MIRCEA CEL BĂTRÂN și țara

Populația

Lipsa oricărei mențiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din Țara Românească din vremea lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a lui Vlad Țepeș, istoricii au estimat acest număr la 4-500.000. Populația era mai deasă în zona fertilă a Dunării și a bălților apropiate, lângă marile târguri, și mai rară în Bărăgan și zonele acoperite de păduri (codrii Vlăsiei, Teleormanul). Din documentele mănăstirilor se constată existența unui număr important de sate în zona podișului Mehedinți, în Argeș, Vâlcea și Gorj. Nu în ultimul rând, zone consistent populate au fost și văile principalelor râuri din partea centrală și estică a țării (Dâmbovița, Prahova, Slănic, Teleajen, Buzău) precum și malul mării.

Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, românii din vremea lui Mircea erau în majoritate țărani, ocupându-se cu păstoritul.
Ca orașe principale de atunci se pot enumera unele așezări mai întinse și mai populate (Argeș,Târgoviște, Severin, Bistrița, Buzău, Târgu Jiu, Râmnic, Câmpulung, Pitești, Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru negustori și cărăuși. Principalul drum comercial al vremii era cel dintre Bran și Brăila, pe ruta Târgoviște - Târgșor - Gherghița - Valea Ialomiței - Orașul de Floci. Orașele se aflau în proprietatea domniei, care le administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar și un folnog. Orășenii se ocupau mai mult cu agricultura, judecând după felul dărilor lor. Totodată, aici se regăseau și negustorii localnici.
Proprietarii de pământuri cu drept de moștenire, care aveau sate sau oameni pentru a le lucra, formau clasa boierilor. Aceștia erau datori domnitorului cu serviciul militar și erau puși în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generație după generație, dacă nu erau vândute către altă spiță de boieri. În acest caz, trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moșiei vândute. Pe o treaptă inferioară se situau cnezii (sau moșnenii), oameni liberi care-și lucrau singuri pământul. Și în cazul vânzării, și în cazul moștenirii, către domnie trebuia plătită darea calului (un cal, sau un cal și o cupă) pentru confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori moștenitor. Aceasta arată că domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a proprietarilor de pământ erau mănăstirile. Ele primeau danii din partea voievodului, uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-și exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moșii erau scutiți de oaste - nu însă în timpul domniei lui Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp, fiind de cele mai multe ori un drept ereditar și fiind acordată din ce în ce mai mult ca răsplată, aproape toate familiile boierești au ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea armată ca și mijloacele de răsplată de care dispunea domnul.
Șerbii erau agricultorii datori să muncească pe moșia pe care se aflau, pentru boier. Aceștia aveau dreptul să-și schimbe stăpânul, nefiind legați de glie. Ultima clasă socială era cea a robilor țigani. Aceștia erau datori să execute munci grele ori speciale (scoaterea sării din mină etc.) și să furnizeze domniei o dajdie.

Ducat - Mircea cel Bătrân

Moneda și schimburile în natură

In timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini și negustori. În țară, tranzacțiile se făceau însă preponderent în natură. Spre exemplu în 1440, deci la peste douăzeci de ani de epoca voievodului muntean, ieromonahul Dorotei cumpără șase vii, plătind în schimb cu 3100 de vedre de vin. Se cunosc cazuri în care pentru cumpărarea moșiilor au fost dați cai, boi și chiar „un caftan de îmbrăcăminte”.
Moneda Țării Românești era ducatul de argint. In vremea lui Mircea cel Bătrân s-au emis mari cantități de monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare dintre acestea pe lângă legenda obișnuită, era trecută câte o literă, pentru a putea identifica meșterul monetar care le-a bătut. Ducații de tipul I au pe avers stema dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe care se află acvila valahă. Ducații de tipul al II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea, timbrată cu un coif peste care se află stema țării, iar pe revers reprezentarea lui Mircea în costum bizantin, cu lancea în mâna dreaptă și globul crucifer în mâna stângă. Pe lângă aceste tipuri de ducați, realizați din argint, a fost bătută și o serie redusă din aramă amestecată cu argint.
A fost emisă de asemenea și monedă măruntă, numită ban, care prezintă pe avers stema dinastică timbrată cu un coif pe care stă acvila valahă, iar pe revers o cruce cu brațe egale despicate, cu un număr divers de globule în fiecare cartier. Se consideră că în timpul lui Mircea au fost bătute și monede mărunte de bronz pentru a circula în Dobrogea..
In timpul domniei lui Mircea moneda românească a cunoscut o devalorizare, în paralel cu dezvoltarea vieții economice. Aceasta s-a datorat în parte intensificării schimburilor monetare și a emisiunii mari aflată în circulație, dar mai ales efortului financiar pe care voievodul muntean a trebuit să îl facă în contextul conflictelor cu otomanii.

