea” (franceză : chienne)).

Tânăra Delfină a avut dificultăți în adaptarea la noua sa viață, spiritul ei s-a pliat greu la complexitatea și la viclenia „vieții de la curte”, la libertinajul regelui Ludovic al XV-lea și a metresei sale, contesa du Barry.

Desele scrisori trimise acasă arătau un dor de casă intens. „Doamnă, draga mea mamă” scria într-una dintre scrisori, „nu am primit niciuna dintre scrisorile tale dragi fără să am lacrimi în ochi”. Ea s-a plâns de câteva ritualuri pe care trebuia să le efectueze precum o doamnă din familia regală franceză. „Mi-am aplicat rujul şi m-am spălat pe mâini în faţa întregii lumi”, referindu-se la ritualul prin care trebuia să se machieze în faţa a zeci de curteni.

Contesa du Barry a avut un rol esențial în înlăturarea de la putere a ducelui de Choiseul care ajutase la orchestrarea alianței franco-austriece și la căsătoria Mariei Antoaneta. Mesdames, care o urau pe madame du Barry din cauza relației ei dezgustătoare cu tatăl lor, au manipulat-o pe Delfină să refuze să recunoască favorita, lucru considerat de unii a fi o gafă politică. După luni de continuă presiune din partea mamei sale și a lui Florimond Claude, conte de Mercy-Argenteau și ambasadorul Austriei la Paris, Maria Antoaneta a fost silită să vorbească cu contesa du Barry în ziua Anului Nou 1772. Deși conversația s-a limitat la un banal comentariu al Delfinei către metresa regală „este multă lume astăzi la Versailles”, contesa a fost mulțumită iar criza depășită. Mai târziu, Maria Antoaneta a devenit mai politicoasă cu contesa mulțumindu-l pe socrul Ludovic al XV-lea.

Incă de la început, Delfina a primit scrisori de la mama sa. Maria Teresia îi scria regulat fiicei ei și primea rapoarte secrete de la Mercy d'Argenteau în legătură cu comportamentul ei. Această corespondență voluminoasă este o sursă importantă de informații cu privire la toate detaliile vieții Mariei Antoinette de la căsătorie, în 1770, până la decesul Mariei Teresia, în 1780. Delfina era criticată constant de mama sa pentru inabilitatea de a „inspira pasiune” soțului ei, care rareori dormea cu ea și care era mai interesat de plăcerile lui, cum ar fi vânătoarea sau ceasornicăria. Impărăteasa a mers atât de departe încât i-a transmis direct fiicei ei că nu mai este frumoasă și că și-a pierdut grația.

Pentru a compensa lipsa de afecțiune a soțului ei și criticile nesfârșite ale mamei ei, Maria Antoaneta a început să cheltuiască mai mult pe jocurile de noroc, îmbrăcăminte și cosmetice. Era de așteptat să cheltuiască bani pe haine și să le pună în umbră pe celelalte femei de la curte (regina Maria Leszczyńska murise în 1768, cu doi ani înainte de sosirea Mariei Antoaneta).

Delfina a început să se împrietenească cu diferite doamne din suita ei. Cel mai mult s-au remarcat sensibila și „pura” văduvă prințesa de Lamballe pe care a numit-o superintendent al casei sale și iubitoarea de distracții ducesă de Polignac, care, în cele din urmă, a format piatra de temelie a cercului intim de prieteni ai reginei (Société Particulière de la Reine).

 Mai târziu, ducesa de Polignac a devenit guvernanta copiilor regali și a fost prietenă atât cu Maria Antoaneta cât și cu Ludovic. Prietenia Delfinei cu aceste doamne, influențată de diverse publicații populare care au promovat astfel de prietenii, a cauzat mai târziu acuzația de lesbianism.

La 27 aprilie 1774, la o săptămână după premiera operei lui Gluck Iphigénie en Aulide, care a asigurat poziția Delfinei de patroană a artelor, Ludovic al XV-lea s-a simțit rău. La 4 mai regele a fost insistent sfătuit să o trimită pe contesa du Barry departe de Versailles; la 10 mai, la trei după-amiază, regele a murit de variolă la vârsta de șaizeci și patru de ani. 

Ludovic-August a fost încoronat ca regele Ludovic al XVI-lea al Franței, la 11 iunie 1775, la catedrala din Rheims. Maria Antoaneta n-a fost încoronată alături de el, doar l-a însoțit la ceremonia de încoronare. Și în această situație  Maria Antoaneta a devenit regina Franţei la vârsta de 19 ani. Cei doi aveau personalităţi total diferite:Ludovic era introvertit, timid şi indecis, îi plăceau activităţile solitare precum cititul şi prelucrarea metalului, iar Maria Antoaneta era plină de viaţă, îndrăzneaţă şi sociabilă, îi plăceau jocurile de noroc, petrecerile şi moda extravagantă.

Situația Mariei Antoaneta a devenit mai precară când, la 6 august 1775, cumnata ei, contesa d'Artois a dat naștere unui fiu, ducele d'Angoulême - moștenitorul prezumtiv al tronului Franței când tatăl lui, contele d'Artois, a devenit regele Carol al X-lea al Franței în 1824. Au urmat o serie de pamflete grafice satirice care se concentrau în special pe impotența regelui și pe aventurile sexuale ale reginei cu bărbați și femei.

Incă fără să fi oferit Franței moștenitori și încă considerată străină, regina a devenit în 1777 ținta primului cântec ostil, care circula de la Paris până la Versailles. Regina cheltuia necontenit prin cumpărarea rochii de la Rose Bertin și cu jocuri de noroc. A început să atragă diferiți admiratori masculini pe care i-a acceptat în cercul ei intim de prieteni, inclusiv pe baronul de Besenval, ducele de Coigny și contele Esterházy.

In timp ce regele mergea la culcare după miezul nopţii,  petrecerile şi beţiile  Mariei Antoaneta abia începeau. Când ea se trezea înainte de prânz, el lucra de câteva ore bune. După ce  veştile au ajuns la urechea împărătesei Maria TeresIa, în anul 1777, conform cărora fiica sa şi Ludovic al XVI-lea nu şi-au consumat căsătoria, aceasta l-a trimis imediat pe fiul său, viitorul Joseph al II-lea, al Austriei (fratele cel mare al Mariei Antoaneta), în Franţa pentru a fi consilier matrimonial. Se pare că sfaturile sale au funcţionat. Un an mai târziu, Maria Antoaneta a dat naştere unei fiice, Marie Therese Charlotte.

I s-a îngăduit renovarea Micului Trian (Petit Trianon), un castel mic din Versailles oferit în dar de Ludovic al XVI-lea la 15 august 1774, cu deplina libertate bugetară. S-a concentrat în special pe horticultură, reproiectând în stil englezesc grădina. Deși Petit Trianon fusese construit pentru Madame de Pompadour, metresa lui Ludovic al XV-lea, el a devenit asociat cu extravaganța Mariei Antoaneta. Zvonurile care circulau spuneau că pereții sunt tencuiți cu aur și diamante. O problemă a statului și mai mare totuși era datoria suportată de Franța în timpul Războiului de Șapte Ani, care nu fusese încă achitată.

In micul ei teatru de la Micul Trianon, a jucat în piese ca Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais în rolul unei servitoare, spre amuzamentul lui Ludovic al XVI-lea. Prin dorința sa către plăcerile simple și prieteniile exclusiviste, Maria Antoaneta și-a făcut din ce în ce mai mulți inamici chiar și la curtea de la Versailles.

Din anul 1780, regina a început să petreacă din ce în ce mai mult timp la Micul Trianon, castelul privat construit pentru ea de rege pe terenul Palatului de la Versailles, aproape intotdeauna fără rege. In aceeastă perioadă au apărut zvonuri despre o relaţie amoroasă cu diplomatul suedez, Contele Axel von Fersen. In timpul anilor 1780, în timp ce guvernul francez se confrunta cu probleme financiare şi recolte sărace care au dus la creşterea preţului grânelor în toată ţara, stilul de viaţă extravagant al Mariei Antoaneta a devenit subiectul unei revolte a poporului. Numeroase pamflete o acuzau pe regină de ignoranţă, extravaganţă şi adultery. Unele dintre ele cuprindeau ilustraţii desfrânate, iar altele o numeau „Doamna Deficit”.

A fost tentată să influențeze politica regelui, de a face și desface miniștrii, întotdeauna la sfatul prietenilor. Totuși, contrar zvonurilor, rolul ei politic a fost extrem de limitat. A existat o întreagă campanie împotiva ei, au circulat pamflete, a fost acuzată că are amanți (cumnatul ei contele d’Artois, contele suedez Hans Axel de Fersen) sau chiar amante (ducesa de Polignac), că face risipă de bani publici pentru frivolitate și pentru favoriți, că face jocurile Austriei acum condusă de fratele ei Iosif al II-lea.

După cum s-a amintit, puțin înainte de Anul Nou 1778, Maria Antoaneta a născut primul ei copil. Au urmat alți trei,

- Marie-Thérèse Charlotte, (19 decembrie 1778 - 19 octombrie 1851)

- Louis-Joseph, Delfin al Franței (22 octombrie 1781 - 4 iulie 1789)

- Ludovic al XVII-lea al Franței (27 martie 1785 - 8 iunie 1795)

- Sophie Hélène Béatrice (1786-1787)

Acest lucru nu a servit în mod necesar Mariei Antoanetta, deoarece au apărut calomnii care susțineau că acei copii ai săi, inclusiv fiul, său nu ar fi ai regelui Ludovic al XVI-lea.

            Regina a devenit un cititor pasionat de romane istorice și interesul său științific a determinat-o să asiste la lansarea de baloane cu aer cald. Ea a fost fascinată de filosofia lui Rousseau precum și de cultura incașilor din Peru, de cultul lor pentru soare. A vrut să învețe limba engleză și deși n-a vorbit niciodată fluent, știa să scrie în engleză prietenei ei, ducesa de Devonshire, a cărei viață era foarte similară cu a ei.

            In august 1784, când regina era însărcinată, a cumpărat Castelul de la Saint-Cloud, un loc pe care l-a iubit dintotdeauna, de la ducele d'Orléans, tatăl ducelui de Chartres, căzut în dizgrație. Aceasta a fost o achiziție extrem de nepopulară, în special în rândul unelor facțiuni ale nobilimii, care deja o displăceau, dar, de asemenea, și a unui procent în creștere a populației care s-a simțit șocată de faptul că o regină franceză ar putea avea o reședință proprie, independentă de rege. Prețul mare a castelului, de aproape 6 milioane de livre, la care s-a adăugat costul suplimentar substanțial pentru redecorarea acestuia, a asigurat mai puțini bani pentru rambursarea datoriei substanțiale a Franței.

Deteriorarea continuă a situației financiare în Franța, deși s-au făcut reduceri în suita regală, a forțat în cele din urmă pe rege să colaboreze cu ministrul său de finanțe, Charles Alexandre de Calonne, pentru a apela la Adunarea notabililor, după o pauză de 160 de ani. Adunarea a fost convocată pentru a încerca să se adopte unele dintre reformele necesare pentru a ușura situația financiară, atunci când Parlamentul a refuzat să coopereze.

Prima reuniune a Adunării a avut loc la 22 februarie 1787, la care Maria Antoaneta nu a fost prezentă. Mai târziu, absența sa a dus la acuzația de încercare de a submina scopul Adunării.

