AGRIPPINA MAIOR IULIA

Roma imperială nu a ridicat femeile la rang de împărătese, dar a lăsat ca multe consoarte de împărați să obțină puteri politice remarcabile și, uneori, decisive. Unele au avut puteri discreționare, au fost numite popular drept împărătese și au fost onorate în viață, sau mai târziu cu titlul de Augusta.

Agrippina Minor Iulia a fot o personalitate feminină de prim rang și de tristă amintire în viața Imperiului Roman din primul secol al erei noastre. S-a născut la 6 noiembrie anul 15 e.n. în oraşul cetatea romană  Opidum Ubïorum care se va chema mai târziu, după numele ei, Colonia Claudia Ara Agrippinensium, sau, mai scurt, colonia Agrippinesis, azi Koln (Cologne.în varianta franceză) In acel moment, tatăl său, generalul Germanicus, însoţit de mama sa, Agrippina Maior și de întreaga familie conducea războiul cu triburile germanice de la Rhin. Micuţa a primit numele bunicii sale Agrippina. Ca şi mama sa, a fost o autentică urmaşă a Iuliei, singura fiică a lui Octavianus Augustus din prima lui căsătorie cu Scribonia S-a dovedit  lacomă, crudă, imorală şi despotică. La aceste defecte se adăugau o inteligenţă îndreptată spre răutate, o dorinţă de autoritate fără limită şi o ambiţie rar întâlnită. Nu a fost însă atât de fecundă ca mama sa, care în 14 ani a născut nouă copii, dintre care mai trăiau în anii 37—41 e.N, în afară de ea, numai trei: Caligula, Iulia Drussila şi Iulia Livilla.

Iulia, bunica Agippinei Minor, a rămas în istoria antică drept un personaj de o frivolitate aparte, fiind interesată doar de satisfacerea plăcerilor trupeşti și cu un stil de viaţă scandalos care i-a şi pecetluit şfârşitul, fiind trimisă în exil chiar de tatăl său, Octavianus Augustus.

Ca fiică lui Germanicus și a Agrippinei Maior, a fost sora viitorului împărat Caligula, strănepoata lui Augustus, nepoata lui Marcus Agrippa și nepoata împăratului Claudius. Mai târziu, prin mașinațiuni politice și alianțe a reușit să-și atingă scopul și să devină soția împăratului Claudius, unchiul său.

Din prima sa căsătorie cu Cnaeus Domitius Ahenobarbus, un strănepot al lui Augustus, şi unul dintre cei mai brutali şi depravaţi oameni ai epocii, avusese pe fiul său, Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul împărat Nero. Tatăl lui Nero trăise mult timp în anturajul palatului, îl însoţise pe Germanicus în expediţia sa din Orient şi, din dorinţa lui Tiberius, se căsătorise cu Agrippina, în anul 28 e.n., când aceasta avea numai 13 ani.

In anul 37 e.N., ea l-a adus pe lume pe Nero, cel care va deveni faimos în istorie prin diverse mârșăvii, pritre care și incendierea Romei. Spre norocul Agrippinei, Ahenobarbus a murit de hidropizie în anul 40 e.N., lăsându-i o mare avere, avere pe care i-a confiscate-o în curând de hrăpăreţul ei frate Caligula, frate care apoi a exilat-o între anii 39-41 e.N. pe motiv de conspirație.

După asasinarea lui Caligula, noul împărat, unchiul ei, a rechemat-o din exil şi i-a restituit bunurile confiscate. Revenită în Roma, Agrippina a încercat imediat „să se apropie” de unchiul său, Claudius, dar s-a lovit imediat de ostilitatea Messalinei, soția proverbial de depravată a acestuia. Ca urmare a fost din nou exilată, de această dată împreună cu amantul său, filozoful Seneca. O încercare de căsătorie cu viitorul împărat Galba nu i-a reuşit, dar a devenit repede soţia bogătaşului orator Caius Sallustius Crispus Passienus, strănepot al marelui istoric. In curînd i-a murit şi acest al doilea soţ, aşa că în anul căsătoriei cu Claudius, tânăra văduvă avea 35 de ani şi era beneficiara unui copios testament. Era bănuită și acuzată că fusese cea care îi scurtase viața prin otrăvire, în anul 49 e.N.

In final liberții din paat au început să se teamă de reacțiile Messaliei împotriva lor așa că au organizat asasinarea ei. Principalul autor al salvării onoarei împăratului a fost libertul Nacissus. La cea dată Claudius era degradat în comportament, pe lângă faptul că era un fricos notoriu și un declasat din naștere.