Agricultura

Paralel cu producția internă de cereale (grâu, mei, ovăz, orz) și legume, care erau pentru consumul intern sau mergeau la export peste Dunăre, Țara Românească importa din Ardeal importante cantități din aceste produse. De cele mai multe ori erau încheiate înțelegeri ori tratate comerciale potrivit cărora se obțineau scutiri de vamă. Se obișnuia ca rezervele de cereale și legume boabe să fie depozitate în grânare subpământene, construite astfel încât apa de ploaie să nu pătrundă la ele. Morile, în majoritate de apă, erau răspândite în toată țara și reprezentau un privilegiu care aparținea mănăstirilor, boierilor sau domnului. Acesta din urmă trebuia să acorde permisiunea sa pentru a putea fi înființată o nouă moară.Alături de aceste produse, în Țara Românească se mai produceau cantități însemnate de vin și fructe, livezile de nuci și alți pomi fiind des pomenit în actele de proprietate. Cea mai mare bogăție agricolă o reprezentau însă turmele de animale și produsele rezultate din exploatarea lor. Se creșteau boi, vaci, cai, oi, porci precum și albine. Pieile de vite, brânzeturile, ceara și mierea de albine erau exportate în cantități însemnate. Ultimele două produse ajungeau până la Raguza și Ancona. De asemenea se exporta și mult pește, aflat din belșug în râurile și bălțile Țării Românești.
Mircea a acordat privilegii păstorilor români din Ardeal pentru ca aceștia să poată să-și pască oile în munții din Țara Românească și să se folosească de pajiștile și bălțile din țară nestingheriți. Chiar și în cazul unui război între cele două țări, satele păstorilor români erau protejate de către un boier trimis special.

Ocnele și minele

Sarea și arama extrasă din mine au reprezentat o sursă însemnată de venit. Ocnele reprezentau un bun al domniei, fiind concesionate și zeciuite. Cea mai importantă ocnă era cea de la Ocnele Mari, lângă Vâlcea. Sarea se exporta mai ales în sudul Dunării, de unde se adunau astfel venituri importante. Vlad Dracul mărturisește despre cetatea Giurgiu că „nici o piatră din acest castel nu e, care să nu fi costat pe tatăl meu [Mircea] un bolovan de sare”, ceea ce demonstrează cum singură vânzarea sării a fost de ajuns pentru ca acea cetate să fie ridicată.
Mircea a avut inițiativa să înființeze o mină de aramă la Baia de Aramă cu puțin înainte de anul 1392. Zeciuiala provenită de aici a fost dăruită mănăstirii Tismana, care o comercializa sau o utiliza la manufactura produselor specifice (clopote, sfeștnice etc.). Arama sau obiectele realizate din aceasta erau exportate în Ardeal și alte zone (spre exemplu, cetatea Caffa a cumpărat trei clopote de aramă în 1419).

Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia și țările transdunărene

Țara Românească întreținea legături comerciale intense cu Ardealul, în special cu orașul Brașov. Cel mai important drum comercial, pe care brașovenii erau obligați să-l urmeze, făcea legătura între Bran și Brăila, trecând prin Cetatea Dâmbovița, Rucăr, Câmpulung, Târgoviște și Târgșor. Ei mai puteau opta ca destinație finală pentru portul Orașului de Floci. