ZOE - Impărăteasa Bizanțului

După moartea lui Vasile II, fără urmaşi, puterea a trecut, în mod natural, fratelui său Constantin VIII, co-împărat încă de la naştere, care nu luase nici cea mai mică parte la problemele guvernării. Uşuratic şi indolent, trăind în contrast cu gloriosul frate, cu talie herculeană, el nu se ocupa decât de sporturi, lupte, curse de cai. În schimb, nu putea suporta nici cea mai mică oboseală şi detesta tot ce putea aminti de război.

          La urcarea pe tron, sănătatea lui era ruinată, iar domnia lui efectivă nu a durat mai mult de trei ani (16 decembrie 1025 - 11 noiembrie 1028). A fost destul de lungă însă, pentru a-i permite să confere guvernarea Imperiului eunucilor palatului şi să destituie pe cei mai buni comandanţi militari şi pe funcţionarii educaţi de clarviziunea lui Vasile II. A înlocuit oamenii de valoare din preajma sa cu favoriţi obscuri.

          Era un personaj dur şi crud ce a aplecat urechea la toate calomniile, fără nici un discernământ, pedepsind greşelile neînsemnate cu scoaterea ochilor. Manifesta violenţa celor slabi şi fricoşi.

          De la soţia sa, Helena Alypios, Constantin VIII a avut trei fete, dintre care cea mai mare, Eudoxia, a intrat în mănăstire, iar celelalte două, mai tinere, Zoe şi Theodora, au rămas singurele moştenitoare, dar nemăritate încă.

          În noiembrie 1028, când şi-a bănuit sfârşitul apropiat, Constantin VIII s-a gândit să găsească un soţ pentru una din fiice, care să-i devină succesor. Palatul s-a umplut imediat de intrigi. Eunucii s-au împărţit imediat în două partide ce susţineau fiecare câte un nobil, unii pe Constantin Dalassenos, iar ceilalţi pe Romanos Argyros. Cel din urmă era însă deja căsătorit. Chemat împreună cu soţia la patul de moarte al basileului, a fost pus să aleagă între scoaterea ochilor şi divorţul de soţia sa, pentru a se căsători cu una dintre prinţese. Theodora recuzându-se, Romanos Argyros a fost căsătorit cu Zoe la 8 noiembrie, cu trei zile înainte de moartea lui Constantin VIII.

            Cei doi soţi erau rude, dar patriarhul Alexios a înlăturat dificultatea în interesul statului.p

Intre 1028-1057 a urmat iarăşi un aşa-numit regim al prinţilor – consorţi, al unor suverani adoptaţi. Dar, în timp ce în secolul X acest rol l-au deţinut oameni de prim ordin, care au edificat grandoarea Imperiului Bizantin, prinţii–consorţi din secolul XI s-au dovedit nişte parveniţi mediocri, nepregătiţi pentru misiunea grandioasă ce le fusese atribuită de hazard.

            Printre cei cinci parveniţi care au ocupat tronul o jumătate de secol, Romanos Argyros a fost singurul căruia trecutul propriu i-a dat un oarecare prestigiu, singurul capabil de a comanda o armată, dar nu de a obţine victoria. Avea mai multe pretenţii decât calităţi reale. Aparţinea nobilimii militare, cu care împărţea toate pasiunile.

            Scurta domnie a lui Romanos Argyros, de numai șase ani a fost, puternic agitată de intrigi de palat şi de comploturi în care s-a implicat Theodora. Pentru aceasta, a fost închisă în mănăstirea Petrion şi obligată de Zoe, care o detesta, să-şi afirme înclinaţiile monastice. Romanos a pierit în una din acele intrigi, cu o origine din cele mai vulgare. Neglijată de soţul imperial, care îşi pierduse speranţa de a avea un moştenitor de la ea, Zoe s-a răzbunat luându-şi ca amant pe fratele unui eunuc al lui Romanos, originar din Paphlagonia, pe care acela îl făcuse orphanotroph, adică conducătorul principalului ospiciu din Constantinopol (Orphanotropheion), adică al principalului orfelinat. Mihail, după cum se numea fericitul amant, a răspuns pasiunii bassilisei destul de vârstnice.

          Zoe a aranjat asfixierea lui Romanos Argyros în baia palatului la 12 aprilie 1034, iar după câteva ore a aranjat celebrarea căsătoriei cu tânărul aventurier de către patriarhul Alexios. Apoi l-a proclamat basileus.