Din experiența anterioară, liberţii din jurul lui Claudius intuiau prea bine, că o nouă împărăteasă ce urma să ia locul Messalinei va exercita o mare influenţă asupra firii slabe a bătrînului împărat, mai ales în ceea ce priveşte aranjarea succesiunii la tron. In asemenea situaţie, fiecare libert a luptat ca să triumfe candidata sa, în folosul personal. Cludius se afla în fața celei de a pastra căsătorii, cu toate că era un handicapat ce se bâlbâia, cu o paralizie celebrară care nu-i afectase judecata și saliva dezgustător

Narcissus îl sfătuia pe văduvul imperial să se recăsătorească cu cea de-a doua fostă soţie a sa, Aelia Paetina, motivând că acea femeie sterilă se va îngriji ca o adevărată mamă de educaţia celor doi fii ai săi, Britannicus şi Octavia.

Callistus. propunea în locul Aeliei Paetina, pe Lollia Paulina, văduvă, fără copii, deci fără de nici un fel de gelozie maternă faţă de cei doi prinţi.

Pallas susţinea însă pe amanta sa, Iulia Agrippina, fiică a lui Germanicus şi a Agrippinei Maior, mama lui Nero (deci nepoata lui Claudius), susținând că: „… ar face astfel să se întâlnească acest nobil vlăstar al familiei Iulia laolaltă cu urmaşii familiei Claudia şi că o femeie care şi-a dovedit rodnicia pântecelui şi care este şi în floarea tinereţii nu trebuie să ducă în altă casă strălucirea cezarilor”

Impăratul a ezitat un timp dar în cele din urmă a prelevat argumentul lui Pallas şi „vraja Agrippinei”, care venea adesea la locuinţa unchiului, pe care îl „săruta şi-l mângîia folosindu-se de dreptul de rudă”. Incă nu luase loc pe tron alături de Claudius, şi Agrippina îşi făcuse deja planul de a exercita ea în mod direct conducerea Curții și a imperiului şi de a asigura succesiunea la domnie fiului său, prin căsătorirea lui Nero cu Octavia, fiica lui Claudius, deoarece „…se părea că nimic nu este greu pentru sufletul unui împărat, ale cărui iubiri şi uri erau însufleţite sau poruncite de alţii”.

In tradiția și legislația romană căsătoria legală a unchiului cu o nepoată de frate apărea ca un adevărat incest. In mintea poporului superstiţios se considera că o astfel de căsătorie la nivel înalt era prevestitoare de mari nenorociri pentru stat. Incurcătura a fost rezolvată de Lucius Vitellius, cel ce săruta cândva papucul Messalinei. Totul s-a desfăşurat ca într-o piesă de teatru Cu un proiect în mână, acest om lipsit de scrupule s-a prezentat în Senat şi a arătat înaltei instituţii că sunt în joc „interesele întregii lumi” dacă nu se ajunge la realizarea acestei căsătorii. Ca  urmare, un senatusconsult „îl obligă” pe Claudius să ia de soţie pe Agrippina Minor Iulia, „o femeie deosebită ca neam, ca zămislire de prunci şi curăţenie sufletească”. După terminarea acestei comedii matrimoniale, Tacitus nota cu amărăciune:

„De aici încolo încep răsturnările în stat. Totul se supunea unei femei, care nu se mai juca, din toane, ca Messalina, cu treburile statului roman. Ainstituit o tiranie severă şi aproape bărbătească; purtând în lume o ţinută aspră şi mai adesea cu trufie. In palat nici urmă de destrăbălare, afară numai dacă, aceasta era în folosul despotismului ei (a  Agrippinei Minor Iula). Patima ei nesăţioasă de aur se acoperea sub ticluirea că se asigură mijloace pentru stat”. Numai către sfârşitul vieţii, Claudius a regretat căsătoria sa cu vicleana nepoată, despre care în primele zile de matrimoniu „spunea peste tot că ea este ca şi fiica lui, eleva lui, că s-a născut în casa lui şi a fost crescută pe genunchii lui”

Odată marele ţel atins, ambiţioasa Agrippina şi-a trasat o anumită conduită strictă de conducere, rezumată astfel de către Tsacitus în fraza : „Strămoşii ei au cucerit imperiul, din aceasta ea îşi cerea dreptul cuvenit”. Temându-se să nu aibă soarta depravatei Messalina, ea şi-a ales ca model demnitatea Liviei, dar tot „îmbrăcată în rochia lui Ulisse”.

