BASARAB al III-lea LAIOTĂ CEL BĂTRÂN

Nu se cunoaște anul nașterii acestui pretendent insistent la tronul Țării Românești, dar se știe că a fost fiul lui Danciu și nepot al lui Dan al II-lea, nu fiul său, așa cum afirma într-o scrisoare către burgraful Brașovului. din data de 15 iunie 1475. Numai cu ajutor din afară, Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân a deținut efemer tronul Țării Românești  de patru ori, între noiembrie - decembrie 1473, 1474, ianuarie 1475 - octombrie 1476, decembrie 1476 - noiembrie 1477. De altfel, a fost un domnitor puțin cunoscut, practic un domnitor aventurier.



Frescă din mănăstirea Horezu (Hurezi)

Incercările lui Ștefan cel Mare al Moldovei de a închega un front românesc antiotoman nu s-au bucurat de succes. A încercat să-și realizeze planul începând cu sprijinirea unui Basarab îndepărtat de truchiul marilor domnitori munteni. Acela, Laiotă, a apărut pentru prima oară în preajma marelui voievod Ștefan cel Mare ca pretendent la tronul muntean în anul 1472 în pline pregătiri moldovene pentru ofensiva care avea să-l alunge pe Radu cel Frumos, supus Porții otomane, în toamna anului următor.

Domnitorul moldovean a început campania militară pe 8 noiembrie 1473 trecând pe la Milcov cu armatele unite ale Moldovei și corpurile de mercenari angajate de pretendentul Laiotă. A înaintat pe la Râmnicul Sărat, Buzău și Gherghița. In zilele 18-20 noiembrie 1473, în lupta de la pârâul Vodna (Vodnău), Ștefan cel Mare a înfrânt armata lui Radu cel Frumos. Radu cel Frumos ieșit în întâmpinarea armatei invadatoare undeva pe lângă Gherghița, în Prahova, unde a avut loc așa numita "bătălie de la Cursul Apei" (Vodna). Voievodul muntean înfrânt a fost obligat să se refugieze în cetatea Bucureștiului, o întăritură rudimentară. După bătălie oștile moldovene au înaintat spre Târgșor și apoi spre sud-est pentru a atinge capitala Țării Românești. Capitala lui Radu cel Frumos, numită și cetatea Dâmboviței a fost supusă unui asediu scurt, dar violent, pe 24 noiembrie 1473. Ștefan cel Mare l-a instalat  ca domn pe Liotă Basarab. 
Văzându-se fără perspectiva vreunui sprijin extern, Radu cel Frumos a fost obligat să fugă în noaptea de 23 noiembrie spre cetatea Giurgiu, capitala raialei turcești. De la Giurgiu a revenit după numai câteva zile, pe 28 noiembrie 1473, cu o armată de 13.000 de turci și 6.000 de munteni, armată spulberată de domnul Moldovei împreună cu noul voievod al Țării Românești, Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân.

Incercarea lui Radu cel Frumos de a-și recâștiga tronul s-a transformat într-un eșec grav lângă București, unde Ștefan cel Mare a tras în țeapă pe cei 2300 de prizonieri.

Sub aceste auspicii a început prima domnie a lui Laiotă, care s-a urcat pe tronul bunicului său cu numele de Basarab. Nu însă pentru mult timp, căci la sfârșitul lui decembrie, pe  data 23, Radu cel Frumos a trect din nou Dunărea în fruntea unei armate estimată în jurul a 12.000 de munteni și 17.000 de turci. Laiotă, lipsit de sprijinul protectorului său, s-a văzut nevoit să renunțe la tron și să se refugieze în Moldova, urmărit de oastea turcească ce a înaintat până la Bârlad, loc unde invazia a fost înfrântă de domnitorul Moldovei. Laiotă s-a bucurat numai de domnie de o lună. Radu cel Frumos a reluat scaunul țării pe 23 decembrie 1473.

In 1474, Ștefan cel Mare a intervenit de mai multe ori în Țara Românească al cărei scaun era disputat acum de trei pretendenți, Radu cel Frumos, Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân și Basarab cel Tânăr Țepeluș. Revenirea pe tron a lui Radu cel Frumos nu îi convenea deloc lui Ștefan, care, în acel an 1474, în martie, a reluat eforturile de înscăunare a lui Laiotă și a reușit. Prima expediție se pare că nu a avut succes căci o nouă expediție a fost pornită în luna august a aceluiași an. Nu se cunoaște rezultatul luptelor din aceea vară, însă, o lună mai târziu, Basarab al III-lea cel Bătrân, reînscăunat pe tronul strămoșilor săi, a solicitat principelui Transilvaniei, Ștefan Bathory I de Ecsed, sprijin militar până la sosirea armatelor moldovene care erau pe drum.

Armata ardeleană a venit repede, însă nu pentru a-l susține pe Laiotă Basarab, ci pentru a impune pe tron pe Basarab cel Tânăr, nepotul de frate al acestuia. Prima luptă dintre cei doi s-a dat pe 5 octombrie 1474 și a marcat o strălucită victorie a lui Laiotă Basarab. In același timp, oastea lui Ștefan cel Mare a asediat cetatea Teleajen, aflată încă sub ascultarea lui Radu cel Frumos. In numai câteva zile garnizoana formată din nobili munteni a fost decimată, iar cetatea incendiată. In

In prima jumătate a anului 1475, Radu cel Frumos a fost înlăturat definitiv de pe tronul Țării Românești, tronul revenind lui Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân. In acea lună octombrie 1474, Ștefan cel Mare a întreprins o campanie împotriva lui Laiotă Basarab care trecuse de partea turcilor.
Numai după două luni și jumătate, la 10 ianuarie 1975 a obținut memorabila victorie împotriva armatei turce trimsă de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul. In armata turcă s-a integrat și un corp de oaste a lui Laiotă Bsarab, care își dovedea trădarea

Situația s-a complicat la începutul anului 1476 căci Ștefan cel Mare, nemulțumit de ieșirea Țării Românești din coaliția anti-otomană, a început demersurile pe lângă regele maghiar pentru a-l elimina și a pune pe tron pe Vlad Țepeș și numai destinderea relațiilor dintre Laiotă Basarab și Matei Corvin, pe fondul tratatului de pace dintre Regatul Maghiar și Polonia din 1474, au amânat înlocuirea lui. Matei Corvin însă nu a uitat să mențină presiunea asupra domnitorului muntean căci l-a eliberat pe Dracula - Vlad Țepeș, iar, printr-o scrisoare datată 10 ianuarie 1476 le-a poruncit brașovenilor să stea la dispoziția acestuia, totodată poruncindu-le să păstreze și bunele relații cu voievodul muntean.

Decizia de a păstra o garnizoană de soldați ai lui Vlad Țepeș în sudul Ardealului l-a nemulțumit pe Laiotă cel Bătrân care, într-o scrisoare adresată sașilor Sibiului, datată 22 februarie 1476, afirma că nu se mai poate considera prietenul lor de vreme ce sprijină pe adversarul său. Un protest asemănător a fost adresat și conducătorilor Brașovului în care spunea că de vreme ce el îi protejează de invaziile turcești, "[...]vrăjmașii noștri se ridică din mijlocul vostru și se duc în Moldova împreună cu secuii și-mi pradă țara și se întorc iarăși între voi și beau și mănâncă în casele voastre[...]", totodată, în numele prieteniei cu voievodul Ardealului, le cere "[...]să pedepsească pe acei secui..., precum și pe pribegii ce se ridică din mijlocul vostru[...]".

Brașovenii, susținuți de voievodul moldovean și de regele maghiar, au refuzat să răspundă solicitărilor lui Laiotă Basarab cel Bătrân care și-a reînoit de câteva ori cererile până spre vara acelui an când, convins că există o înțelegere între aceștia și Ștefan cel Mare, a trecut fără rezerve în tabăra otomană așa cum a aratat un raport al sibienilor din 25 iunie 1476. De fapt este mai mult ca sigur că această "strângere" a relațiilor dintre Laiotă și Mahomed al II-lea, sultanul otoman, s-au produs pe fondul marii ofensive ce urmărea anexarea Moldovei din vara acelui an, care avea să ducă la marea bătălie de la Valea Albă din 26 iulie. Jignit de înfrângerea rușinoasă din 1475, sultanul Mahomed al II -lea pornit o mare campanie de cucerire a Moldovei cu o armată de circa 150.000 de oșteni. Lui i s-a alăturat și trădătorul Laiotă Basarab în fruntea a 10.000-12.000 de oșteni. Campania turcă deși a devastat țara nu a putut cuceri nicio cetate moldoveană. Mahomed al II-lea s-a retras peste Dunăre cu o armată amenițată de venirea oastei lui Matei Corvin și decimată de foamete și ciumă. Practic și acea campanie s-a încheiat cu o înfrângere.

Infrângerea Imperiului Otoman din vara lui 1476 avea să anunțe, în mod firesc, și sfârșitul ultimei domnii a lui Laiotă Basarab. La sfârșitul aceleiași luni, Vlad Țepeș, Basarab Țepeluș și Ștefan Báthory s-au întâlnit la Mediaș să facă planul ofensivei în Țara Românească, iar pe 27 iulie deja o armată de circa 25.000 de oameni mărșăluia spre Târgoviște în frunte cu Drăculea. Cu toate acestea, ofensiva maghiară și moldoveană a  început abia la începutul lui noiembrie. Laiotă, cu o armată de circa 18.000 de oameni a  încearcat să reziste undeva lângă Târgoviște însă armata maghiară a învins oastea într-o sângeroasă bătălie. Laiotă, împreună cu rămășițele armatei sale, s-a retras și s-a închis în cetatea Bucureștiului. Pe 8 noiembrie, Vlad Țepeș a anunțat cu bucurie, în Târgoviște, că "[...]am răsturnat pe vrăjmașul nostru Laiotă[...]" iar pe 11 noiembrie, Ștefan Báthory, din tabăra ce asedia Bucureștiul anunța că țara este compet anexată și deja fusese instalat noul voievod. De altfel și cetatea Bucureștiului avea să cadă pe 16 noiembrie 1476, după un asediu de 15 zile.

Basarab Laiotă cel Bătrân a reușit să scape refugiindu-se peste Dunăre, în așteptarea unor vremuri prielnice pentru reluarea tronului, așa cum apare în scrisoarea lui Matei Corvin către ducele Saxoniei. Iar acele vremuri aveau să vină imediat după retragerea armatelor de susținere căci undeva în decembrie 1476 sau la mijlocul lunii ianuarie anul următor Laiotă, în fruntea unui contingent otoman, înainta spre București. Undeva, între Giurgiu și cetatea de scaun, Vlad Țepeș a fost asasinat, sau după unele relatări conteporane cu evenimentul, prins și decapitat.

Laiotă se reîntoarce pe tron însă și această ultimă domnie nu avea să țină decât până în noiembrie 1477 când din nou voievodul Moldovei a năvălit în Țara Românească și, în urma unei bătălii, tronul a fost dat nepotului său omonim, Basarab cel Tânăr, numit Țepeluș.

Inainte de 22 decembrie 1480, Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân a murit în Trasilvania, și se pare că tot acolo a fost înmormântat.

RADU CEL FRUMOS

Voievodul Radu III cel Frumos s-a născut de 2 luna august 1439 și a murit în luna ianuarie anul 1475 de sifilis. Radu cel Frumos a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475). A fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul și al domniței moldovene Cneajna. S-a ridicat la domnie cu ajutor turcesc, ajutor dat de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, împotriva fratelui său vitreg, Vlad Țepeș. La 26 aprilie 1462 (la numai 9 ani după ce cucerise Constantinopolul) Mahomed al II-lea a pornit o mare campanie împotriva Țării Românești, urmărind supunerea țării prin înlocuirea lui Vlad Țepeș, care crea mari dificultăți la Dunăre, cu fratele său, Radu, zis "cel Frumos".

Acest Radu a fost un personaj slab, lipsit de prestanță, și mândrie și fără calități, care s-a ales cu faima de ,,cel Frumos“ din haremurile sultanului, ca partener de sodomie al aceluia. Ca domnitor al Ţãrii Româneşti s-a arătat destul de cuminte cu Sublima Poartă, pentru că trimitea regulat tributul, dar fãcea şi un joc dublu, informând pe cei din Ardeal despre mişcările otomane de la Dunăre.

In 1442 cănd tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, a fost eliberat din captivitatea turcă, el și fratele mai mare, viitorul Vlad Țepeș au rămas ostatici la otomani. Vlad Țepeș a rămas la turci numai până în 1448, iar Radu până în 1462, ani între care s-a islamizat și s-a pervertit.

Radu a primit domnia cu ajutorul lui Mahomed al II-lea, care a întreprins o mare expediție împotriva lui Vlad Țepeș, expediție începută la 26 aprilie 1462. Se spune că uriașa armată otomană avea un efectiv de 200.000 de oșteni (număr exagerat). Pe de altă parte, o flotă turcă compusă din 25 de trireme și 150 de vase mici a venit dinspre Deltă și a incendiat Brăila.

In mai 1462, Vlad Țepeș a nimicit o armată otomană cu rol de avangardă, condusă de marele vizir Mahomed-pașa și a urmărit trupele invadatoare până la Dunăre. La începutul lunii  iunie, armata Țării Românești a fost înfrântă și turcii conduși de însuși sultanul Mahomed al II-lea au pătruns în țară și au înaintat spre Târgoviște.

La 16 iunie, Vlad Țepeș a executat un celebru atac de noapte asupra taberei turcești, provocând o mare debandadă și pagube importante inamicului. Atacul principal s-a îndreptat spre cortul sultanului, dar cortul vizat a fost al altui comandat ottoman.

In iulie 1462, după ce a incendiat capitala Târgoviște, Vlad Țepeș s-a retras spre nord, evitând o confruntare decisivă cu otomanii.

La data de 15 august 1462 Radu cel Frumos a fost lăsat de sultan pe tronul de la Târgoviște. Sprijinit de un detașament turcesc, trădătorul Radu a fost recunoscut ca domn și de boierii speriați de duritatea lui Țepeș. In acelaşi timp vicecomitele secuilor le scria braşovenilor şi castelanilor de la Bran să respecte pacea încheiatã cu ,,ilustrul principe Radu, acum voievod al părţilor transalpine“. La 14 octombrie 1462 a apărut prima mențiune documentară a Bucureștiului ca reședință domnească a lui Radu zis “cel Frumos”.

Nevolnicul Radu a fost recunoscut şi de unguri ca domnitor al Ţãrii Româneşti. A avut repetate conflicte cu Ştefan cel Mare care s-au soldat cu tot atîtea înfrîngeri.
La sfârșitul anului 1469 o armată munteană, ce avea sprijinul begilor turci din Dobrogea, a încercat, fără a reuși, să cucerească cetatea Chilia, aflată în stăpânirea moldovenilor.

In februarie 1470, Ștefan cel Mare al Moldovei a întreprins o campanie împotriva lui Radu cel Frumos, ocazie cu care oastea moldoveană a prădat și a ars Brăila, Orașul de Floci și județul Ialomița, ca pedeapsă pentru politica pro-otomană a lui Radu cel Frumos.

In anul 1471, primăvara, Radu cel Frumos a întreprins o expediţie în Moldova cu dorinţa de a se răzbuna pentru atacul moldovean din anul precedent. La Soci, în ziua de 7 martie, armata lui Radu a fost zdrobită de oastea lui Ştefan cel Mare lângă hotarul țării.
In noiembrie 1473, Ștefan cel Mare a întreprins o campanie în Țara Românească, urmărind înlocuirea lui Radu cel Frumos, supus Porții otomane, cu Laiotă Basarab (Basarab cel Bătrân). Armata moldoveană a pătruns pe la Milcov, înaintând pe la Râmnicul Sărat, Buzău și Gherghița. In zilele 18-20 noiembrie, în lupta de la pârâul Vodna (Vodnău), Ștefan cel Mare înfrânge armata lui Radu cel Frumos, care se retrage. De acolo armata moldoveană s-a îndreptat spre Târșor și după patru zile, la 24 noiembrie 1473, Ștefan cel Mare a cucerit cetatea Dâmboviței și l-a instalat ca domn pe Laiotă Bsarab. Imediat, la 28 noiembrie, turcii au încercat să-l repună în domnie pe Radu cel Frumos. Armata turcă, cu circa 13.000 de oșteni, alături de un contingent de munteni de 6.000 de oameni, au suferit o mare înfrângere din partea lui Ștefan cel Mare. Cei circa 2300 de prizonieri au fost trași în țeapă.

In anul 1473, cel de al doilea rãzboi cu Ştefan a fost catastrofal pentru Radu cel Frumos, care și-a pierdut domnia, iar familia i-a fost luatã prizonierã.

In decembrie 1473, turcii au întreprins o nouă campanie în Țara Românească și Moldova. Radu cel Frumos, în fruntea unei armate de 17.000 de turci și 12.000 de munteni, a înlăturat pe Laiotă Bsarab, reluând domnia la 23 decembrie 1673, după care a pătruns în Moldova, jefuind și prădând până la Bârlad.

In martie 1474, cu sprijin de la Ștefan cel Mare, Laiotă Bsarab a pătruns din nou în Țara Românească și după înlăturarea lui Radu cel Frumos, a reluat scaunul domnesc. In octombrie același an, Ștefan cel Mare întreprinde o campanie împotriva noului domn al Țării Românești, înscăunat cu ajutorul său, Laiotă Basarab, care trecuse repede de partea turcilor.

Relaţiile cu sibienii şi braşovenii au fost reci din partea lui Radu cel Frumos: o serie de scrisori se referã la greutãţile pe care le întîmpinau negustorii de o parte şi de alta . Chiar Matei Corvin a ordonat la data de 8 februarie 1470 să se interzicã exportul de grîu, mei, ovãz şi orz spre Ţara Româneascã deoarece aceasta provoacã ,,scumpete“ şi ,,lipsã“ în Ardeal. Radu cel Frumos a fost căsătorit cu o anume Maria şi a avut o fiicã cu acelaşi nume care a căzut prizonieră în mâinile lui Ştefan cel Mare, fiică care a devenit şi soţia învingătorului, Maria Voichița, în 1478. Nu se cunoaşte locul exact unde a fost înmormîntat Radu cel Frumos. Istoricii vorbesc, ca o ipoteză, despre ctitoria sa mănăstirea Tânganul.

Radu cel Frumos a ajuns domn în Țara Românească, dar fără talent militar și fără pasiune. Radu, a devenit cunoscut în timpul său mai ales pentru frumusețea sa  și pentru erotismul său. Vlad Tepeș l-a urât de moarte pe “fătălăul” de Radu, care era foarte înclinat spre sex și voluptate, iar nu spre arta militară, o rușine pentru familia Basarabilor.

Evident că Radu a dus o viață de excese sexuale, devreme ce a murit relativ tânăr de…sifilis.

Fiica domnului muntean Radu cel Frumos şi al Doamnei Maria Despina, a fost luată ostatică împreună cu mama sa, la 24 noiembrie 1473, în timpul incursiunii întreprinse de Ştefan cel Mare împotriva lui Radu cel Frumos. Cele două domniţe au fost date în grija consoartei domnului Moldovei, Maria de Mangop: „…ilustrele membre ale casei Drăculeştilor, de sorginte Basarabă, au fost date în primire doamnei Maria, spre a fi tratate conform rangului şi educaţiei – dar şi importanţei lor politice şi diplomatice”. Curând, domnul i-a schimbat statutul din azilantă în oaspete de rang înalt, respectată şi protejată de toată Curtea.

După dispariţia prematură a Mariei de Mangop, la 19 decembrie 1477, Maria Voichiţa a devenit Doamna Moldovei, cel mai probabil în vara anului 1478, astfel unindu-se ramura Drăculeştilor a dinastiei Basarabilor cu ramura Bogdăneştilor a dinastiei Mușatinilor. Fiul lor Bogdan și nepot al lui Radu cel Frumos, născut la 16 iunie 1479, a devenit domn după moartea ilustrului său părinte, survenită la 2 iulie 1504. Alături de acest fiu Doamna i-a mai dăruit încă "două fiice frumoase" (Cronicile slavo-române), Ana, rămasă necăsătorită (†1499, Mănăstirea Bistriţa), şi Maria Chiajna, căsătorită cu nobilul polonez Wiesnowiecki (†18 mart. 1518, Mănăstirea Putna).

Influenţa asupra soţului a fost destul de importantă, dovadă faptul că, după 1487, cei doi au iniţiat construirea mai multor biserici în stilul Putnei, Milişăuţii, Pătrăuţii, Voroneţul, Sf. Ilie din Suceava, Bălineştii, Dorohoiul – unde se află şi un superb portret al Mariei Voichiţa, (în stilul Primăverii lui Botticelli). Cea de la Pătrăuţi, construită în 1487, a fost dăruită iubitei sale soţii la împlinirea vârstei de 30 de ani. In tabloul votiv, domnul, zugrăvit cu un chip rotund şi luminos, încadrat de plete blonde, ținând în mâini macheta bisericii pe care o prezintă ca pe o ofrandă lui Iisus Hristos, prin intermediul lui Constantin cel Mare, stă alături de soția sa, de Bogdan și de cele două domnițe. Maria Voichiţa apare şi în celelalte tablouri votive alături de soțul său, urmată de copii și câteodată de nepot, viitorul Ștefăniță Vodă. Doamna a murit, conform spuselor lui Grigore Ureche: „Vă leato 7019 fevruarie, miercuri în săptămâna albă”. A fost înmormântată cu mare cinste de fiul său la Putna.