Adunarea ar fi fost eșuat, cu sau fără prezența reginei, deoarece nu a adoptat nici o reformă și a sfidat regele, cerând alte reforme și consimțământul Parlamentului. Ca urmare, regele l-a demis pe Calonne la 8 aprilie 1787. Ministrul de externe Vergennes a murit la 13 februarie. Regele, ignorând încă o dată candidatul pro-austriac al reginei, a numit un prieten din copilărie, contele de Montmorin, pentru a-l înlocui pe Vergennes ca ministru de externe.

In acest timp, deși candidatul ei a fost respins, regina a început să abandoneze activitățile ei și să se implice în politică mai mult decât oricând înainte, și mai ales împotriva intereselor Austriei. Acest lucru a avut mai multe motive. In primul rând, copiii ei erau Enfants de France, copii ai Franței, și deci viitorul lor ca lideri ai Franței trebuia asigurat.

In al doilea rând, prin concentrarea asupra copiilor ei, regina a încercat să îmbunătățească imaginea negativă pe care a dobândit-o prin „afacerea colierul de diamant” (implicarea la o infracțiune de fraudare a bijuteriilor coroanei).

In al treilea rând, regele a început să se retragă dintr-un rol de luare a deciziilor în guvern ca urmare a unei depresii acute din cauza presiunilor făcute asupra lui.

Ca rezultat, Maria Antoaneta a apărut ca o entitate politică viabilă, deși aceasta nu a fost niciodată intenția sa reală. In noua sa calitate de politician bucurându-se de o oarecare putere, regina a încercat cât a putut să ajute la reglementarea situației dintre rege și Adunare.

Această schimbare în rolul ei politic a semnalat începutul sfârșitului influenței ducesei de Polignac. Mariei Antoaneta a început să-i displacă cheltuielile mari ale ducesei și impactul acestora asupra finanțelor Coroanei.

Ducesa a plecat în Anglia în mai, lăsându-și copiii la Versailles. De asemenea, în luna mai, Étienne Charles de Loménie de Brienne, arhiepiscop de Toulouse și unul dintre aliații politici ai reginei, a fost numit de rege, pentru a-l înlocui pe Calonne, ca ministru de finanțe. Acesta a început să reducă cheltuielile curții. Brienne, totuși, nu a reușit să îmbunătățească situația financiară. Din moment ce el a fost aliatul ei, acest eșec a afectat poziția politică a reginei.

La 25 mai Adunarea notabililor a fost dizolvată, din cauza incapacității sale de a duce lucrurile la capăt. De această lipsă de soluții a fost acuzată regina. In realitate, vina era o combinație de mai mulți alți factori. Au fost prea multe războaie costisitoare, o familie regală prea mare, cu cheltuieli mari și o lipsă a dorinței din partea multora dintre aristocrații responsabili de a ajuta la acoperirea costurilor de guvern din propriile lor buzunare cu impozite mai mari. Maria Antoaneta a obținut porecla de „Madame Déficit”, „doamna Datorie” (sic) în vara anului 1787, ca urmare a percepției publice că ea singură a ruinat finanțele națiunii.

Situația politică din 1787 s-a înrăutățit când Parlamentul a fost exilat și a culminat, la 11 noiembrie, când regele a încercat să utilizeze lit de justice. El a fost provocat în mod neașteptat de către vărul său căzut în dizgrație, ducele de Chartres, care a moștenit titlul de Duce d'Orléans la moartea recentă a tatălui său. Noul duce de Orléans a protestat public la acțiunile regelui, iar ulterior a fost exilat. In cele din urmă, la 8 iulie și 8 august, regele a anunțat intenția sa de a convoca Adunarea Stărilor Generale, legiuitorul tradițional ales al țării, care nu fusese consultat din 1614.

Preocuparea principală a reginei la sfârșitul anului 1787 și în 1788 a fost îmbunătățirea stării de sănătate a Delfinului. Suferea de tuberculoză și avea coloana răsucită și curbată sever. A fost dus la castelul Meudon în speranța că aerul de la țară îl va ajuta pe copil să se refacă. Din păcate, mutarea a făcut prea puțin pentru a atenua starea Delfinului, care a continuat să se deterioreze. Băiatul, în vârstă de șapte ani, a murit la Meudon la 4 iunie 1789 de tuberculoză, lăsând titlul de Delfin fratelui său mai mic, Louis Charles.
Moartea sa, care în mod normal ar fi fost jelită la nivel național, a fost ignorată de poporul francez care se pregătea pentru următoarea reuniune a Adunării Stărilor Generale.

La sfârșitul lui august a fost adoptată Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (La Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen) , ceea ce a dus spre începutul monarhiei constituționale în Franța. La 5 octombrie familia regală a fost obligată să se mute la Paris, la Palatul Tuileries sub supraveghere.

            In ciuda încercărilor ei de a rămâne în afara interesului publicului, regina a fost acuzată de a avea o aventură cu comandantul Gărzii Naționale, marchizul de La Fayette. In realitate ea îl detesta pe marchiz pentru tendințele sale liberale și pentru că era parțial răspunzător pentru plecarea forțată de la Versailles a familiei regale.

In acest timp au fost proiectate mai multe comploturi pentru a ajuta membrii familiei regale să evadeze. Regina a respins mai multe, deoarece n-a vrut să plece fără rege. Alte ocazii pentru a salva familia au fost în cele din urmă anulate de regele nehotărât. Când în cele din urmă regele s-a angajat într-un plan de scăpare, indecizia lui a jucat un rol important în eșecul planului. Intr-o încercare de a scăpa din Paris spre cetatea regalistă Montmédy, planificată de contele Axel von Fersen și baronul de Breteuil, unii membri ai familiei regale au trebuit să joace rolul unor slujitori ai unei baronese ruse bogate.

Inițial, regina a respins planul întrucât acesta prevedea ca ea să plece doar cu fiul ei. Ea dorea ca și restul familiei regale să-i însoțească. Regele a pierdut timp pentru a decide pe care membri de familie ar trebui să-i expună riscului, care ar trebui să fie data de plecare și calea exactă a traseului care urma să fie utilizat.