Prin familia paphlagoniană, demnitatea imperială a descrescut ca eşalon social. Inainte de a deveni basileu, Mihail IV a fost comerciant, la fel ca şi fratele său Nicetas. Alţi trei fraţi ai săi erau eunuci, şi doi dintre ei, Gheorghios şi Constantin, exercitau meseria discreditată de tămăduitor sau de empiric. Una din surorile lui avea drept soţ un muncitor călăfătuitor în portul Constantinopolului. Adevăratul conducător al familiei şi artizanul norocului lui Mihail IV era fratele mai mare, Ioan Orfanotroful, călugăr şi eunuc, care a ştiut să se linguşească pe lângă Romanos Argyros şi totodată, să încurajeze pasiunea împărătesei Zoe pentru tânărul său frate, pe care l-a dus la tron.

aristocraţia militară, care aspira să conducă imperiul.

          Curând, Mihail IV, care nu vedea nimic decât prin ochii fratelui său Ioan, a încetat să mai simuleze pasiunea pentru Zoe şi a izgonit-o în gineceu, concediind toate femeile sale şi pe toţi eunucii lui Vasile II, pe care Ioan îi bănuia de intrigi. Paphlagonienii deveniseră stăpânii Imperiului Bizantin, iar eunucul Ioan nu mi cunoştea limite pentru ambiţiile sale. A încercat chiar să substituie patriarhului Alexios pretextând nelegalitatea numirii aceluia, dar bătrânul cleric i-a întocmit un răspuns care l-a făcut pe eunuc să renunţe la proiect.

          Din toată acea familie de parveniţi fără scrupule, Mihail IV părea a fi singurul om cu un anumit grad de onestitate, singurul conştient de originea criminală a puterii sale. Toţi cronicarii, începând cu Psellos, contemporanul său, sunt de acord să laude spiritul său serios şi chibzuit, sau să recunoască că, în pofida slabei instruiri, s-a achitat conştiincios de rolul pentru care nu-l pregătise nimeni. Nu a bulversat nimic în administraţie, nu şi-a ridicat prietenii prea repede şi a rezistat la cupiditatea fraţilor săi.

            Din păcate, Mihail IV avea o sănătate foarte precară şi suferea de atacuri de epilepsie din ce în ce mai dese cu avansarea în vârstă. A cerut rugăciuni din partea tuturor călugărilor din Imperiu, a înmulţit actele de binefacere, fondările de locaşuri religioase, a mers în pelerinaj la mormântul Sfântului Demetrius (Dumitru) de la Thessalonic, s-a înconjurat de asceţi pe care-i servea personal şi a ajuns până la a-i culca în propriul pat. Totul a fost în van, boala dovedindu-se de neînvins.

          Devenit incapabil de a se mai ocupa de afaceri, a abandonat guvernarea Imperiului în mâinile fratelui eunuc, ale cărui acţiuni deveniseră din ce în ce mai odioase şi-i făceau transparentă originea. Eunucul lua parte la orgii scandaloase, fără ca să piardă, după spusele lui Psellos, nici o bârfeală a tovarăşilor de beţie, de care ţinea cont mai târziu.

          Boala fratelui basileu a sfârşit prin a-l nelinişti şi s-a gândit să-i găsească un succesor din familie. Alegerea i-a căzut asupra nepotului Mihail, fiul surorii sale Maria şi a vechiului muncitor in port, pe nume Stephanos. Pe acela îl aranjase, în pofida nulităţii, ca succesor al lui Giorgios Maniakes, în Sicilia.

            Cu spirit fals şi caracter făţarnic, noul moştenitor al tronului nu a întârziat să stârnească antipatia tuturor, aşa că eunucul Ioan l-a izgonit în împrejurimile Constantinopolului. Acest personaj nedemn a fost chemat, totuşi, să guverneze Romania atunci când, la 10 decembrie 1041, Mihail IV a murit în mănăstirea Sfinţilor Anargyri pe care o fondase, după ce îmbrăcase tot acolo roba monastică.

          Domnia lui Mihail V urma să dureze exact 132 de zile (10 decembrie 1041- 21 aprilie 1042). Cu scopul de a se face acceptat, a arătat, la început, cel mai mare respect împărătesei Zoe şi lui Ioan Orfanotroful pe care îl consulta fără încetare. Dar, provocat de acel unchi, domesticul scholarii-lor, Constantin, căruia aranjase ca Zoe să-i confere demnitatea de nobilisim, a schimbat repede atitudinea. După ce a căutat ceartă cu Ioan, l-a exilat într-o mănăstire. Acţiunea nu a găsit opozanţi deoarece eunucul vicios şi viclean era foarte nepopular.