Incă de la început, Agrippina s-a dovedit o bună suverană. A tăinuit abil legăturile cu libertul Pallas, a micşorat puterea liberţilor ce-l duceau de nas pe Claudius,a pus ordine în finanţe, a simplificat menajul palatului, iar scandalurile, asasinatele și sinuciderile s-au împuţinat. A obţinut rechemarea din exil a lui Seneca, care a devenit un preţios colaborator al lui Claudius, care atinsese vârsta de 58 de ani.

In anul 50 e.N., când prizonierul breton Caratacus a apărut înaintea tribunalului lui Claudius, a rămâs uimit zărind pe Agrippina nu departe de împărat, unde atrăgea privirile, şezând pe o altă tribună. „Era fireşte ceva nou, neobişnuit, faţă de tradiţiile străbune, ca o femeie să primească onorurile unor steaguri romane, dar Agrippina pretindea că este părtaşă la un imperiu creat de strămoşii ei” Treptat ea a luat parte la toate audienţele şi ceremoniile oficiale, şi a impus propriul portret pe monede, purtând coroana de spice a zeiţei Ceres, şi în temple I s-a deschis un cult special.

După ce și-a impus autoritate la curtea împerială, Agrippina Minor Iulia a trecut la realizarea marelui ei vis: pregătirea tronului pentru fiul ei, Nero şi înlăturarea moştenitorului legitim, Britannicus, fiul lui Claudius şi al Messalinei. Pentru a înlătura din obstacole, a organizat cu diplomație ca fiul său Nero să se căsătorească cu plăpânda Octavia, fiica lui Claudius.

Octavia era logodită de mult timp (41 e.n.) cu fiul lui Lucius Iunius Silanus Torquatus. Ca să desfacă această logodnă, prin aceeaşi canalie, Lucius Vitellius, a acuzat pe Silanus de incest, l-a şters din listele Senatului şi l-a silit să se sinucidă. După rușita acestor mârșevii, Nero  al ei s-a putut logodi imediat cu Octavia, în aşteptarea vârstei legale pentru încheierea căsătoriei. Intre timp, a lichidat fără zgomot pe Lollia Paulina ce aspirase cândva la mâna lui Claudius, apoi pe aristocrata Calpurnia, pentru faptul că prin frumuseţea ei atrăsese privirea insistentă a împăratului.

La 25 februarie anul 50  e.N, cu ajutorul libertului amant, Pallas, Agrippina a realizat a doua etapă a planului său: adoptarea lui Nero de către Claudius şi punerea lui pe picior de egalitate cu Britannicus, fiul natural al lui Claudius, care era cu trei ani mai mic, unul având 12 ani, altul 9 ani. Cu acest prilej i s-a acordat şi ei titlul de Augusta.

Ambiţioasa mamă s-a îngrijit să împartă bani armatei şi porului în numele lui Nero, ca să scadă popularitatea lui Britannicus. Imbrăca pe primul în costum triumfal, iar pe al doilea într-o simplă haină. Apoi a făcut o straşnică epurare printre dascălii lui Britannicus, însărcinând cu învăţătura lui oameni aleşi de ea.

Ca o ultimă precauţie, în anul 51e.N, Agrippina Minor a reuşit să înlăture de la comanda cohortelor pretoriene pe Rufius Crispinus şi pe Lusius Geta, ataşaţi cauzei lui Britannicus. Conducerea acestei gărzi a trecut sub ascultarea lui A. Afranius Burrus „ofiţer ce se bucura de o mare faimă ostăşească, dar care-şi da seama totuşi din voinţa cui ajunsese acolo” – scria Tacitus. Cu toată integritatea caracterului său, Burrus a acţionat în serviciul Agrippinei, în momentul ordonat de ea.

După atâtea manevre viclene și pline de ură, în faţa Agrippinei a mai rămas un singur obstacol, însăși persoana lui Claudius a cărui lichidare  a avut loc peste trei ani, aranjată cu prudenţă şi fără să trezească bănuieli. In același timp ea nu uita să-şi mărească prestigiul.

A obţinut privilegiile de vestală şi astfel într-un car aurit, alături de Nero, își permitea să urce pe Capitoliu, cinste acordată până atunci numai marilor preoţi.

Dădea audienţe, îşi serba oficial ziua naşterii şi a obţinut o gardă personală formată din soldaţi pretorieni aleşi de ea. La festivităţi stătea lângă împărat, unde primea ambasadorii străini, iar pe mare dispunea de o corabie specială. Spre a face cunoscut în întregul Imperiu roman rolul politic pe care îl deţinea în stat, au fost bătute monede de metal preţios pe care ea apărea faţă în faţă cu împăratul, sau alături de fiul său. Pe monedele de bronz emise de Senat era reprezentat numai chipul ei.