După multe amânări, în cele din urmă evadarea a avut loc la 21 iunie 1791, și a fost un eșec. Intreaga familie a fost capturată douăzeci și patru de ore mai târziu, la Varennes, azi Varennes-en-Argonne, și adusă înapoi la Paris, într-o săptămână.

Deși noua constituție a fost adoptată la 3 septembrie 1791, Maria Antoanetta a sperat până la sfârșitul anului 1791 că noul drum politic ar putea fi oprit. A sperat că noua constituție se va dovedi imposibilă și că fratele ei, noul împărat al Austriei, Leopold al II-lea, va găsi o cale pentru a înfrânge revoluționarii. Ea a ignorat faptul că Leopold era mai interesat să profite de starea de haos din Franța în beneficiul Austriei decât de a-și ajuta sora, împreună cu familia ei.

Rezultatul tendințelor agresive ale lui Leopold și cele ale fiului său, Francisc al II-lea, care l-a succedat în luna martie 1792, a fost faptul că Franța a declarat război Austriei la 20 aprilie 1792. Regina a fost privită ca un dușman, chiar dacă ea personal a fost împotriva pretențiilor austriece asupra teritoriilor franceze. Situația s-a complicat în vară, când armatele franceze erau în permanență învinse de austrieci și regele a exercitat dreptul de veto la mai multe măsuri care ar fi limitat puterea lui pe viitor. In acest timp, din cauza activităților politice ale soțului ei, Maria-Antoanetta a primit porecla de „Madame Veto”.

La 13 august familia regală a fost închisă în turnul Templului din Marais în condiții considerabil mai aspre decât cele de la Palatul Tuileries. O săptămână mai târziu, mulți dintre apropiații familiei regale, printre care și Prințesa de Lamballe, au fost interogați. Transferată la închisoarea La Force, ea a fost una dintre victimele Masacrului din Septembrie, fiind ucisă la 3 septembrie. Capul ei a fost aplicat pe o știucă și plimbat prin tot orașul. Deși Maria Antoaneta n-a văzut capul prietenei ei de la ferestra închisorii, ea a leșinat la auzul sfârșitului înspăimântător care s-a abătut asupra prietenei ei credincioase.

La 21 septembrie abolirea monarhiei a fost declarată oficial iar Convenția Națională a devenit autoritatea supremă a Franței. Familia regală a fost redenumită „Capet” și au început pregătirile pentru procesul regelui. 

In septembrie 1791, regale Ludovic al XVI-lea a fost de acord să susţină o nouă constituţie schiţată de Adunarea Natională Constituită cu condiţia de a-şi păstra puterea în mod simbolic.

Cu toate acestea, în vara anului 1792, în timp ce Franţa era în război cu Austria şi Prusia, liderul radical iacobin care avea din ce în ce mai multă putere, Maximilien de Robespierre a cerut înlăturarea regelui. În luna septembrie a anului 1792, după o luna de  măceluri teribile din Paris, Convenţia Naţională a suprimat monarhia, a declarat instalarea Republicii Franceze, iar regele şi regina au fost arestaţi.   

La 26 decembrie Convenția a votat condamnarea la moarte a regelui, iar Ludovic al XVI-lea a fost executat la 21 ianuarie 1793, la vârsta de 38 de ani. La 27 martie Robespierre a evocat soarta reginei pentru prima dată în fața Convenției. La 13 iulie Delfinul a fost luat de lângă mama lui și încredințat cizmarului Simon. La 2 august 1793, Maria Antoaneta a fost separată de prințese (fiica sa Madame Royale și cumnata sa madame Élisabeth) și a fost condusă la Conciergerie.

In timpul șederii sale în închisoare, Maria Antoaneta a suferit de tuberculoză și posibil de cancer la uter, ceea ce îi cauza hemoragii frecvente.

La 14 octombrie la Tribunalul Revoluționarilor a avut loc procesul reginei. Spre deosebire de rege, căruia i s-a acordat timp pentru apărare, procesul reginei a fost mai mult o înscenare, luându-se în considerare timpul acordat (mai puțin de o zi) și punctul de vedere misogin iacobin. Acuzația cea mai infamă a fost că a abuzat sexual de fiul ei. După două zile, a fost declarată vinovată de trădare în dimineața zilei de 16 octombrie 1793. Intoarsă în celulă a scris o scrisoare cumnatei sale afirmând conștiința ei clară, credința catolică și sentimentele pentru copiii ei. Scrisoarea nu a ajuns la Élisabeth.

In aceeași zi, părul ei a fost tăiat și a fost plimbată prin Paris într-un coș deschis purtând o rochie albă simplă. La 12:15 pm, cu două săptămâni jumătate înainte de a împlini 38 de ani, a fost executată în Piața Revoluției (în prezent Place de la Concorde).

Ultimele sale cuvinte au fost „Iertați-mă, domnule, n-am vrut” adresate călăului Sanson, pe care îl călcase pe picior. Corpul ei a fost aruncat într-un mormânt nemarcat în cimitirul Madeleine (care a fost închis anul următor).

Cumnata sa Élisabeth a fost executată în 1794 iar fiul ei a murit în închisoare în 1795. Fiica ei s-a întors în Austria printr-un schimb de prizonieri, s-a căsătorit și a murit fără a avea copii în 1851. Atât corpul ei cât cel și al regelui Ludovic al XVI-lea au fost exhumate la 18 ianuarie 1815 în timpul Restaurației, când contele de Provence a devenit regele Ludovic al XVIII-lea. Inmormântarea rămășițelor regale a avut loc trei zile mai târziu, la 21 ianuarie 1815, după 22 de ani de la executarea regelui Ludovic al XVI-lea, la biserica St Denis.

Maria Antoaneta, ultima regină a Franţei, a fost considerată, atât o personificare a răului monarhiei, cât şi apogeul modei şi frumuseţii. Partea ticăloasă este cel mai bine surprinsă de faimoasa poveste, şi incertă, prin care, după ce a auzit că oamenii nu au pâine să mănânce, aceasta a remarcat „să mănânce cozonac”.

