LOUISE DE SAVOIA

Louise de Savoia

Personalitate medievală remarcabilă, Louise de Savoia (11 septembrie 1476 – 22 septembrie 1531) a fost o nobilă franceză, Ducesă de Auvergne și Bourbon, Ducesă de Nemours și mama regelui Francisc I-ul al Franței. Ea a fost activă politic și a servit ca regentă a Franței de trei ori, în 1515, în 1525–1526 și în 1529.

Louise de Savoia s-a născut la Pont-d'Ain și a fost fiica cea mare a lui Filip al II-lea, Duce de Savoia și a primei soții a acestuia, Margaret de Bourbon. Fratele ei, Filiberto al II-lea de Savoia, i-a succedat tatălui lor ca șef al Casei de Savoia și conducător al ducatului. El a fost succedat de fratele lor vitreg, Carol al III-lea, Duce de Savoia.

Pentru că mama lor a murit când Louise avea numai șapte ani, ea a fost crescută de Anne de Beaujeu, care era regentă a Franței pentru fratele ei Carol al VIII-lea. La castelul Amboise ea a întâlnit-o pe Margaret de Austria, care a fost logodită cu tânărul rege și cu care Louise va negocia pacea câțiva ani mai târziu, între Franța și Sfântul Imperiu Roman de nașiune germană, condus de Carol al V-lea (Carol Quintul).

La vârsta de 12 ani, la 16 februarie 1488, la Paris, Louise s-a căsătorit cu Charles de Valois, Conte de Angoulême, care avea 29 de ani. Totuși, ea a început să trăiască cu soțul ei după ce a împlinit 15 ani. In ciuda faptului că soțul ei a avut două metrese, mariajul nu a fost unul nefericit și ei au împărțit dragostea pentru cărți.

Metresa soțului ei era Antoinette de Polignac, Dame de Combronde, cu care el avea două fiice nelegitime, Jeanne de Angoulême și Madeleine. Antoinette a devenit doamna de onoare și confidenta ei. Copiii Antoinettei au fost crescuți împreună cu cei ai Louisei. Charles a avut și o altă fiică nelegitimă, Souveraine, cu Jeanne le Conte, care de asemenea a locuit la castelul Angoulême. Mai târziu, Louise va aranja căsătorii pentru copiii nelegitimi ai lui Charles.

Primul lor copil, Marguerite, s-a născut la 11 aprilie 1492; al doilea copil al lor, Francisc, s-a născut la 12 septembrie 1494.

Când soțul ei s-a îmbolnăvit în iarna anului 1495, ea l-a îngrijit și a suferit mult când el a murit la 1 ianuarie 1496.

Louise a avut un simț deosebit privind complicațiile politicii și diplomației și a fost profund conștientă de progresele artelor și științelor din Italia Renașterii. Incă de tânără s-a dovedit o personalitate puternică, hotărâtă și activă.

S-a străduit să acorde copiilor ei o educație în spiritul Renașterii italiene, ajutată și de confesorul italian, Cristoforo Numai din Forlì. Când a devenit văduvă la vârsta tânără de 19 ani, Louise și-a dirijat copiii într-o poziție care să le asigure un viitor promițător fiecăruia. Și-a mutat familia la curtea regelui Ludovic al XII-lea, vărul soțului ei. Fiul ei, Francisc (Francois) a devenit favorit al regelui, care i-a dat pe fiica sa, Claude de Franța, în căsătorie, la 8 mai 1514.

Cu această căsătorie, Ludovic al XII-lea l-a desemnat pe Francisc drept moștenitorul său. Odată cu moartea lui Ludovic al XII-lea, la 1 ianuarie 1515, Francis a devenit rege al Franței.

La 4 februarie 1515, Louise a fost numită Ducesă de Angoulême și la 15 aprilie 1524, Ducesă de Anjou.

Mama ei a fost una dintre surorile ultimilor duci ai ramurii principale din familia de Bourbon. După moartea lui Susan, ducesa de Bourbon, în 1521, Louise, bazată pe apropierea sângelui, a ridicat pretenții asupra ducatului de Auvergne și asupra altor posesiuni ale Bourbonilor. Aceaste pretenții au condus-o (susținută de fiul său, regele) în rivalitate împotriva lui Carol al III-lea, ducele de Bourbon, văduvul lui Susan. I-a propus aceluia să se căsătorească pentru a soluționa problema moștenirii casei de Bourbon. Când a fost respinsă de Carol, Louise a început eforturi să-l submineze. Acestea ua dus la exilul lui Carol și la încercarea lui de a-și recâștiga statutul pierdut printr-un război împotriva regelui. Carol de Bourbon a murit în 1527, nereușind să-și recâștige terenurile și titlurile pierdute. Louise a recuperat Auvergne din confiscări și a devenit ducesă.

Louise de Savoia a rămas activă politic în numele fiului ei, în special în prima parte a  domniei lui. In timpul absențelor sale, ea a acționat în calitate de regent în numele lui. Louise a servit ca Regent al Franței în 1515, în timpul războiului regelui în Italia, și din nou între 1525-1526, când regele era în război și în timpul ce a fost luat prizonier în Spania. Francisc I-ul a pierdut dezastros bătălia de la Pavia în 1525 și a devenit prizonierul împăratului Carol Quintul. A fost deținut la Madrid, timp în care mama sa a dus intense tratative de a-l elibera și de a-i plăti eliberarea. Eliberarea a presupus concesii majore către Carol Quintul.

Ea a inițiat relații de prietenie cu Imperiul Otoman prin trimiterea unei misiuni la Suleiman Magnificul solicitând asistență, dar misiunea s-a pierdut pe drum în Bosnia. In decembrie 1525, a fost trimisă a doua misiune, condusă de Jean Frangipani, care a reușit să ajungă la Constantinopol, capitala otomană, cu scrisori secrete care solicitau eliberarea regelui Francisc I-ul și un atac asupra Habsburgilor. La 6 februarie 1526, Frangipani s-a întors cu un răspuns pozitiv de la Suleiman, reprezentând primul pas pentru alianța franco-otomană.

Louise a fost principalul negociator în Tratatul de la Cambrai între Franța și Sfântul Imperiu Roman, încheiat la 3 august 1529. Tratatul, denumit "Pacea doamnelor" a pus capăt celui de-al doilea război italian între dinastia Valois și dinastia Habsburg. Temporar tratatul a confirmat hegemonia habsburgică în Italia și a fost semnat de Louise de Savoia pentru Franța și cumnata ei, Margareta de Austria, pentru Sfântul Imperiu Roman.

Louise de Savoia a murit la 22 septembrie 1531, la Grez-sur-Loing. Rămășițele ei au fost înmormântate la biserica Saint-Denis din Paris. După moartea ei, teritoriile posedate, inclusiv Auvergne, au ajuns în posesia Coroanei franceze. Prin fiica ei Margaret de Angoulême și nepoata ei Jeanne d'Albret, ea este si străbuna regilor Bourbon din Franța, strănepotul ei, regele Henric de Navara, reușind să devină regele Franței sub numele de Henric al IV-lea al Franței, personalitate prim ordin a istoriei franceze.

VALERIA MESSALINA

       Valeria Messalina, menționată uneori drept Messallina, a fost un personaj feminin roman  defăimat în cel mai înalt grad de autorii antici contemporani. A trăit între anii 17/20–48 e.N și a fost cea de-a treia soție a împăratului roman Claudius. Provenea din societatea cea mai înaltă a imperiului roman, fiind verișoara paternă a împăratului Nero, verișoara de gradul 2 a împăratului Caligula și strănepoata împăratului Augustus. Deși a evoluat ca o femeie puternică și influentă în anturajul Curții imperiale, a purtat cu ea o reputație inegalabilă de promiscuitate. A juns până acolo încât a conspirat împotriva soțului ei aproape permanent, pentru a-i insufla frica bolnăvicioasă despre posibile viclenii sau atentate împotriva lui și a sfârșit executată după descoperirea unui complot cu adevărat grav. Reputația ei notorie se datorează, fără îndoială, unui părtiniri politice a cronicarilor, dar operele literare și de artă au perpetuat-o în vremurile moderne.

            Această depravată fără limite a fost fiica Domitiei Lepida cea Tânără și a verișorului ei primar Marcus Valerius Messalla Barbatus. Mama ei era fiica cea mai mică a consulului Lucius Domitius Ahenobarbus și a Antoniei Maior. Fratele mamei ei, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost primul soț al viitoarei împărătese Agrippina cea Tânără și tatăl biologic al viitorului împărat Nero, ceea ce l-a făcut pe Nero verișor primar al Messalinei, în ciuda unei diferențe de vârstă de șaptesprezece ani.

Bunicile Messalinei, Claudia Marcella și Antonia Major au fost surori vitrege. Claudia Marcella, bunica paternă a Messalinei, a fost fiica surorii lui Augustus, Octavia cea Tânără, prin căsătoria ei cu Gaius Claudius Marcellus Minor. Antonia Major, bunica maternă a Messalinei, a fost fiica cea mare a Octaviei prin căsătoria ei cu Marcus Antonius, și a fost mătușa maternă a lui Claudius. A existat, prin urmare, o cantitate mare de consangvinizare în familie.

Se cunosc puține informații despre viața Messalinei înainte de căsătoria ei în anul 38 e.N cu Claudius, verișorul ei primar care avea pe atunci vârsta de 48 de ani, dar și unele dizabilități, pintre care și bâlbâiala. Din unirea lor s-au născut doi copii: o fiică, Claudia Octavia (născută în anul 39 sau 40), viitoare împărăteasă, sora vitregă și prima soție a împăratului Nero, și un fiu, Britannicus. Atunci când împăratul Caligula a fost ucis în anul 41 e.N., Garda Pretorianăla proclamat pe Claudius noul împărat, iar Messalina a devenit împărăteasă consort.

Odată cu ascensiunea la putere, Messalina a intrat în istorie cu o reputație de femeie crudă, prădătoare și nesățioasă sexual. Soțul ei este reprezentat ca un om condus cu ușurință de ea și necunoscător al numeroaselor ei acte de adulter. Aceste comportări nu au fost mult timp cunoscute de către împăratul Claudius, subjugat cu totul de către mai tânăra sa nevastă . Messalina trimitea sclave să se culce cu împăratul, ca să-i sustragă atenţia de la faptele ei. Plătea, aşadar, tăcerea sau îi pedepsea pe toţi cei care vroiau să-i denunţe desfrâul. Printre amanţii Messalinei, Dio Cassius îl menţionează şi pe Mnester. Deşi la început a refuzat avansurile împărătesei, Mnester a devenit amantul acesteia, pentru că însuşi Claudius i-a ordonat se se supună tuturor poruncilor Messalinei.

Messalina hrănea spaimele împăratului Claudius și se bucura de sprijinul unor susţinători şi adulatori. Printre aceştia se număra şi Lucius Vittelius, tatăl viitorului împărat. El o susţinea pe împărăteasă în toate prinvinţele, inclusiv şi în cazul lui Valerius Asiaticus.

Copiii, Octavia şi Britannicus, i-au asigurat, la început, o poziţie temeincă pe lângă tron Messalinei. Aceasta nu a primit totuşi titlul de Augusta. Ştim că era stăpână pe voinţa lui Claudius şi se aliase chiar cu unii liberţi ca să-l înspăimânte pe împărat cu spectrul unor comploturi.

Şi libertul Narcissus i-a fost, iniţial, favorabil Messalinei, ca în final să ajungă cel mai aprig duşman al acesteia. De reţinut este episodul Appius Silanus, când complotează împreună împotriva acestuia.

Influența pe care o avea Messalina asupra lui Claudius a fost destul de puternică. A fost numită chiar şi „geniul cel rău” al lui Claudius. Unii istorici admit că ea era foarte tânără şi că a fost o unealtă, manipulată de către experimentaţii curteni, funcţionari imperiali şi oameni politici. Ea şi suporterii săi impulsionau angoasele şi spaimele lui Claudius, ca să-l determine să-i lichideze fizic pe inamicii lor sau pe cei destestaţi de ei din diferite şi felurite motive. Lucru neobișnuit, Messalina a fost prezentă la sărbătorirea triumfului sărbătorit de Claudius după cucerirea Britaniei:„soţia împăratului, Messalina, a urmat într-o trăsură carul triumfal al acestuia”.

Totuşi, amestecul în activitatea cancelariei, nu i-a permis Messalinei cu adevărat să controleze în mod constant birourile acesteia, scrinia. Izvoarele literare îi atribuie Messalinei şi alte vicii. Aceasta dorea cu aviditate să acapareze mari cantităţi de numerar şi parcuri și domenii. Messalina nu era interesată de problemele de stat decât numai în măsura obţinerii unor profituri personale. Este pretins şi faptul că Messalina, profintând de poziţia deţinută, ar fi vândut privilegii, comandamente militare, monopoluri acordate de către stat, chiar şi calitatea de cetăţean roman. Se pare că ar fi obţinut şi cruţarea unor liberţi meschini şi a anumitor conspiratori împotriva propriului ei soţ „contra cost”, în schimbul unor sume de bani.

In surse sunt citate numele multor victime „vinovate” că se opuneau vieţii duse de Messalina, sau că stârneau interesul şi lăcomia acesteia, prin averea lor. Filozoful Seneca a fost un „caz” fericit, alegându-se doar cu un exil în insula Corsica. 

Către sfârșit, Messalina şi-a atras ura liberţilor imediat după uciderea lui Polybius, unul dintre cei mai devotaţi oameni ai împăratului. Ceilalţi liberţi au început să se teamă de aceasta, mai ales că pentru împărăteasă „pentru care nu este suficient faptul de a fi adulteră şi prostituată la palat, dar dorea să aibă şi mai mulţi soţi”. Liberţii, stăpâni pe borourile de la palat, se temeau acum de slăbiciunea minţii împăratului, care-i putea pierde şi pe ei, în urma unor posibile uneltiri ale Messalinei.

Tacitus a narat cu lux de amănunte, în treisprezece capitole, prăbuşirea Messalinei din cauza acelei iubiri „vecine cu nebunia”. Messalina se îndrăgostise prosteşte, de ceva vreme, de tânărul aristocrat, Caius Silius. Acesta fusese desemnat consul pe anul 49 e.N la insistenţele Messalinei. Bogăţiile palatului erau mutate de către împărăteasă în casa amantului ei, pe care l-a silit să şi divorţeze.

In anul 48 e.N, el a plecat într-o călătorie și atunci când s-a întors a fost informat că Messalina a mers atât de departe încât s-a căsătorit cu ultimul ei amant, senatorul Gaius Silius, amorez care miza tronul roman. Libertul Narcissus l-a avertizat pe Claudius că „dacă nu ia lucrurile în pripă, noul bărbat al Messalinei pune mâna pe Roma”

Messalina și Britanicus la Luvru

Preocupaţi de plăcerile nunţii, proaspeţii căsătoriţi nu luaseră nicio măsură serioasă ca să ajungă la guvernare. Acest fapt i-a conferit lui Narscissus un avantaj. Din ordinul lui, au căzut sub securea călăului toţi amanţii Messalinei în frunte cu Silius şi cu „nuntaşii de la storsul strugurilor”. Messalina este împiedicată să aibă o întrevedere cu Claudius. Aceasta se refugiază la mama sa, în grădinile de odinioară ale lui Valerius Asiaticus, pentru a-şi pregăti apărarea.

In timp ce mulți ar fi poruncit uciderea ei, împăratul i-a oferit o altă șansă. Comportarea lui Claudius din acele clipe vădeşte slăbiciunea şi teama acestuia de comploturi:„chiar dragostea înflăcărată ce o avea pentru Messalina şi-a înăbuşit-o, nu atât din cauza ruşinii publice, cât de teamă ca nu cumva iubitul ei Silius să-i ia tronul. Atunci, fugind la tabere în mod ruşinos şi tremurând de frică, întreba tot drumul dacă mai este împărat sau nu” 

Intre timp, Claudius se liniştise şi chiar dădu poruncă să i se înfăţişeze Messalina. Narcissus realizează faptul că dacă Messalina va ajunge la Claudius, zilele sale sunt numărate:„Şi dacă Narcissus nu ar fi grăbit uciderea ei – scrie Tacitus – moartea şi-ar fi îndreptat paşii către acuzator”. Astfel că, din proprie iniţiativă, dădu ordin centurionilor să plece la locul de refugiu al Messalinei şi să o ucidă.

Când i s-a adus vestea morţii Messalinei, Claudius nu întreabă dacă de „mâna ei sau a altuia”, „ceru să i se umple cupa şi ospăţul urmă ca de obicei”. Claudius „nu dădu semne de ură, de bucurie, de mânie, de tristeţe, de niciun simţământ omenesc, nici atunci când vedea veselia acuzatorilor, nici atunci când privea jalea copiilor săi” 

La scurt timp după moartea Messalinei, aşezându-se la masă, întrebă de ce nu vine şi împărăteasa. Se pare că pe mulţi din cei condamnaţi la moarte îi chema a doua zi la masă, sau să joace zaruri cu el şi „crezând că ei întârzie, la reproşa prin curier că sunt nişte somnoroşi”. Aceste exemple sunt grăitoare pentru uitucenia împăratului şi mai ales pentru modul în care era perceput de contemporanii săi.

După acest trist episod, Claudius „declară în faţa praetorilor adunaţi că, nereuşindu-i căsătoriile, va rămâne celibatar, iar dacă nu va rămâne nu se opune să fie ucis de mâinile lor” (24). Istoria ne-a arătat că lucrurile au stat cu totul altfel. Claudius se recăsătoreşte cu Agrippina, fiica fratelui său Germanicus. Căsătoria acestora era una incestuoasă.

Senatul Roman a ordonat apoi o damnatio memoriae, astfel încât numele Messalina a fost eliminat din toate spațiile publice și private, iar toate statuile ei au fost distruse.

Istoricii care au relatat aceste mizerii ale vieții Messalinei, în principal Tacitus și Suetonius, au scris la 70 de ani după aceste evenimente într-un mediu ostil liniei imperiale căreia îi aparținea Messalina, dar faptele ei au rămas în memoria posterității ca abominabile.

Suetonius spune că însuşi împăratul a semnat actul de dotă la căsătoria Messalinei cu adulterul Silius, dându-i-se „asigurarea că este o simulare, ca să îndepărteze un pericol ce-l ameninţa şi pe care îl prevesteau unele semne”   

Dio Cassius a relatat despre ea că „trăia în desfrâu şi silea şi pe celălalte femei să se prostitueze. Pe unele le obliga să se supună la actul sexual chiar în palat, în prezenţa şi sub ochii bărbaţilor lor. Pe acestea, care acceptau aşa ceva, le iubea şi le favoriza (iar pe bărbaţii lor) îi atrăgea de partea ei prin tot felul de cinstiri şi funcţii înalte. Alte familii în schimb, care nu se înjoseau cu asemenea murdării, erau ţinta urii ei, dacă nu şi victime” 

Două relatări au contribuit în mod special la formarea notorietății ei. Una este povestea unui competiții sexuale timp de o noapte întreagă cu o prostituată, poveste relatată în Cartea a X-a a lucrării Naturalis Historia a lui Plinius cel Bătrân, potrivit căreia concursul a durat 24 de ore și Messalina a câștigat, având 25 de parteneri. Poetul Iuvenal oferă o descriere la fel de bine cunoscută în satira a V-a a modului în care împărăteasa obișnuia să lucreze clandestin toată noaptea într-un bordel sub numele de Lupoaica. El face aluzie, de asemenea, la povestea despre cum ea l-a obligat pe Gaius Silius să divorțeze de soția lui și să se căsătorească cu ea în Satira a X-a.

A denumi o femeie cu apelativul Messalina indică o personalitate nesinceră și nesățioasă sexual. Figura istorică și soarta ei au fost adesea folosite în artă pentru a crea o antiteză a comportamentului moral, dar a existat adesea o fascinație lascivă față de comportamentul ei libertin în plan sexual. In timpurile moderne, aceasta a dus la realizarea unor lucrări exagerate care au fost descrise ca descrieri ale unor orgii.

POPEIA PLOTINA

Numele său complet a fost Pompeia Plotina Claudia Phoebe Piso. A fost soția și împărăteasa consort a împăratului roman Traian. A devenit renumită pentru interesul arătat față de filosofie și pentru virtutea, demnitatea și simplitatea ei, clasic romană. Ea a fost deosebit de dedicată școlii filozofice epicureene din Atena. S-a afirmat prin atașamentul față de soțul războinic și glorios, dar și prin faptul că și-a folosit influența în a oferi romanilor o impozitare mai echitabilă și o educație mai bună. S-a remarcat prin  asistența oferită celor săraci și prin lupta pentru toleranță în societatea romană.

Plotina s-a născut și a fost crescută în Tejada la Vieja (Escacena del Campo) din provincia Hispania, posibil în timpul domniei împăratului roman Nero (r. 54-68). Cu toate acestea, ar fi putut fi născută în anii '70 e.N. A avut drept tată pe Lucius Pompeius și masmă pe Plotia, cuplu care avea legături politice și familiale extinse. Traian s-a căsătorit cu ea, la 22 de ani, înainte de ascensiunea glorioasă și, deși au trăit o căsnicie fericită, nu au avut copii. Ea l-a urmat în toate taberele militare prin care l-a purtat cariera.

 
Popeia Plotina - bust aflat la Vatican

La intrarea în palatul imperial după ascensiunea lui Traian, se spune că Plotina s-a adresat celor care o supravegheau și a anunțat cu atenție: "Intru aici ca femeie pe care aș vrea să o prezint și atunci când voi pleca".

A încercat să înlăture gustul rău al conflictelor interne care au caracterizat domnia lui Domitianus, precum și dinastia iulio-claudiană. A trăit și a acționat ca o matronă tradițională romană și a fost asociată cu o zeiță ciudată, precum Vesta, gardianul focului sacru al Romei, și precum Minerva, zeița războiului și a înțelepciunii. In anul100, Traian i-a acordat titlul de Augusta, dar ea nu a acceptat titlul până în anul 105. Deși se obișnuia, Plotina nu a apărut și pe monede până în 112.

Când viitorul împărat Hadrian și sora lui și-au pierdut părinții, la 10 sau 11 ani, Traian și ofițerul roman Publius Acilius Attianus au devenit gardienii lor. Tânărul Hadrian a fost văr primar al luiTraian (tatăl lui Traian și bunica paternă a lui Hadrian erau frați). Pe parcurs Plotina a devenit partenerul de înțelegere între Hadrian și viitoarea sa soție Vibia Sabina.

Scrisoarea testament compusă de Traian pe patul de deces, a apărut la Roma cu semnatura lui Plotina. In scrisoare împăratul spunea că îl adoptă pe Hadrian și îl numea succesor la tronul imperial. La Roma au apărut suspiciuni privind testamentul. Se zvonea că Attianus și împărăteasa Plotina fuseseră îndrăgostiți, ambii fiind foarte atașați de Hadrian, pupilul lor. Se preciza că ambii au fost prezenți la moartea lui Traian, la Selinus, în Cilicia (Asia Mică), în august 117 și că de comun acord au ajutat la asigurarea succesiunii lui Hadrian prin forțarea voinței lui Traian. Nu poate fi vorba de o forțare a deciziei împăratului deoarece se știa de mult că vedea în Hadrian pe succesorul său. Aceata de comun acord cu Plotina.

Annelise Freisenbruch respinge și ea aceste acuzații. "Plotina, soția tăcută a secolului al II-lea, a fost alăturată femeilor imperiale romane Livia, Agrippina Minor și Domitia acuzate pe nedrept că ar fi acoperit sau că ar fi conspirat la moartea soțului lor". Tot Freisenbruch a menționat că există multe explicații plauzibile care ar justifica semnătura Plotinei ca legitimă pe această declarație testament. Traian ar fi fost pur și simplu prea slab pentru a semna scrisoarea însuși

Impreună cu Attianus și Matidia, văduva cunoscătoare a dorințelor împăratului, Plotina, a însoțit corpul lui Traian la Seleucia și cenușa lui de la Roma și a depus-o la baza columnei ridicate în Forul său.

In timpul văduvei Plotina s-a dedicat mai adânc în pasiunea ei pentru filozofie. In timpul anului 121, pe când împăratul Hadrian verifica și cunoștea provinciile imperiului, Plotina i-a adresat o serie de scrisori  în care discuta despre cine ar trebui să fie noul șef al școlii filosofice epicureene din Atena. A cerut o modificare a legii, care ar permite lui Popillius Theotimus, șeful interimar al școlii, să devină conducătorul real. In răspuns, Hadrian a fost de acord cu argumentul ei, iar scrisorile relevante au fost păstrate într-o serie de inscripții. Freisenbruch a notat: "In contrast puternic cu anonimatul său pasiv în istoria literară, această inscripție din Atena a transformat pe Plotina într-o femeie foarte educată, activă în domeniul apropiat inimii ei și cu tipul de acces la împărat pe care l-a avut odată Livia ."

Când Plotina a murit de boală, a fost divinizată de cel pe care îl făcuse împărat. Hadrian a construit un templu în onoarea sa la Nimes (Nemausus), în sudul Galiei și un altul la Roma.

ALIENOR DE AQUITANIA

Către anul 1122, a văzut lumina zilei aceea care avea să strălucească şi să influenţeze puternic istoria Apusului european în evul mediu mediu și târziu, cea care a rămas, pentru posteritate, Alienor de Aquitania. E posibil ca nașterea ei să fi avut loc la Poitiers, Bordeaux sau Nieul-sur-l'Autise, unde mama ei a murit când Alienor avea 6 sau 8 ani.
Alienor a fost cel mai mare copil din cei trei ai lui William (Guillome) al X-lea, Duce de Aquitania și a soției acestuia, Aenor de Châtellerault. Alienor a fost numită după mama ei Aenor și numită Aliénor, care în traducerea latină alia Aenor, însemna altă Aenor.
A devenit Eleanor în langues d'oïl (nordul Franței) și Eleonor în engleză. Mai există totuși înregistrată o Eleanor anterioară: Eleanor din Normandia, mătușa lui William Cuceritorul, care a trăit cu un secol mai devreme decât Alienor de Aquitania.

Deși limba ei nativă a fost dialectul francez din Poitou, ea a învățat să citească și să scrie în latină, a învățat bine muzică și literatură, a învățat să călărească și să vâneze. Alienor a fost o fire extrovertită, plină de viață, inteligentă, puternică și cu voință.

In primăvara anului 1130, când Alienor avea șase ani, fratele ei în vârstă de patru ani, William Aigret, și mama lor au murit la castelul din Talmont, pe coasta atlantică a Aquitaniei. Alienor a devenit moștenitoarea prezumptivă a teritoriilor tatălui ei. Ducatul Aquitania era cea mai mare și mai bogată provincie din Franța. Poitou (unde Alienor și-a petrecut mare parte a copilăriei) și Aquitania împreună reprezentau aproape o treime din dimensiunea Franței modere. Alienor a mai avut o singură soră legitimă, o soră mai mică numită Aelith, care, însă, a fost întotdeauna cunoscută drept Petronilla. Frații ei vitregi, William și Joscelin, au fost recunoscuți de tatăl lor, William (Guillome) al X-lea ca fiii lui, însă nu și ca moștenitorii lui.

In calitate de fiică iubită şi de moştenitoare a lui Guillaume al X-lea, ultimul duce de Aquitania, ea a devenit stăpâna unor ţinuturi mult mai întinse decât cele ce aparţineau efectiv coroanei Franţei. Este vorba de ducatul de Aquitania, de Gasconia, Saintonge, şi Poitou, toate acoperind sud-vestul Franţei de astăzi, cu întindere de la munţii Pirinei, în sud, până dincolo de valea Loarei, în nord.

Prin naştere şi prin avere, Alienor a devenit una dintre cele mai strălucite partide de căsătorie din lumea apuseană europeană. Temperamentul, frumuseţea şi imensele fiefuri, au purtat-o pe această femeie pe aripile unei vieţi pline de evenimente remarcabile, de acţiuni hotărâte, de răsturnări de putere, de lupte feudale externe sau familiale, de victorii sau înfrângeri, dar, mai ales de prestigiu.
Alienor de Aquitania s-a dovedit cea mai interesantă, voluntară şi pitorească personalitate femenină a sec. al 12-lea, într-o Europă frământată de confruntări şi ambiţii stupide feudale, de retrasări de frontiere şi alianţe, de conturarea unor state sau posesiuni feudale şi agitată de un surplus de energii războinice, cosumate în luptele intraeuropene sau în cruciade.

Inainte de a porni pe drumul lung al unui pelerinaj la Santiago de Compostella, pe parcursul căruia s-a şi stins din viaţă, ducele Guillaume al X-lea şi-a asigurat căsătoria minunatei fiice, în 1137, cu Ludovic de Franţa, viitorul rege Ludovic al VII-lea cel Tânăr. Pe atunci Alienor nu avea decât cincisprezece ani şi aducea Franţei o dotă imporatantă, inegalabilă pentru acele timpuri.

După moartea tatălui ei, Alienor, în vârstă de 15 ani, a devenit Ducesă de Aquitania și printre cele mai dorite moștenitoare din Europa. Pe patul de moarte, tatăl ei a dictat un testament numindu-l pe regele Ludovic al VI-lea al Franței tutorele fiicei sale. William (Guillome) a solicitat regelui francez să aibă grijă atât de domenii cât și de găsirea unui soț potrivit pentru ducesă.

Regele Franței, bucuros de moartea unuia dintre vasalii săi cei mai puternici și primind disponibilitate asupra celui mai bun ducat din Franța, a decis să-și căsătorească moștenitorul cu ducesa, ca să alăture Aquitania coroanei franceze, crescând astfel foarte mult puterea și proeminența Franței și a dinastiei Capet.

La 25 iulie 1137 cuplul a fost căsătorit la catedrala Saint-André din Bordeaux de  către arhiepiscopul de Bordeaux. Alienor i-a dăruit lui Ludovic drept cadou de nuntă un vas din cuarț care există și astăzi (la Luvru). Ludovic a dăruit vasul bisericii Saint Denis de lângă Paris, necropolă regală și presupusă ca fiind primul edificiu gotic.
Domnia lui Ludovic ca Duce de Aquitania și Conte de Poitou a durat doar câteva zile. La 1 august, același an, tatăl său, regele Ludovic al VI-lea, a murit de dizenterie. Ludovic cel tânăr a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al VII-lea. El și Alienor au fost încoronați ca rege și regină în ziua de Crăciun în același an (1137).

Această femeie energică, voluntară, foarte frumoasă, cochetă şi spirituală, nu numai că şi-a conturat o viaţă colorată şi zbuciumată, pe măsura impulsurilor, averii şi talentelor sale, dar a şi influenţat profund evoluţia evenimentelor politice şi teritoriale ale vremii sale. A devenit, pe rând, ducesă de Aquitania, regină a Franţei, regină a Angliei, opozantă a soţilor regali, luptătoare în tabăra fiilor săi, răsculaţi împotriva tatălui, Henri al II-lea Plantagenet, prizonieră timp de şaisprezece ani în propria ţară (Anglia), mamă de regi, girantă a tronului englez în lipsa fiului favorit, Richard Inimă de Leu, mamă a reginelor din Castillia şi Sicilia şi bunică a unei viitoare regine de Castillia. Prin alte numerose legături complicate de familie, prin genealogia proprie, sau prin fiii şi fiicele sale, a acoperit întregul spaţiu al statelor mişcătoare din Apusul european.

Pe timpul Cruciadei a II-a (1147-1149), Alienor şi-a însoţit regalul soţ până în îndepărtatul Orient mediteraneean. De fapt acela a fost momentul istoric, momentul destinului, care a dat naştere, peste două secole, la două războaie lungi şi sângeroase, războaie epocale care au zguduit şi secătuit regatele Franţei şi Angliei. Este vorba de Războiul de 100 de ani şi de Războiul celor Două Roze. Primul a izbucnit, în anul 1337, exact la două sute de ani după căsătoria tinerei Alienor cu moștenitorul francez, căsătorie care a dat motiv de dispută între cele două regate.

Prezenţa şi calităţile frumoasei şi temperamentalei Alienor s-au manifestat de la început în contrast cu ale sotului bigot, taciturn şi de o gelozie bolnăvicioasă, datorată inferiorităţii spirituale. Neînţelegile din sânul familiei regale franceze s-au acutizat şi au devenit ireconciliabile pe parcursul evenimentelor din cei doi ani ai cruciadei, cruciadă eşuată din vina incapabilului rege francez. Unii autori susțin că plecarea în cruciadă ar fi fost o dorință insistentă a lui Alienor, dar alții susțin că regale ar fi atras-o în acea aventură riscantă datorită neîncrederii în credința ei matrimonială.

Armata cruciată, condusă de Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi de Alienor, era compusă în majoritate din nobili, cavaleri şi războinici francezi, în cea mai mare parte vasali și soldați ai lui Alienor. După mii de kilometri de marş de-a latul Europei şi Asiei Mici, prima tabără a armatei cruciate din Orientul cruciat s-a organizat sub zidurile mirificului oraş Antiohia, capitala de atunci a Principatului de Antiohia, stat creat de cruciaţi în prima cruciadă, al cărui stăpân feudal era marele nobil francez Raymond de Poitiers, atât unchiul reginei Alienor cât şi al regelui Ludovic al VII-lea. Maturitatea făcuse din acela un războinic de temut şi un bărbat deosebit de atractiv, tonic şi plin de curtoazie.

Simpatia făţişă şi reciprocă dintre unchi şi nepoata regală, dar şi apropierea lor, au trezit clevetiri în anturajul lui Ludovic al VII-lea, accentuându-i gelozia. Unul din autori afirmă că apropierea dintre regină și unchi ar fi avut și unele momente carnale.

Geloşi erau şi curtenii francezi şi ceilalţi nobili sau cavaleri. Ei invidiau viaţa de lux oriental cu care se înconjuraseră conaţionalii lor ce ajunseseră mai de mult în spaţiul fiebinte al statelor cruciate. Cu toate că se confruntau fără încetare cu lumea musulmană înconjurătoare, cruciaţii de vază adoptaseră multe din plăcerile traiului oriental cu care intraseră în contact şi de la care îşi capturaseră multe prăzi de război.

Susţinută de invidia celor ce îl înconjurau, gelozia regelui a determinat ridicarea taberei de la Antiohia şi plecarea în marş spre Ierusalimul de la sud. Deși cruciada condusă de el ar fi trebuit să se implice pe orice front al statelor cruciate, regale a refuzat să de ajutorul solicitat de Raymond de Poitiers, care a rămas singur în faţa valului musulman, fără a primi niciun ajutor, după cum s-ar fi datorat. După un an a murit eroic într-o bătălie, dar nu înainte de a se fi răzbunat pe suveranul francez.

Raymond a complotat şi a reuşit să schimbe politica de viitor a alianţelor nobiliare, convingând-o pe Alienor să rupă căsătoria cu "„întunecatul” suveran al Franţei. După trei ani de ostilitate conjugală, Alienor a reuşit să se vadă eliberată. Despărţirea de regele Franţei s-a pronunţat în urma conciliului de la Beaugency, fiind oficiată de arhiepiscopul de Reims , în 1152, cu motivaţia făţarnică a cosangvinităţii celor doi soţi. Unele surse au susţinut că despărţirea ar fi fost dorită şi de suveran, pe motiv că Alienor nu-i născuse un moştenitor pentru tron, ci numai două fete.

Cea mai bogată femeie a creştinătăţii nu ducea lipsă de pretendenţi. Ea a ales şi s-a căsătorit, după numai şase săptămâni, cu marele nobil francez, Hanri Plantagenet, conte de Anjou şi duce de Normandia, a cărui mamă, Mathilde, era moştenitoarea de drept a regelui englez defunct, Henri I-ul Beauclerc. Mathide luptase aprig pentru ocuparea tronului lăsat în mod expres de tatăl său, dar trebuise să cedeze în faţa uzurpatorului Etienne de Blois. Mathilde era nepoata lui Wilhelm Cuceritorul pe linie bărbătească, iar Etienne de Blois era tot nepot dar pe linie femeiască.

După numai doi ani de la căsătoria cu Alienor și după decesul uzurpatorului, în 1154, francezul Henri Plantagenet a devenit regele Angliei, prin drepturile mamei sale.

Urcând pe tronul Angliei, cu numele de Henri al II-lea Plantagenet, fiul Mathildei a întemeiat o nouă dinastie în regatul insular. Alături i-a stat frumoasa, bogata şi apriga lui soţie. Odată cu ea au trecut în stăpânirea tronului englez toate marile ei posesiuni din Franţa, desigur că alături de cele ale lui Henri Plantagenet.

Deşi stăpâni pe mai mult de jumătate din teritoriul Franţei de azi, cei doi soţi regali din Anglia au rămas, conform cutumelor feudale, vasali ai regelui Franţei pentru acele posesiuni. Acea încurcătură de stăpâniri reale şi de vasalităţi formale a constituit fundamentul material al declanşării Războiului de 100 de ani, după scurgerea a două secole. Se poate spune că sub soarele arzător al Pămîntului Sfânt, în timpul celei de a doua cruciade, au încolţit germenii viitorului război pustiitor, prin apariţia motivelor de despărţire dintre Alienor şi Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi apoi prin trecerea posesiunilor franceze, deţinute de ea, sub stăpânirea coroanei engleze.

Sfârşitul dureros, pentru Anglia, al Războiului de 100 de ani a dat naştere unui alt război sălbatic şi lung, războiul civil englez intrat în istorie sub numele de Războiul celor Două Roze (1455-1485). Odată cu acesta s-au stins din istorie ultimii urmaşi regali Plantageneţi ai îndepărtatei Alienor, deși se poate spune că un firicel din sângele ei s-a scurs firav până la sfârșitul dinastiei Tudor.

Cel de al doilea mariaj al reginei Alienor s-a dovedit la fel de nefericit ca şi primul. De această dată ea a fost cea care a suferit numeroase infidelităţi din partea soţului. Orgolioasă, hotărâtă şi fără cruţare, ea a pus la cale otrăvirea uneia dintre amantele regelui, Rosamond Clifford. Separându-se de soţul nedorit, Alienor a sfârşit prin a-şi stabili propria curte pe pământ francez, la Poitiers , unde s-a înconjurat de poeţi şi artişti.

Piatra de mormânt a lui Alienor din mănăstirea Fontevrault, Franța

Căutând calea răzbunării faţă de soţul infidel, Henri al II-lea, ea a încurajat revolta propriilor ei fii împotriva tatălui abuziv, în 1173. Cei trei fii revoltaţi, Henri, supranumit atunci "regele cel tânăr", Geoffroy şi Richard (Inimă de Leu), doreau în stăpânire feudală câte o parte din posesiunile regatului tatălui lor. Cel de al patrulea fiu, Ioan (Fără de Tară) era prea mic pentru astfel de revendicări.

Incă de la începutul rebeliunii, Henri al II-lea Platangenet s-a asigurat de anihilarea reginei Alienor, reţinând-o înainte de a se alătura rebelilor reuniţi pe continent. Drept pedeapsă, Alienor a rămas captivă în două reşedinţe întărite şi izolate. Regina mamă şi-a recăpătat libertatea abia la moartea lui Henri al II-lea, după şaisprezece ani, cînd a urmat la tron Richard Inimă de Leu. Fraţii lui mai mari nu mai erau în viaţă în acel an.

Bătrâneţea lui Henri al II-lea a fost umbrită de ostilitatea soţiei Alienor şi întristată de fii săi, cărora le atribuise totuşi mari fiefuri, dar probabil nu după dorinţă. Richard primise moştenire Aquitania (averea mamei), Geoffroy primise Bretania, iar Henri, fiul cel mare, primise Anjou , Normandia şi Anglia.

In 1183, Geoffroy şi Henri s-au unit cu rebelii ce se ridicaseră împotriva fratelui lor Richard, în Aquitania. Tatăl lor, Henri al II-lea, s-a alăturat lui Richard. Henri, cel supranumit "regele cel tânăr", şi-a pierdut viaţa la asediul oraşului Limoges, după care s-a restabilit o pace scurtă în familie. După alţi trei ani, în 1186, a murit şi Geoffroy.

Un nou război civil a izbucnit între tată şi Richard Inimă de Leu, sprijinit de francezi. Conflictul a urmat conferinţei de la Bonmoulins (18 noiembrie 1188), ocazie cu care Henri al II-lea Plantagenet a refuzat formal să-l recunoască pe Richard drept viitor moştenitor al tuturor domeniilor.
Abandonat de toţi şi supus unor asedii năpraznice, bătrânul Henri al II-lea s-a văzut forţat să se predea adversarilor, să-i ierte, cu făţărnicie feudală, pe toţi care-i fuseseră împotrivă, să acorde sărutul păcii lui Richard şi să reînnoiască omagiul de vasalitate ruşinos către regele Franţei, pentru proprietăţile coroanei sale deţinute pe continent. Printre acelea se afla Aquitania şi alte proprietăţi ale reginei Alienor. La numai două zile, Henri al II-lea Plantagenet a murit de furie şi supărare (6 iulie 1189), fiind îngropat la mănăstirea Fontevrault, pe valea Loarei.

Imedit după încoronare, Richard a plecat în cea de a treia cruciadă (1188-1192). Pe timpul confruntărilor din Orient, el şi-a consolidat faima de luptător de elită, dar a şi reuşit să jignească mulţime de nobili şi dinaşti străini, dar și atrocități. Aşa că pe drumul de întoarcere a primit o meritată pedeapsă din partea lui Leopold al V-lea de Austria, care l-a capturat şi l-a ţinut închis în cetatea Durnstein, pe malul stâng al Dunării, iar mai târziu în castelul Trifels din Palatinatul renan.

Mereu aprigă şi activă, Alienor a apărat drepturile lui Richard, fiul cel mai iubit, împotriva fiului său mai mic, Ioan Fără de Țară, care a uzurpat tronul celui absent câţiva ani. In calitate de regină mamă a preluat frâiele guvernării peste voinţa lui Ioan, sau în concurs cu acela. Pe deasupra, Alienor l-a căutat cu tenacitate pe Richard, a plătit răscumpărarea şi i-a obţinut eliberarea.
In aceeaşi perioadă de mare pericol pentru regat, Alienor nu şi-a pierdut cumpătul şi speranţa, mobilizând supuşii englezi în rezistenţa faţă de Philippe Auguste al Franţei. Acela se erija în apărătorul drepturilor la coroana Angliei ale văduvei lui Henri, primul născut al cuplului regal, decedat în 1183 şi a nepotului, Arthur, din partea fiului Geoffroy, decedat şi el în 1186.

După întoarcerea lui Richard Inimă de Leu la tron, Alienor a avut autoritatea de a-l determina să ierte pe fratele uzurpator. Având în jur de 70 de ani, s-a retras, un timp, la ctitoria familiei de la Fontevrault, în Franța, încercând să se îndepărteze de tumultul vieţii dinastice.

Toate speranţele reginei Alienor, legate de fiul favorit, Richard, căruia îi cedase întreaga ei avere încă din anul 1170, s-au dovedit deşarte. Reîntors pe tron, Richard a continuat viaţa aventurieră de războinic, repurtând o serie de victorii împotriva unor inamici interni, sau extrni. Domnia lui a apăsat greu asupra Angliei, care trebuia să plătească foarte scump gloria lui militară. Lipsa de bani l-a împiedicat, totuşi, pe Richard, să poarte un război continuu şi să-şi extindă ofensivele.

Vestea că s-a găsit o comoară pe pământurile seniorului Charlus din Limousin , din Franţa, i-a aprins rapacitatea. El s-a grăbit să reclame, cu arma în mână, dreptul asupra comorii, dar acea aventură banală i-a fost fatală, murind în urma unei răni infectate (6 aprilie 1199).

Trecuseră numai zece ani de la dispariţia aprigului ei soţ, Henri al II-lea Plantagenet, şi Alienor a trăit durerea să-l aşeze pe fiul iubit alături de tată, în mănăstirea Fontevrault, aleasă drept necropolă a familiei.

La optzeci de ani, Alienor a găsit resursele fizice să călătorească până în Castillia spaniolă şi să prezideze logodna nepoatei Blanche de Castillia cu viitorul rege al Franţei, Ludovic al VIII-lea.

La întoarcere, în 1202, s-a retras din nou în mănăstirea Fontevrault, dar a trebuit să părăsească curând acel azil datorită războiului izbucnit între fiul său, regele Ioan Fără de Tară şi regele Franţei, Philippe Auguste. Asediată la Mirebeau, s-a aflat în pericol să cadă în mâinile francezului Geoffroy de Lusignan şi ale propriului nepot, Arthur de Bretania, dar a fost salvată la timp de Ioan Fără de Tară.

Zbuciumata şi temuta Alienor s-a stins în anul 1204, în mănăstirea Fontevrault, fiind aşezată lângă soţul cu care se luptase şi lângă fiul preferat. Mai târziu, lângă cei trei şi-a găsit locul de veci şi Isabelle de Angouleme, soţia lui Ioan Fără de Tară (1218).

Sîngele aprig şi temperamentul puternicei Alienor a dăinuit în casele regale, sau nobiliare, din Franţa, Anglia, Spania şi chiar Sicilia, iar ea a rămas o personalitate emblematică pentru lumea feudală, încă semibarbară, a sec. al 12-lea, din apusul Europei.
S-a bucurat de frumuseţe, de iubire, de admiraţie şi de respect. A cunoscut victorii şi înfrângeri, bucurii şi suferinţe, dar a dominat totdeauna evenimentele cu prestanţă şi curaj, acoperind cu umbra ei măreaţă regatele din Apusul continentului, pe timpul când multe semene ale ei purtau încă centura de castitate.

INES DE CASTRO - Iubire ce a adus moasrtea

            Mănăstirea Santa Maria de Alcobaca este cea mai mare mănăstire din Portugalia și fondarea ei este strâns legată de inceputul monarhiei portugheze. Cand Afonso Henriques a fost proclamat rege, în 1139, el s-a bazat pe cruciați și pe ordinele religioase. Cistercienilor le-a dat, în semn de multumire, pământuri pe care să le lucreze și să-și înalțe o mănăstire, iar aceștia au transformat-o într-una dintre cele mai puternice și influente abații cisterciene. Ea  a fost fondată de regele Alfonso I în sec 12, ridicarea ei fiind începută în anul 1178 și continuând vreme de câteva secole până când a căpătat splendida înfățisare pe care o are astăzi. Călugării cistercieni erau conduși după principiile Sfantului Bernard care își îndemna supușii să evite bogăția și să trăiască din rodul muncilor simple și rugăciunilor prin isihasm (tacere totală), având ca scop cunoașterea lui Dumnezeu.

           La sfârșitul sec. 13, aceasta era cea mai bogată mănăstire portugheză, loc care devenise un important centru educațional și care deținea una dintre cele mai impresionante biblioteci din Portugalia. Influențele ei intelectuale și politice depășiseră granițele de vest ale Peninsulei Iberice.
          Vreme de 6 secole abația a prosperat și a căpătat o putere regională enormă. Inauntrul ei, călugării studiau doctrina religioasă, dezvoltand cea mai importantă școală monahală a regatului, sprijinind arta și literatura. Tot aici s-a stabilit să fie înmormântați reprezentanții casei regale a țării.
             Privită de la distanță,  mareția și frumusețea ei copleșesc. Inaltă de 20 metri, ea se întinde pe o suprafață cuprinsă între 106 metri lungime și 52 de metri lațime. Aici sunt îngropați mulți dintre regii Portugaliei, cel mai renumit fiind regele Pedro I și iubita lui, Ines de Castro. Astăzi, mănăstirea este un important obiectiv turistic unde turiști din toată lumea vin să-i admire frumusețea, mai ales interioară, si să afle trista poveste de iubire dintre Dom Padro și Ines de Castro.

              Dacă se dau filele timpului înapoi, până în perioada medievală târzie, se ajunge în secolul 14 când Dom Pedro, fiul regelui Alfonso al IV-lea și al Beatricei de Castilia urma sa fie în cațiva ani viitorul monarh al Portugaliei. Cuplul regal își pierduse primii doi copii mai mari, astfel încât drumul catre tron îi era deschis, în viitor, prințului moștenitor care fusese mezinul familiei. Acesta a fost obligat să se căstorească pe 24 august 1339 cu fiica unui aristocrat castilian foarte influent, Constanza di Castiglia, ca sa ofere Portugaliei stabilitate politica sporită și să mărească averile regatului. Tatăl acesteia, Juan Manuel, poreclit “El escritor” (Scriitorul) era prinț de Villena si duce de Penafiel.
            Cei doi s-au căsătorit intr-o zi toridă de august în Lisabona, iar pregătirile au fost fastuase, demne de un viitor cuplu regal. Mireasa a venit însoțită de sute de servitori si nimeni nu știe exact ce varsta avea, dar se presupune că între 16 și 24 de ani. Tânărul Pedro avea 19 ani si era un bărbat frumos. Printre doamnele de onoare ale Constanzei se afla o superbă tânără de 14 ani, Ines de Castro.                Prințul nu a remarcat-o în ziua nuntii, dar a zărit-o la o partidă de vânătoare în Coimbra și i-a căzut imediat dragă. Ines de Castro era  fiica unui bogat proprietar de pământuri în Castilia, Pedro Fernandez de Castro, Lord de Lemos si Sarria, administratorul regelui castilian, și al metresei acestuia, portugheza Aldonca Lorenco de Valadares.
            Prin tatal ei, ea era descendenta nobililor galicieni si era înrudită cu familia regală castiliană prin descendenți nelegitimi. Tinerii indrăgostiti s-au întalnit în secret, iar Pedro și-a instalat amanta intr-o casă mică de lângă Mănăstirea Santa Clara a Velha, fondată de catre Regina Santa Isabel, bunica lui Pedro lângă Coimbra.
          Legenda spune ca Pedro construia bărcuțe din lemn în care își punea răvașele de amor pentru iubita lui. Se zice ca iubirea lor a început în grădina regală și avea să dureze 15 ani. In ciuda precauțiilor, dragostea lor a devenit cunoscută în toată curtea regală. Deși multi nobili aveau amante, această dragoste a stârnit furia regelui tată, alimentată fiind de tatăl Constanzei care se simțea profund jignit. Când frații lui Ines, Fernando de Castro si Alvaro Perez de Castro, au fost expulzați de la curtea castiliană, Pedro le-a oferit poziții importante la curtea portugheză și i-a făcut consilierii lui personali, fapt care a sporit tensiunile dintre rege și fiu, dar Pedro a ales să-și ignore tatăl.
              Prințul și-a neglijat tânăra soție, periclitând relatiile politice cu Castillia, fapt care l-a forțat pe rege să o expulzeze pe Ines de la curte, cînd aceasta avea 24 de ani. Cu toate acestea cei doi tineri au continuat să se vadă în secret în castelul de la Albuquerque, de la granița cu Castillia. Distanța nu le-a periclitat iubirea, ci din contră, relatia a devenit și mai puternică.  Atunci când nu puteau fi împreună cei doi își scriau în mod frecvent. După 7 ani de căsnicie, prințesa Constanza a rămas pentru a treia oara gravidă, dar, la nașterea moștenitorului, în octombrie 1345, aceasta a decedat la cateva săptămâni dupa nașterea viitorul rege, Fernando I, oferindu-i fară să vrea libertatea atât de dorită prințului moștenitor.

Mănăstirea Alcombaca - interior

            Pedro a eliberat-o pe Ines din captivitate și a adus-o la castelul lui din Coimbra ca să locuiască împreună. In 1346, Ines l-a născut pe Alfonso, care a murit la scurtă vreme după naștere. Cei doi au mai avut împreună alți trei copii sănătoși, care au trăit până la bătrânețe: Juan, viitor duce de Valencia de Campos și Denis, viitor Lord de Cifuentes, ambii pretendenți la tron în timpul crizei dintre anii 1383 și 1385, și o fată, Beatrice, care a devenit Contesa de Alburquerque, prin căsătoria cu contele Sancho Alfonso de Alburquerque.
          In 1354 Pedro s-a căsătorit în secret cu Ines la Braganca, în nord-estul Portugaliei, căsătorie confirmată de catre capelanul și servitorul lui șase ani mai tarziu, în anul 1360. Când zvonurile că familia Castro ar conspira să îl ucidă pe Prințul Fernando, consiliul a solicitat regelui să ia măsuri de urgență. Regele tată, Afonso, a insistat ca fiul lui să se recăsătorească cu o prințesă ce avea sânge regal, dar Pedro nu-și dorea în dreapta lui decât pe Ines. El s-a eschivat motivând că ținea doliu dupa soția lui, când de fapt toata Curtea era la curent cu relația lui de amor cu Ines.
            Intre timp, Ines și Pedro s-au mutat în Mănăstirea Santa Clara a Velha, lângă Coimbra, unde și-au stabilit reședința, Faptul l-a înfuriat și mai tare pe regele tată, pentru că mama acestuia, Regina Santa Isabel, care era profund religioasă, a trait acolo în ultimii ei ani de viață și dezaprobase vehement pe tot parcursul timpul vieții relatiile amoroase nelegitime.
            Regele și nobilii portughezi au decis că singura șansă care să ducă la rezolvarea problemelor statale era asasinarea lui Ines. Au fost chemati 3 Cavaleri ai Ordinului lui Hristos, Pero Coelho, Diogo Lopes Pacheco și Alvaro Goncalves, cărora li s-a dat ordin să comită crima.
             In vreme ce Pedro se afla la vânătoare, cei 3 au decapitat-o pe Ines în fața fiului ei, Denis, în vârstă de un an, în vreme ce Beatriz de 8 ani si Juan de 6 ani se jucau in grădină. Corpul lui Ines a fost înmormântat prima dată la Coimbra.

             Legenda spune că lacrimile cu care încercase din răsputeri să-și înduioșeze călăii ar fi creat Fântâna Lacrimilor. Sângele ei s-ar fi transformat în alge roșii care îmbracă pereții fântânii. Când Dom Pedro a aflat, furios și înnebunit de durere, a organizat și condus o revoltă împotriva tatălui său, iar vreme de un an de zile relațiile dintre tată și fiu au fost extrem de tensionate.
              In 1357, regele a decedat, iar Pedro a urcat pe tronul Portugaliei, devenind monarh de drept și cu toate puterile conferite la tronul Portugaliei. In iunie 1360, în timp ce se afla la Cantanhede, un oraș din regiunea Coimbra, capelanul si servitorul lui au anunțat public mariajul încheiat intre defuncta Ines și tânărul rege. Imediat ce a fost înscaunat, Pedro i-a căutat pe cei 3 asasini care fugiseră din Lisabona și se refugiaseră în Castillia și care au fost trimiși înapoi în Portugalia într-un schimb de fugari. Doi dintre cei care participaseră la crimă, Pero Coelho si Alvaro Goncalves, au fost prinși, iar Pedro i-a omorat cu mana lui smulgandu-le inimile din piept, în vreme ce, cel de-al 3-lea asasin, Diogo Lopes Pacheco, a reușit să scape fugind în Franța. După nici un an, în 1357, acesta avea și el să își găsească sfârșitul trecând în lumea umbrelor.

         Legenda spune că atunci când Don Pedro a fost uns ca rege, el a ordonat ca Ines să fie dezgropată, îmbrăcată de către doamnele de companie în straie de încoronare, împodobită cu bijuterii și adusă în sala tronului. Regele a ordonat episcopilor să o încoroneze ca regină a Portugaliei, iar fiecare nobil să îngenuncheze și să îi sărute mâna.
             Vreme de 10 ani cât a domnit, Dom Pedro i-a pedepsit pe toti cei care au complotat împotriva iubitei lui, motiv pentru care poporul l-a numit Pedro cel Drept (Justiceiro), sau Pedro cel Crud. După încoronare, regele a cerut ca trupul neînsuflețit al iubitei lui să fie înmormântat cu toate onorurile în Mănăstirea Alcobaca, într-un superb sarcofag sculptat în piatră, promițându-i să fie împreună “ate ao fim do mundo" , adică până la sfârșitul lumii.

         Astăzi, în partea opusă sarcofagului, regele îndrăgostit își doarme și el somnul de veci. Tot legenda spune ca cei doi au fost înmormântați față în față la capetele opuse ale transeptului, Ines în stânga altarului, iar Pedro la dreapta lui, astfel încât, în Ziua Invierii, privirile lor să se întâlnească imediat. 

            Ambele sicrie sunt realizate din marmură pe fețele cărora sunt sculptate basoreliefuri cu scene din viața lor. Calitatea ornamentelor sculptate a depășit simbolismul iconografiei care evoca destinul uman cu valorile sale,  în care moartea si speranța creștină reprezintă filonul vieții veșnice. Deși au fost construite în 1360, cele două morminte sunt o formă de reamintire a dragostei care i-a legat pe cei doi protagonisti: Pedro I si Ines de Castro.

          In timpul domniei lui Pedro I a fost restructurat sistemul judiciar care a fost considerat unul dintre cele mai bune din acea vreme. A încercat să își reabiliteze copiii născuți din relația cu Ines, dar ei niciodată nu au fost considerați drept urmași legitimi la tron, motiv pentru care s-au întors în Castillia. Pedro și-a găsit consolarea în relația cu Teresa Gille Lourenco, fiica unor negustori din Lisabona care era cu 10 ani mai tânără ca el. Cei doi au avut un fiu, Joan, care a devenit unul dintre cei mai importanti 3 regi ai Portugaliei. Dar, ca de obicei, aceasta este o alta poveste.

LUISA AUGUSTA WILHELMINA AMALIA - Regina Prusiei

Luisa Augusta Wilhelmina Amelia s-a născut la Hanovra, la 10 martie 1776. La Hanovra tatăl ei, Carol de Mecklenburg-Strelitz, era mareșal de brigadă și mai târziu guvernator-general al electoratului de Hanovra. Mama ei era Prințesa Friederika de Hesse-Darmstadt. A fost a patra fiică și al șaselea copil al cuplului. Bunicii paterni erau Carol Ludovic Frederic de Mecklenburg-Strelitz și Elisabeta Albertine, Prințesă de Saxa-Hildburghausen. 

Regina Charlotte, soția regelui George al III-lea al Marii Britanii era mătușa ei paternă, deci regii George al IV-lea al Marii Britanii, William al IV-lea al Marii Britanii și Ernest Augustus I de Hanovra erau verișorii ei primari.

Bunicii materni erau Georg Wilhelm de Hessen-Darmstadt și Maria de Leiningen-Dagsburg. Georg Wilhelm era fiul lui Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.

Luise era în mod special apropiată de sora ei Frederica, care era cu doi ani mai mică, și de singurul lor frate George. Luise și frații ei erau în grija guvernantei Fraulein von Wolzogen, o prietenă a mamei lor. Când Luise avea șase ani, mama ei a murit. După decesul ducesei, familia a părăsit Leineschloss pentru Herrenhausen, numit uneori "Versailles în miniatură" Ducele Charles s-a recăsătorit doi ani mai târziu cu sora mai mică a primei soții, Charlotte, cu care a avut un fiu, Charles. Luise și mama vitregă au fost apropiate însă aceasta din urmă a murit după un an de la căsătorie. După decesul mamei vitrege, Luise care avea șase ani, împreună cu frații ei au fost trimiși să locuiască la bunica lor maternă, la Darmstadt, unde au fost crescuți simplu și cu accent pe educație și acte caritabile.

A fost aleasă o nouă guvernantă, Madame Gelieux, din Elveția, care le-a dat copiilor lecții de franceză. Ca majoritatea copiilor regali și aristocratici ai vremii, Luise vorbea fluent și literar câteva limbi, în timp ce a neglijat limba germană nativă.

De la vârsta de zece ani până când s-a măritat la 17 ani, Luise și-a petrecut timpul în prezența bunicii sale și a guvernantei, ambele bine educate și rafinate. Când avea numai nouă ani, Luise a fost prezentă când poetul Friedrich Schiller a citit primul act din piesa Don Carlos pentru divertismentul curții, ceea ce a îndreptat-o pe Luise să îmbrățișeze cu dragoste limba germană ca limbă literară. Luise a iubit istoria și poezia și nu i-au plăcut doar lucrările lui Schiller ci și Goethe, Paul, Herder, Shakespeare, ca și tragediile Greciei antice.

Când Luise avea 17 ani l-a întâlnit pe fiul regelui, Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm. Prințul Moștenitor avea 23 de ani, era serios și religios. Profund impresionat de frumusețea și caracterul ei nobil, Frederic Wilhelm a rugat-o să fie soția lui. Fratele mai mic al prințului s-a îndrăgostit de Frederica așa că, la 24 aprilie 1793, la Darmstadt, s-au celebrat cele două logodne. Căsătoria Luisei cu Frederic Wilhelm a avut loc în același an, la 24 decembrie la Palatul Regal din Berlin; două zile mai târziu, a avut loc căsătoria Fredericăi cu prințul Ludwig Karl.

            Sosirea Louisei la Berlin, capitala Prusiei, a cauzat senzație și a fost întâmpinată cu o mare prietenie de către cetățenii orașului. Socrul Louisei, regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, a dăruit cuplului Palatul Charlottenburg, însă prințul moștenitor și soția lui au preferat să locuiască la Palatul Paretz, situat în afara orașului Potsdam. Căsnicia a fost una fericită iar Luise era iubită de rege care o numea "prințesa prințeselor" și i-a dăruit un palat în Oranienburg.

Prințesa Moștenitoare a văzut ca o datorie a ei să-și sprijine soțul în toate preocupările sale, iar cuplul s-a bucurat cântând împreună și citind din Shakespeare și Goethe. Curând Luise a rămas însărcinată însă a născut un copil care a decedat la 1 octombrie 1794. Au urmat nouă copii sănătoși într-o succesiune rapidă, deși doi au murit în copilărie, ultimul fiind născut în 1809.

            La 16 noiembrie 1797, după decesul tatălui său, Prințul Moștenitor i-a succedat la tron ca regele Frederic Wilhelm al III-lea. Cuplul a trebuit să abandoneze solitudinea de la Paletz și să locuiască la curtea regală. Au început un tur al provinciilor din estul țării din două motive: regele a vrut să se familiarizeze cu noile lor probleme, și a vrut să-o prezinte oamenilor săi pe regină. Luise a fost primită peste tot cu festivități. Pentru prima dată în istoria Prusiei, regina a apărut ca o personalitate publică sărbătorită și a ocupat un rol mult mai proeminent decât predecesoarele ei.

După ascensiunea soțului ei, Luise a dezvoltat multe legături cu miniștrii și a devenit o figură puternică în cadrul guvernului fiind privită cu respect și afecțiune. Chiar de la începutul domniei sale, noul rege s-a consultat cu Luise pe probleme de stat.

Frederic Wilhelm a fost ezitant și prudent, a urât războiul, menționând în 1798, "Am oroare de război și ... știu că nimic nu este mai important pe pământ decât menținerea păcii și liniște acesta fiind singurul sistem potrivit pentru fericirea omenirii". 

In conformitate cu Pacea de la Basel, Frederic Wilhelm a favorizat neutralitatea în primii ani de conflict cu revoluționara Primă Republică Franceză, care a evoluat în războaiele napoleoniene (1803-1815). El a refuzat diversele presiuni pentru a fi de o anumită parte a Războiul celei de A Doua Coaliții. Luise a susținut acest punct de vedere. In cele din urmă, regele a consultat mai multe opinii diferite de cele le reginei și de ale miniștrilor și a intrat într-o alianță cu Napoleon, care tocmai câștigase Bătălia de la Austerlitz (1805).

Baronul vom Stein, membru al birocrației, și care detesta fosta neutralitate a țării, a căutat să reformeze organizarea guvernului de la favoarizarea bazată pe nepotism într-un guvern ministerial responsabil. El a pregătit un document pentru rege într-un limbaj puternic detaliind reformele administrative necesare, cum ar fi stabilirea unei linii clare de responsabilitate în rândul miniștrilor. Totuși, această lucrare nu a ajuns la Frederic Wilhelm, deoarece Stein i-a dat documentul primului general Ernst von Rüchel, care, la rândul său, i l-a dat reginei în primăvara anului 1806. Deși Luise era de acord cu conținutul său, ea a crezut că e "prea violent și pasionat" pentru rege

            Printre consilierii regelui, membri ai familiei sale, cum ar fi regina (un avocat deschis al războiului) și Prințul Louis Ferdinand, au condus facțiune militaristă în favoarea războiului împotriva Franței; cei care erau împotriva neutralității dar în favoarea reformei au fost conduși de către Baronul vom Stein și Karl August von Hardenberg. Cunoscând temperamentul regelui, Hardenberg a apelat direct la regină pentru reforma dorită.

Deși Prusia nu a luptat într-un război încă din 1795, liderii săi militari erau convinși că ar putea câștiga împotriva trupelor lui Napoleon. Dupa un mic incident cu privire la un pamflet anti-francez care a avut loc, regele Frederic Wilhelm a fost în cele din urmă presat de soția sa și familie să rupă pacea și să intre în război împotriva împăratului francez. Trupele prusace au început mobilizarea, culminând în octombrie 1806 cu Bătălia de la Jena-Auerstedt, care a fost un dezastru pentru Prusia. Regele și regina au însoțit trupele lor în bătălia de la Jena (cu Luise îmbrăcată "ca o amazoană"), dar au trebuit să fugă din calea trupelor franceze.

Napoleon a ocupat Berlinul, provocând pe rege, regină și restul familiei regale să fugă, în ciuda bolii Louisei, în toiul iernii, la Königsberg, în partea de est a regatului. Pe drum, nu au avut alimente sau apă curată și regele și regina au fost forțați să împartă același "dormitor" în "unul din hambarele nenorocite pe care ei le numesc case", potrivit unui martor, care a călătorit cu ei.

Inițial, după Jena, Napoleon a fost gata pentru a oferi condiții de pace, dar Frederic Wilhelm a ignorat majoritatea consilierilor săi și a decis să continue războiul. Bătălia de la Eylau (februarie 1807) a fost o mică victorie împotriva Franței, dar din nou, regele a refuzat să intre în negocierile de pace, crezând în mod incorect că trupele ruse vor opri pe francezi. Bătălia de la Friedland a condus Franța la negocieri separate cu Rusia și Prusia. Napoleon a cerut, dintr-o poziție superioară, termeni de pace, în ceea ce avea să fie numit Pacea de la Tilsit (1807).

In mijlocul acestor negocieri, împăratul a fost de acord să păstreze intactă jumătate din Prusia. Frederic Wilhelm a fost trimis pentru soția sa însărcinată să cerșească o soluționare mai bună pentru Prusia. Regele a simțit că prezența ei l-ar putea pune pe Napoleon într-o "stare mai relaxată"; Louise, fără tragere de inimă, a convenit să-l întâlnească pe împărat la Tilsit, dar numai pentru a salva "Prusia ei" Anterior, Luise se referise în mod regulat la Napoleon ca "Monstrul", dar a făcut totuși o cerere pentru un interviu privat cu împăratul, când s-a aruncat la picioarele lui. Deși Napoleon a fost impresionat de grația și determinarea ei, împăratul a refuzat să facă vreo concesie, scriindu-i soției lui, împărăteasa Joséphine că Luise "este cu adevărat fermecătoare și plină de vanitate față de mine. Dar nu fi geloasă...m-ar fi costat prea mult să fiu galant". Eforturile reginei de a-și proteja țara adoptivă de agresiunea franceză au fost foarte admirate de generațiile viitoare.

            Asupra Prusiei au fost impuse restricții dure, cum ar fi o indemnizație masivă de mai multe milioane de franci. Ocupația franceză a Prusiei a avut un efect devastator asupra Luisei. Regina a recunoscut că țara sa adoptivă depindea de tăria ei morală și ca o consecință, Luise și-a recăpătat vechiul ei optimism, adesea ocupându-se de fiul ei cel mare pregătindu-l pentru rolul său de viitor rege. In anii care au urmat, Luise a sprijinit eforturile de reformare ale guvernului efectuate de Stein și Hardenberg, precum și pe cele ale lui Gerhard von Scharnhorst și August Neidhardt von Gneisenau, de a reorganiza armata.

In 1808 pentru că era considerat nesigur ca familia regală să se întoarcă la Berlin, soții regali și-au petrecut vara în apropiere de Königsberg. In iarna lui 1808, Țarul Alexandru I-ul i-a invitat pe rege și pe regină la St. Petersburg, unde Luise a fost primită în camere somptuos decorate. "Nimic nu mă mai orbește", a exclamat ea la întoarcerea în Germania  Luise a fost bolnavă în cea mai mare parte din acel an, dar a revenit cu regele la Berlin după o absență de trei ani.

Regina a ajuns acasă însoțită de cele două fiice ale sale, Charlotte și Alexandrine și de fiul cel mic, Charles, și a fost întâmpinată de către tatăl ei la Palatul Charlottenburg - reședința pe care Napoleon și comandanții săi au deposedat-o de tablouri, statui, manuscrise și antichități.

La 19 iulie 1810, în timp ce-și vizita tatăl la Strelitz, regina a murit în brațele soțului ei de o boală neidentificată. A fost înmormântată în grădina Palatului Charlottenburg. Frederic Wilhelm nu s-a recăsătorit până în 1824, când a făcut o căsătorie morganatică cu amanta sa Auguste von Harrach, explicând: "Compania și simpatia femelor mi-au devenit necesare, deci trebuie să mă recăsătoresc". După moartea sa, la 7 iunie 1840, Frederic Wilhelm a fost înmormântat lângă regina Louise.







Luisa și Frederic Wilhelm în 1794

Luisa la întâlnirea cu Napoleon în 1807 - pictură 1900