A dat o mare atenţie pregătirii intelectuale a lui Nero, pe care l-a încredinţat filozofului Seneca, rechemat prin stăruinţa ei din exil şi ridicat la rangul de senator. Nero mai avea şi alţi profesori de filozofie, disciplină căreia Agrippina nu-i acorda nici o încredere. La cererea ei, Seneca a iniţiat pe Nero în domeniul literaturii şi retoricii, iar Burrus în probleme de artă militară.

In anul 53 e.N., Nero, pe atunci în vârstă de 16 ani, a primit oficial în căsătorie pe Octavia, fiica împăratului; totodată a îmbrăcat toga virilă A fost numit „şeful tinerimii” şi a pimit funcţii de preot. Agrippina devenise acum atotputernică şi căuta prin uneltiri să-l determine pe Claudius ca, printr-o cruzime neobişnuită, să lichideze pe ultimii ei rivali. Au căzut capetele lui Tarquitius Priscus şi al lui Statilius Taurus, unul invidiat de așa-zisa împărăteasă pentru grădinile sale, altul pentru bogăţia sa. Din „pricini femeieşti”, a făcut să dispară pe mătuşa sa, Domitia Lepida, învinuită că umblă cu farmece pe lângă împărat. Libertul Narcissus a încercat zadarnic să apere pe Lepida, atitudine care a mărit ura Agrippinei împotriva puternicului libert. Simțind primejdia ce venea din partea Agrippinei, el a declarat că-şi aşteaptă moartea, indiferent de cine va domni după Claudius, fiindcă despre Agrippina: „nimeni nu se îndoieşte că, pentru ea, cuviinţă, ruşine, trup, toate sunt mai prejos decât setea de domnie.

Spunând acestea şi altele la fel în multe împrejurări, Narcissus îl îmbrăţişa pe Britannicus, înălţa rugăciuni ca anii să-i aducă puterea cât mai curând. Credinciosul libert îşi întindea braţele când către zei, când către tânărul căruia îi dorea fierbinte să crească, să-i alunge pe vrăjmaşii tatălui său, chiar de-ar fi să se răzbune împotriva ucigaşilor mamei sale”.

Soarta lui Britannicus a fost puternic pecetluită din cauza prostiei tatălui său, care, fiind bolnav şi împins de Agrippina, a declarat în Senat că numai Nero era capabil să-i succeadă în caz că va muri. Dar împăratul s-a vindecat şi a  început să se trezească în cele din urmă, mai ales atunci când Nero a luat cuvântul în faţa tribunalului şi a apărat pe troeni, scutindu-i de impozite, ca şi când el ar fi fost împărat. A avut loc chiar un conflict între Agrippina şi Claudius, cu ocazia ruperii zăgazurilor lacului Fucinus, lucrare de îndiguire condusă de Narcissus. Apele au năvălit cu furie, aducând mare pagubă şi înspăimântând pe fricosul împărat.

Intriganta a încercat „să-l învinuiască pe Narcissus, supraveghetorul lucrărilor, de lăcomie şi de prădare a avutului statului, dar nici Claudius nu a tăcut, învinuind-o că e o femeie care nu-şi poate stăpâni nici mânia, nici ambiţiile ei prea mari”

Narcissus dispunea de un puternic partid în Senat şi a căutat să deschidă ochii împăratului împotriva uneltirilor Agrippinei. El fusese acela care o răsturnase pe Messalina, iar acum căuta să o îndepărteze şi pe Agrippina.

Situaţia perfidei împărătese se agrava, de îndată ce Claudius şi-a adus aminte că-i tatăl lui Britannicus, ajuns acum la vârsta de 13 ani şi căruia îi putea acorda, cu anticipaţie, toga virilă. Intr-o bună zi, împăratul a declarat „că lui îi este scris de ursită să îndure purtarea neruşinată a soţiilor şi apoi să le pedepsească”.

Intorsătura a lucrărilor politice, au determinat pe Agrippina să-și dea seama că sosise momentul să acţioneze, pentru a nu fi prea târziu. Situaţia se părea să-i fie favorabilă. Păzitorul cel mai credincios al lui Claudius şi Britannicus, libertul Narcissus, bolnav de gută, plecase la băile de la Sinuessa. Atunci, Agrippina, de mult decisă pentru crimă, hotărî otarava, mai înainte ca dragostea împăratului să se reîntoarcă la fiul său bun. Se gîndi la un moment dat să caute ceva care să tulbure mintea împăratului şi să-i amâne clipa morţii. A părăsit însă repede acest plan şi a ales o otrăvire fulgerătoare, dar care să nu dea de bănuit. Și-a asociat ca unealtă pe o faimoasă femeie, meşteră în astfel de treburi, Locusta, şi pe eunucul Halotus, cel ce aducea mâncarea împăratului.

Tacitus a relatat: „Otrava a fost turnată într-o mâncare de ciuperci care-i plăcea foarte mult împăratului. Puterea ei nu fu simţită fie din cauza rătăcirii mintale a lui Claudius, fie pentru că era beat. In acelaşi timp, deşertându-şi pântecele, a părut că se uşurează. Din această pricină, Agrippina a fost cuprinsă de groază, deoarece se temea de cele ce vor urma după aceea. A înfruntat primejdiile acelor clipe şi a recurss la medicul Xenofon, a cărui complicitate şi-o asigurase din vreme. Acela, sub cuvânt că-l ajută pe bolnav în sforţările lui să verse, se crede că i-a vârât în beregată o pană înmuiată într-o otravă fulgerătoare, ştiind bine că o crimă, oricât de înfiorătoare ar fi, se începe cu primejdie, dar se termină cu răsplată”.

Nătângul împărat Claudius a pornit spre porţile lui Hades, fără ca Roma să ştie, deoarece Agrippina, timp de trei zile după otrăvire, a dat buletine medicale false despre boala împăratului. A izolat pe Britannicus împreună cu sora sa într-un apartament, ca nici ei să nu afle tragedia tatălui lor, iar porţile palatului erau peste tot zăvorâte sub paza straşnică a pretorienilor.

Intre timp, Senatul ţinea şedinţe, pregătindu-se ca, împreună cu consulii şi preoţii să înalţe rugăciuni pentru sănătatea împăratului. Cadavrul lui Claudius zăcea sub un morman de pături şi Agrippina îndurerată îşi arăta peste tot compasiunea faţă de Britannicus şi Octavia.

După ce s-a consumat şi această comedie lugubră: „abia cu trei zile înainte de idele lui octombrie, pe la amiază, s-au deschis deodată uşile palatului imperial şi Nero, însoţit de Burrus, a ieșit spre a se duce la cohorta care, potrivit rânduielilor militare, făcea de gardă atunci. Acolo după cuvintele de îndemn ale prefectului trădător, Burrus, Nero a fost primit cu urări de bine şi urcat în lectică”

Se spune că mulţi soldaţi au rămas nedumeriţi, constatând absenţa lui Britannicus, pe care-l considerau comoştenitor alături de Nero. In cele din urmă, „primiră cu toţii ce li se înfăţişă”. De acolo, dus în castrul pretorian, Nero rosti o cuvântare, făgăd un donativum şi a fost salutat ca imperator, la 12 octombrie anul 54 e.N.  Britannicus, fiul lui Claudius, a fost otrăvit la o cină în anul 55 e.N.

A urmat, fără împotrivire, dar cu destulă amărăciune, adeziunea Senatului, a armatei din provincii şi a poporului din Roma. S-au acordat şi onoruri divine lui Claudius. La cererea Agrippinei, ceremonialul lor a fost tot aşa de măreţ ca şi cel din vremea lui divus Augustus. Tacitus a spus că testamentul defunctului a rămas secret ca „să nu tulbure sufletul poporului, stârnind ură împotriva nedreptăţii”.

.  Britannicus, fiul lui Claudius și adevăratul moștenitor al tronului roman a fost otrăvit curând, la o cină din anul următor, 55 e.N.

Deoarece Nero avea doar 16 ani când l-a urmat pe Claudius, Agrippina a încercat imediat să joace rolul de regent. La început a exercitat o influență puternică în treburile imperiului, dar puterea ei a slăbit treptat, deoarece Nero a preluat conducerea guvernării și a devenit un monstru în viața particulară și.publică. Relațiile dintre mama criminală și fiul declasat psihic au devenit repede antagonice. Ca rezultat al opoziției Agrippinei față de încurcarea lui Nero cu Poppaea Sabina, soția unui bun prieten, Otho Marcus, trimis guvernator în Lusitania, și repudierea soției Octavia,, împăratul a decis să-și ucidă mama. A invitat-o la Baiae, lângă Napoli, pentru împăcare, iar la plecare i-a pus la dispoziție o navă capcană care trebuia să se dezintegreze și să se scufunde  pe Golful Napoli, dar ea a înotat pe țărm și s-a salvat. In cele din urmă, a fost ucisă la ordinul lui Nero chiar în casa ei.

Atât această mamă, cât și fiul ei monstrous și obsedat de aptitudinile lui musicale, au distrus ultimile urme de onoare ale dinastiei Iulio-Claudiene și chiar au  dus la pieirea ei.