            Gelos pe onorurile acordate împărătesei Zoe, a încercat să se debaraseze de ea. La început a închis-o în gineceu, apoi a acuzat-o că ar fi intenţionat să-l otrăvească, a deportat-o la Prinkipo (Insula Prinţilor) şi a dispus să i se taie părul (18 aprilie 1042). Nemulţumit de această faptă pe care a justificat-o printr-un manifest, a vrut să-l atace pe patriarhul Alexis. Acesta însă, a dispus să fie bătute clopotele şi a ridicat împotriva lui Mihail V o formidabilă revoltă (19 aprilie 1042) ajutată şi de varegii ruşi din gardă. Marele Palat a fost asediat. Pentru a se salva, basileul a rechemat-o pe Zoe şi a arătat-o poporului de la înălţimea kathismei (tribuna imperială din Hipodrom ce corespundea ce palatul Daphne). Era prea târziu. Răsculaţii au scos-o pe Theodora din mănăstirea Petrion, au condus-o tremurând la Sfânta Sofia şi au întronat-o ca bassilisă prin sfinţirea patriarhului.

La 20 aprilie 1042 Marele Palat era ocupat. Mihail şi Constantin s-au refugiat pe mare la mânăstirea Stoudion, unde, din ordinul Theodorei, li s-au scos ochii şi apoi au fost internaţi în mânăstiri diferite (21 aprilie 1042). Trebuie observat cât de rapid s-au derulat evenimentele acelei răsturnări dinastice în numai patru zile.

Legitimitatea monarhică, reprezentată de Zoe şi Theodora, ultimele mlădiţe ale dinastiei macedonene, reprezentase, deci, o nouă victorie. Răsculaţii care o scoseseră pe Theodora din mănăstire, s-au temut ca Zoe să nu se reconcilieze cu Mihail V, părând foarte dificil să facă să domnească împreună două surori care se detestau. De moment, Zoe, cedând circumstanţelor, „şi împotriva voinţei sale”, a invitat-o pe Theodora să vină la palat, apropiind-o de sine. Pentru prima dată gineceul imperial s-a transformat în sală de conciliu şi nimic nu este mai curios ca descrierea lăsată de Psellos despre o audienţă ţinută de cele două surori împărătese. Deciziile lor s-au dovedit destul de înţelepte, atât privind revocarea celor atraşi la guvernare de Mihail V, cât şi condamnarea pentru deturnare de fonduri a nobilissimului Constantin. Nu au bulversat administraţia şi au aplicat o reformă bună prin suprimarea venalităţii funcţiilor publice, care nu exista în drept, dar se aplica în fapt, prin sumele extorcate noilor funcţionari.

          In gândirea celor două surori acel regim nu era decât provizoriu, fiecare încercând să o înlocuiască pe cealaltă şi lăsându-se împinsă pentru a găsi un prinţ-consort.

Theodora era refractară în raport cu o căsătorie, în timp ce Zoe nu ezita, în pofida vârstei, să contracteze o a treia căsătorie.

          Constantin Delassenes, la care s-a gândit pentru început, o neliniştea prin tonul său autoritar. Un al doilea pretendent a murit în ajunul reuşitei. In cele din urmă alegerea Zoei s-a oprit asupra lui Constantin Monomachos, personaj de familie bună din nobilimea bizantină, dar care nu îndeplinise niciodată vreo sarcină, personaj neliniştit, fiul nuni conspirator, implicat el însuşi într-un complot şi exilat de Mihail IV la Mytilene, unde a petrecut şapte ani. Zoe îl rechemase şi îl numise judecător în thema Hellada. De acolo l-a chemat ca să-l facă basileus.

            Unul din ofițerii Augustei fu însărcinat să aducă noului favorit însemnele imperiale, simbolul și garanția înaltului său noroc și să-l aducă, fără întărziere, la Constantinopol. La 11 iunuie 1042 el își făcu intrarea solemnă, în mijlocul aclamațiilor poporului entuziasmat; apoi, cu mare pompă, căsătoria a fost celebrată în palat.

Patriarhul Alexios a avut unele opoziții pentru a uni pe cei doi, fiind fiecare la cea de a treia căsătorie. S-a găsit un mijloc de evaziune prin celebrarea căsătoriei de către primul cleric al palatului şi prin încoronarea de către patriarh a celor doi soţi. Constantin Monomachos care urma să supravieţuiască Zoei, a domnit asupra Imperiului Bizantin 12 ani (12 iunie 1042- 11 ianuarie 1055).

Purtat de steaua lui norocoasă în fruntea Imperiului Bizantin, Constantin Monomachos a continuat seria de prinţi-consorţi. Până la urcarea lui pe tron, cu excepţia Italiei, Imperiul Bizantin îşi menţinuse peste tot poziţiile. Odată cu el a început descreşterea politicii de cucerire. Aceasta în pofida faptului că domnia lui a prezentat unele aspecte destul de strălucite. Bizanţul şi-a pierdut forţa ofensivă şi s-a văzut ameninţat la toate frontierele de inamici noi, de turci în răsărit, de pecenegi la Dunăre şi de normanzi în Italia.

          Pentru a se face faţă unor astfel de pericole ar fi fost necesar un alt Vasile al II-lea, dar în Palatul Sacru nu se afla decât un parvenit banal, superior, fără îndoială, prin educaţie Paphlagonienilor, dar uşuratic şi indolent, om plăcut fizic, foarte apreciat de toate femeile, basileu ce nu cerea decât pace şi linişte, considerând puterea imperială ca o retragere aurită ce îi permitea să se distreze, aşa cum i-a declarat cu cinism lui Psellos.

          Nu era, de altfel, un om fără calităţi. Simplu şi agreabil, îi fermeca pe interlocutori prin bunăvoinţă. Nu se arăta mândru sau răzbunător, ci totdeauna bine dispus, chiar în circumstanţe neplăcute, un adevărat Philintus încoronat cu tot ce comportă un caracter egoist şi laş.

            In momentul preluării tronului, Monomah avea o legătură deja veche cu o nepoată a lui Bardas Skleros, pretendentul. Fiind căsătorit anterior de două ori, nu mai spera să se recăsătorească. Cei doi amanţi nu puteau, însă, trăi unul fără altul, aşa că Skelerena s-a dus să-l consoleze în exilul de la Mytilene.

Impotriva tuturor aşteptărilor, Constantin a găsit mijlocul de a obţine de la Zoe, ca favorita lui să locuiască la palat. Aceasta a obţinut o situaţie oficială, cu titlul de Sebasta, în virtutea unui contract de prietenie. Asista la consiliu unde făcea să prevaleze avizul său şi apărea în procesiunile imperiale. Trecerea sa între mai marii palatului a iritat populaţia care se temea să nu o înlăture sau să o domine pe Zoe. Iritarea a ajuns până la nivelul unei adevărate revolte, dar lucrurile şi-au revenit în matcă deoarece favorita şi-a dat sfârşitul destul de curând, spre marea durere a basileului. Acesta a dispus să fie îngropată în mănăstirea Manganilor, pe care o fondase chiar el.

          Moartea Sklerenei nu a schimbat multe lucruri în fizionomia curţii imperiale. Constantin IX a continuat să ducă aceeaşi existenţă trândavă, înlocuind-o pe vechea amantă cu o tânără alană, pe care nu a încercat să o introducă în palat pe timpul vieţii împărătesei Zoe, dar căreia nu a întârziat să-i acorde titlul de Sebasta. Pe altă parte se distra cu glumele inepte ale favoritului Romanos Boilas, adevărat bufon care şi-a permis să devină iubitul amantei imperiale şi să comploteze pentru moartea basileului. După deconspirare a obţinut totuşi iertarea suveranului.

            Constantin IX Monomachos era foarte puţin dispus să ducă o viaţă activă. De la începutul domniei a devenit un paralitic, până la punctul de a nu se mai putea mişca. Cu toate acestea, cu un curaj real, nu a încetat niciodată să se achite de funcţiile pe care le incumbau demnitatea lui. Desigur că, este bizară alăturarea acestor realităţi fizice de înclinaţiile sale lumeşti.

            Cu o inconştientă greu de acceptat, a golit tezaurul lăsat de predecesori, acoperind cu bogăţii pe favoriţi şi favorite, sau prin construcţii fastuoase ca cele ale bisericii Sfântul Gheorghios a Manganilor, sau ca cea de la Nea Moni din Chios.

          Impărăteasa Zoe nu mai avea dispoziţia de viaţă a lui Constantin IX Monomachos, petrecându-şi timpul în gineceu, fabricând parfumuri sau cercetând viitorul prin contemplarea icoanei lui Christos Antiphonetes, pe care o confecţionase chiar ea „şi din care făcuse imagine aproape vie”. Ea a dedicat acelei icoane o biserică şi a ajutat pe basileu cu o generozitate nerezonabilă, să delapideze finanţele statului. A murit la 72 de ani, în 1050 şi a primit de la tristul soţ onoruri datorate unei sfinte.

            In inegalabila catedrală a creștinătății Sfânta Sofia, la partea superioară există un tablou fastuos de mosaic care reprezintă pe Iisus Christos având la stânga pe Constantin al IX-lea Monomschos și la dreapta pe împărăteasa Zoe. Se spune că Zoe ar fi dispus ca la schimbarea consorților să fie schimbate și figurile lor din acel mosaic. De altfel, prin comportamentul său în raport cu instituția căsătoriei, Zoe a făcut de râs statutul unei adevărate împărătese, fiind preocupată până la bătrânețe de relații conjugale, uneori rușinoase și ucigașe.

Sfânta Sofia - Mozaic cu Constantin al IX-lea Monomachos și 

cu împărăteasa Zoe, adevărata moștenitoare a tronului.