Eroina este recunoscută pentru  alegerile garderobei, a bijuteriilor şi pentru speculaţiile neîntrerupte asupra vieţii sale amoroase extraconjugale. Ambele feţe ale pesonalităţii Mariei Antoaneta demonstrează tendinţa de a ilustra viaţa şi moarta sa ca simboluri pentru declinul monarhiilor europene în faţa revoluţiei globale. In plus trebuie gândit la asemănarea Revoluției franceze cu cea bolșevică rusă. Ambele au condus la atrocități și imbecilități cu totul asemănătoare.

AGRIPPINA MAIOR IULIA

Roma imperială nu a ridicat femeile la rang de împărătese, dar a lăsat ca multe consoarte de împărați să obțină puteri politice remarcabile și, uneori, decisive. Unele au avut puteri discreționare, au fost numite popular drept împărătese și au fost onorate în viață, sau mai târziu cu titlul de Augusta.

Agrippina Minor Iulia a fot o personalitate feminină de prim rang și de tristă amintire în viața Imperiului Roman din primul secol al erei noastre. S-a născut la 6 noiembrie anul 15 e.n. în oraşul cetatea romană  Opidum Ubïorum care se va chema mai târziu, după numele ei, Colonia Claudia Ara Agrippinensium, sau, mai scurt, colonia Agrippinesis, azi Koln (Cologne.în varianta franceză) In acel moment, tatăl său, generalul Germanicus, însoţit de mama sa, Agrippina Maior și de întreaga familie conducea războiul cu triburile germanice de la Rhin. Micuţa a primit numele bunicii sale Agrippina. Ca şi mama sa, a fost o autentică urmaşă a Iuliei, singura fiică a lui Octavianus Augustus din prima lui căsătorie cu Scribonia S-a dovedit  lacomă, crudă, imorală şi despotică. La aceste defecte se adăugau o inteligenţă îndreptată spre răutate, o dorinţă de autoritate fără limită şi o ambiţie rar întâlnită. Nu a fost însă atât de fecundă ca mama sa, care în 14 ani a născut nouă copii, dintre care mai trăiau în anii 37—41 e.N, în afară de ea, numai trei: Caligula, Iulia Drussila şi Iulia Livilla.

Iulia, bunica Agippinei Minor, a rămas în istoria antică drept un personaj de o frivolitate aparte, fiind interesată doar de satisfacerea plăcerilor trupeşti și cu un stil de viaţă scandalos care i-a şi pecetluit şfârşitul, fiind trimisă în exil chiar de tatăl său, Octavianus Augustus.

Ca fiică lui Germanicus și a Agrippinei Maior, a fost sora viitorului împărat Caligula, strănepoata lui Augustus, nepoata lui Marcus Agrippa și nepoata împăratului Claudius. Mai târziu, prin mașinațiuni politice și alianțe a reușit să-și atingă scopul și să devină soția împăratului Claudius, unchiul său.

Din prima sa căsătorie cu Cnaeus Domitius Ahenobarbus, un strănepot al lui Augustus, şi unul dintre cei mai brutali şi depravaţi oameni ai epocii, avusese pe fiul său, Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul împărat Nero. Tatăl lui Nero trăise mult timp în anturajul palatului, îl însoţise pe Germanicus în expediţia sa din Orient şi, din dorinţa lui Tiberius, se căsătorise cu Agrippina, în anul 28 e.n., când aceasta avea numai 13 ani.

In anul 37 e.N., ea l-a adus pe lume pe Nero, cel care va deveni faimos în istorie prin diverse mârșăvii, pritre care și incendierea Romei. Spre norocul Agrippinei, Ahenobarbus a murit de hidropizie în anul 40 e.N., lăsându-i o mare avere, avere pe care i-a confiscate-o în curând de hrăpăreţul ei frate Caligula, frate care apoi a exilat-o între anii 39-41 e.N. pe motiv de conspirație.

După asasinarea lui Caligula, noul împărat, unchiul ei, a rechemat-o din exil şi i-a restituit bunurile confiscate. Revenită în Roma, Agrippina a încercat imediat „să se apropie” de unchiul său, Claudius, dar s-a lovit imediat de ostilitatea Messalinei, soția proverbial de depravată a acestuia. Ca urmare a fost din nou exilată, de această dată împreună cu amantul său, filozoful Seneca. O încercare de căsătorie cu viitorul împărat Galba nu i-a reuşit, dar a devenit repede soţia bogătaşului orator Caius Sallustius Crispus Passienus, strănepot al marelui istoric. In curînd i-a murit şi acest al doilea soţ, aşa că în anul căsătoriei cu Claudius, tânăra văduvă avea 35 de ani şi era beneficiara unui copios testament. Era bănuită și acuzată că fusese cea care îi scurtase viața prin otrăvire, în anul 49 e.N.

In final liberții din paat au început să se teamă de reacțiile Messaliei împotriva lor așa că au organizat asasinarea ei. Principalul autor al salvării onoarei împăratului a fost libertul Nacissus. La cea dată Claudius era degradat în comportament, pe lângă faptul că era un fricos notoriu și un declasat din naștere.

Din experiența anterioară, liberţii din jurul lui Claudius intuiau prea bine, că o nouă împărăteasă ce urma să ia locul Messalinei va exercita o mare influenţă asupra firii slabe a bătrînului împărat, mai ales în ceea ce priveşte aranjarea succesiunii la tron. In asemenea situaţie, fiecare libert a luptat ca să triumfe candidata sa, în folosul personal. Cludius se afla în fața celei de a pastra căsătorii, cu toate că era un handicapat ce se bâlbâia, cu o paralizie celebrară care nu-i afectase judecata și saliva dezgustător

Narcissus îl sfătuia pe văduvul imperial să se recăsătorească cu cea de-a doua fostă soţie a sa, Aelia Paetina, motivând că acea femeie sterilă se va îngriji ca o adevărată mamă de educaţia celor doi fii ai săi, Britannicus şi Octavia.

Callistus. propunea în locul Aeliei Paetina, pe Lollia Paulina, văduvă, fără copii, deci fără de nici un fel de gelozie maternă faţă de cei doi prinţi.

Pallas susţinea însă pe amanta sa, Iulia Agrippina, fiică a lui Germanicus şi a Agrippinei Maior, mama lui Nero (deci nepoata lui Claudius), susținând că: „… ar face astfel să se întâlnească acest nobil vlăstar al familiei Iulia laolaltă cu urmaşii familiei Claudia şi că o femeie care şi-a dovedit rodnicia pântecelui şi care este şi în floarea tinereţii nu trebuie să ducă în altă casă strălucirea cezarilor”

Impăratul a ezitat un timp dar în cele din urmă a prelevat argumentul lui Pallas şi „vraja Agrippinei”, care venea adesea la locuinţa unchiului, pe care îl „săruta şi-l mângîia folosindu-se de dreptul de rudă”. Incă nu luase loc pe tron alături de Claudius, şi Agrippina îşi făcuse deja planul de a exercita ea în mod direct conducerea Curții și a imperiului şi de a asigura succesiunea la domnie fiului său, prin căsătorirea lui Nero cu Octavia, fiica lui Claudius, deoarece „…se părea că nimic nu este greu pentru sufletul unui împărat, ale cărui iubiri şi uri erau însufleţite sau poruncite de alţii”.

In tradiția și legislația romană căsătoria legală a unchiului cu o nepoată de frate apărea ca un adevărat incest. In mintea poporului superstiţios se considera că o astfel de căsătorie la nivel înalt era prevestitoare de mari nenorociri pentru stat. Incurcătura a fost rezolvată de Lucius Vitellius, cel ce săruta cândva papucul Messalinei. Totul s-a desfăşurat ca într-o piesă de teatru Cu un proiect în mână, acest om lipsit de scrupule s-a prezentat în Senat şi a arătat înaltei instituţii că sunt în joc „interesele întregii lumi” dacă nu se ajunge la realizarea acestei căsătorii. Ca  urmare, un senatusconsult „îl obligă” pe Claudius să ia de soţie pe Agrippina Minor Iulia, „o femeie deosebită ca neam, ca zămislire de prunci şi curăţenie sufletească”. După terminarea acestei comedii matrimoniale, Tacitus nota cu amărăciune:

„De aici încolo încep răsturnările în stat. Totul se supunea unei femei, care nu se mai juca, din toane, ca Messalina, cu treburile statului roman. Ainstituit o tiranie severă şi aproape bărbătească; purtând în lume o ţinută aspră şi mai adesea cu trufie. In palat nici urmă de destrăbălare, afară numai dacă, aceasta era în folosul despotismului ei (a  Agrippinei Minor Iula). Patima ei nesăţioasă de aur se acoperea sub ticluirea că se asigură mijloace pentru stat”. Numai către sfârşitul vieţii, Claudius a regretat căsătoria sa cu vicleana nepoată, despre care în primele zile de matrimoniu „spunea peste tot că ea este ca şi fiica lui, eleva lui, că s-a născut în casa lui şi a fost crescută pe genunchii lui”

Odată marele ţel atins, ambiţioasa Agrippina şi-a trasat o anumită conduită strictă de conducere, rezumată astfel de către Tsacitus în fraza : „Strămoşii ei au cucerit imperiul, din aceasta ea îşi cerea dreptul cuvenit”. Temându-se să nu aibă soarta depravatei Messalina, ea şi-a ales ca model demnitatea Liviei, dar tot „îmbrăcată în rochia lui Ulisse”.

Incă de la început, Agrippina s-a dovedit o bună suverană. A tăinuit abil legăturile cu libertul Pallas, a micşorat puterea liberţilor ce-l duceau de nas pe Claudius,a pus ordine în finanţe, a simplificat menajul palatului, iar scandalurile, asasinatele și sinuciderile s-au împuţinat. A obţinut rechemarea din exil a lui Seneca, care a devenit un preţios colaborator al lui Claudius, care atinsese vârsta de 58 de ani.

In anul 50 e.N., când prizonierul breton Caratacus a apărut înaintea tribunalului lui Claudius, a rămâs uimit zărind pe Agrippina nu departe de împărat, unde atrăgea privirile, şezând pe o altă tribună. „Era fireşte ceva nou, neobişnuit, faţă de tradiţiile străbune, ca o femeie să primească onorurile unor steaguri romane, dar Agrippina pretindea că este părtaşă la un imperiu creat de strămoşii ei” Treptat ea a luat parte la toate audienţele şi ceremoniile oficiale, şi a impus propriul portret pe monede, purtând coroana de spice a zeiţei Ceres, şi în temple I s-a deschis un cult special.

După ce și-a impus autoritate la curtea împerială, Agrippina Minor Iulia a trecut la realizarea marelui ei vis: pregătirea tronului pentru fiul ei, Nero şi înlăturarea moştenitorului legitim, Britannicus, fiul lui Claudius şi al Messalinei. Pentru a înlătura din obstacole, a organizat cu diplomație ca fiul său Nero să se căsătorească cu plăpânda Octavia, fiica lui Claudius.

Octavia era logodită de mult timp (41 e.n.) cu fiul lui Lucius Iunius Silanus Torquatus. Ca să desfacă această logodnă, prin aceeaşi canalie, Lucius Vitellius, a acuzat pe Silanus de incest, l-a şters din listele Senatului şi l-a silit să se sinucidă. După rușita acestor mârșevii, Nero  al ei s-a putut logodi imediat cu Octavia, în aşteptarea vârstei legale pentru încheierea căsătoriei. Intre timp, a lichidat fără zgomot pe Lollia Paulina ce aspirase cândva la mâna lui Claudius, apoi pe aristocrata Calpurnia, pentru faptul că prin frumuseţea ei atrăsese privirea insistentă a împăratului.

La 25 februarie anul 50  e.N, cu ajutorul libertului amant, Pallas, Agrippina a realizat a doua etapă a planului său: adoptarea lui Nero de către Claudius şi punerea lui pe picior de egalitate cu Britannicus, fiul natural al lui Claudius, care era cu trei ani mai mic, unul având 12 ani, altul 9 ani. Cu acest prilej i s-a acordat şi ei titlul de Augusta.

Ambiţioasa mamă s-a îngrijit să împartă bani armatei şi porului în numele lui Nero, ca să scadă popularitatea lui Britannicus. Imbrăca pe primul în costum triumfal, iar pe al doilea într-o simplă haină. Apoi a făcut o straşnică epurare printre dascălii lui Britannicus, însărcinând cu învăţătura lui oameni aleşi de ea.

Ca o ultimă precauţie, în anul 51e.N, Agrippina Minor a reuşit să înlăture de la comanda cohortelor pretoriene pe Rufius Crispinus şi pe Lusius Geta, ataşaţi cauzei lui Britannicus. Conducerea acestei gărzi a trecut sub ascultarea lui A. Afranius Burrus „ofiţer ce se bucura de o mare faimă ostăşească, dar care-şi da seama totuşi din voinţa cui ajunsese acolo” – scria Tacitus. Cu toată integritatea caracterului său, Burrus a acţionat în serviciul Agrippinei, în momentul ordonat de ea.

După atâtea manevre viclene și pline de ură, în faţa Agrippinei a mai rămas un singur obstacol, însăși persoana lui Claudius a cărui lichidare  a avut loc peste trei ani, aranjată cu prudenţă şi fără să trezească bănuieli. In același timp ea nu uita să-şi mărească prestigiul.

A obţinut privilegiile de vestală şi astfel într-un car aurit, alături de Nero, își permitea să urce pe Capitoliu, cinste acordată până atunci numai marilor preoţi.

Dădea audienţe, îşi serba oficial ziua naşterii şi a obţinut o gardă personală formată din soldaţi pretorieni aleşi de ea. La festivităţi stătea lângă împărat, unde primea ambasadorii străini, iar pe mare dispunea de o corabie specială. Spre a face cunoscut în întregul Imperiu roman rolul politic pe care îl deţinea în stat, au fost bătute monede de metal preţios pe care ea apărea faţă în faţă cu împăratul, sau alături de fiul său. Pe monedele de bronz emise de Senat era reprezentat numai chipul ei.

A dat o mare atenţie pregătirii intelectuale a lui Nero, pe care l-a încredinţat filozofului Seneca, rechemat prin stăruinţa ei din exil şi ridicat la rangul de senator. Nero mai avea şi alţi profesori de filozofie, disciplină căreia Agrippina nu-i acorda nici o încredere. La cererea ei, Seneca a iniţiat pe Nero în domeniul literaturii şi retoricii, iar Burrus în probleme de artă militară.

In anul 53 e.N., Nero, pe atunci în vârstă de 16 ani, a primit oficial în căsătorie pe Octavia, fiica împăratului; totodată a îmbrăcat toga virilă A fost numit „şeful tinerimii” şi a pimit funcţii de preot. Agrippina devenise acum atotputernică şi căuta prin uneltiri să-l determine pe Claudius ca, printr-o cruzime neobişnuită, să lichideze pe ultimii ei rivali. Au căzut capetele lui Tarquitius Priscus şi al lui Statilius Taurus, unul invidiat de așa-zisa împărăteasă pentru grădinile sale, altul pentru bogăţia sa. Din „pricini femeieşti”, a făcut să dispară pe mătuşa sa, Domitia Lepida, învinuită că umblă cu farmece pe lângă împărat. Libertul Narcissus a încercat zadarnic să apere pe Lepida, atitudine care a mărit ura Agrippinei împotriva puternicului libert. Simțind primejdia ce venea din partea Agrippinei, el a declarat că-şi aşteaptă moartea, indiferent de cine va domni după Claudius, fiindcă despre Agrippina: „nimeni nu se îndoieşte că, pentru ea, cuviinţă, ruşine, trup, toate sunt mai prejos decât setea de domnie.

Spunând acestea şi altele la fel în multe împrejurări, Narcissus îl îmbrăţişa pe Britannicus, înălţa rugăciuni ca anii să-i aducă puterea cât mai curând. Credinciosul libert îşi întindea braţele când către zei, când către tânărul căruia îi dorea fierbinte să crească, să-i alunge pe vrăjmaşii tatălui său, chiar de-ar fi să se răzbune împotriva ucigaşilor mamei sale”.

Soarta lui Britannicus a fost puternic pecetluită din cauza prostiei tatălui său, care, fiind bolnav şi împins de Agrippina, a declarat în Senat că numai Nero era capabil să-i succeadă în caz că va muri. Dar împăratul s-a vindecat şi a  început să se trezească în cele din urmă, mai ales atunci când Nero a luat cuvântul în faţa tribunalului şi a apărat pe troeni, scutindu-i de impozite, ca şi când el ar fi fost împărat. A avut loc chiar un conflict între Agrippina şi Claudius, cu ocazia ruperii zăgazurilor lacului Fucinus, lucrare de îndiguire condusă de Narcissus. Apele au năvălit cu furie, aducând mare pagubă şi înspăimântând pe fricosul împărat.

Intriganta a încercat „să-l învinuiască pe Narcissus, supraveghetorul lucrărilor, de lăcomie şi de prădare a avutului statului, dar nici Claudius nu a tăcut, învinuind-o că e o femeie care nu-şi poate stăpâni nici mânia, nici ambiţiile ei prea mari”

Narcissus dispunea de un puternic partid în Senat şi a căutat să deschidă ochii împăratului împotriva uneltirilor Agrippinei. El fusese acela care o răsturnase pe Messalina, iar acum căuta să o îndepărteze şi pe Agrippina.

Situaţia perfidei împărătese se agrava, de îndată ce Claudius şi-a adus aminte că-i tatăl lui Britannicus, ajuns acum la vârsta de 13 ani şi căruia îi putea acorda, cu anticipaţie, toga virilă. Intr-o bună zi, împăratul a declarat „că lui îi este scris de ursită să îndure purtarea neruşinată a soţiilor şi apoi să le pedepsească”.

Intorsătura a lucrărilor politice, au determinat pe Agrippina să-și dea seama că sosise momentul să acţioneze, pentru a nu fi prea târziu. Situaţia se părea să-i fie favorabilă. Păzitorul cel mai credincios al lui Claudius şi Britannicus, libertul Narcissus, bolnav de gută, plecase la băile de la Sinuessa. Atunci, Agrippina, de mult decisă pentru crimă, hotărî otarava, mai înainte ca dragostea împăratului să se reîntoarcă la fiul său bun. Se gîndi la un moment dat să caute ceva care să tulbure mintea împăratului şi să-i amâne clipa morţii. A părăsit însă repede acest plan şi a ales o otrăvire fulgerătoare, dar care să nu dea de bănuit. Și-a asociat ca unealtă pe o faimoasă femeie, meşteră în astfel de treburi, Locusta, şi pe eunucul Halotus, cel ce aducea mâncarea împăratului.

Tacitus a relatat: „Otrava a fost turnată într-o mâncare de ciuperci care-i plăcea foarte mult împăratului. Puterea ei nu fu simţită fie din cauza rătăcirii mintale a lui Claudius, fie pentru că era beat. In acelaşi timp, deşertându-şi pântecele, a părut că se uşurează. Din această pricină, Agrippina a fost cuprinsă de groază, deoarece se temea de cele ce vor urma după aceea. A înfruntat primejdiile acelor clipe şi a recurss la medicul Xenofon, a cărui complicitate şi-o asigurase din vreme. Acela, sub cuvânt că-l ajută pe bolnav în sforţările lui să verse, se crede că i-a vârât în beregată o pană înmuiată într-o otravă fulgerătoare, ştiind bine că o crimă, oricât de înfiorătoare ar fi, se începe cu primejdie, dar se termină cu răsplată”.

Nătângul împărat Claudius a pornit spre porţile lui Hades, fără ca Roma să ştie, deoarece Agrippina, timp de trei zile după otrăvire, a dat buletine medicale false despre boala împăratului. A izolat pe Britannicus împreună cu sora sa într-un apartament, ca nici ei să nu afle tragedia tatălui lor, iar porţile palatului erau peste tot zăvorâte sub paza straşnică a pretorienilor.

Intre timp, Senatul ţinea şedinţe, pregătindu-se ca, împreună cu consulii şi preoţii să înalţe rugăciuni pentru sănătatea împăratului. Cadavrul lui Claudius zăcea sub un morman de pături şi Agrippina îndurerată îşi arăta peste tot compasiunea faţă de Britannicus şi Octavia.

După ce s-a consumat şi această comedie lugubră: „abia cu trei zile înainte de idele lui octombrie, pe la amiază, s-au deschis deodată uşile palatului imperial şi Nero, însoţit de Burrus, a ieșit spre a se duce la cohorta care, potrivit rânduielilor militare, făcea de gardă atunci. Acolo după cuvintele de îndemn ale prefectului trădător, Burrus, Nero a fost primit cu urări de bine şi urcat în lectică”

Se spune că mulţi soldaţi au rămas nedumeriţi, constatând absenţa lui Britannicus, pe care-l considerau comoştenitor alături de Nero. In cele din urmă, „primiră cu toţii ce li se înfăţişă”. De acolo, dus în castrul pretorian, Nero rosti o cuvântare, făgăd un donativum şi a fost salutat ca imperator, la 12 octombrie anul 54 e.N.  Britannicus, fiul lui Claudius, a fost otrăvit la o cină în anul 55 e.N.

A urmat, fără împotrivire, dar cu destulă amărăciune, adeziunea Senatului, a armatei din provincii şi a poporului din Roma. S-au acordat şi onoruri divine lui Claudius. La cererea Agrippinei, ceremonialul lor a fost tot aşa de măreţ ca şi cel din vremea lui divus Augustus. Tacitus a spus că testamentul defunctului a rămas secret ca „să nu tulbure sufletul poporului, stârnind ură împotriva nedreptăţii”.

.  Britannicus, fiul lui Claudius și adevăratul moștenitor al tronului roman a fost otrăvit curând, la o cină din anul următor, 55 e.N.

Deoarece Nero avea doar 16 ani când l-a urmat pe Claudius, Agrippina a încercat imediat să joace rolul de regent. La început a exercitat o influență puternică în treburile imperiului, dar puterea ei a slăbit treptat, deoarece Nero a preluat conducerea guvernării și a devenit un monstru în viața particulară și.publică. Relațiile dintre mama criminală și fiul declasat psihic au devenit repede antagonice. Ca rezultat al opoziției Agrippinei față de încurcarea lui Nero cu Poppaea Sabina, soția unui bun prieten, Otho Marcus, trimis guvernator în Lusitania, și repudierea soției Octavia,, împăratul a decis să-și ucidă mama. A invitat-o la Baiae, lângă Napoli, pentru împăcare, iar la plecare i-a pus la dispoziție o navă capcană care trebuia să se dezintegreze și să se scufunde  pe Golful Napoli, dar ea a înotat pe țărm și s-a salvat. In cele din urmă, a fost ucisă la ordinul lui Nero chiar în casa ei.

Atât această mamă, cât și fiul ei monstrous și obsedat de aptitudinile lui musicale, au distrus ultimile urme de onoare ale dinastiei Iulio-Claudiene și chiar au  dus la pieirea ei.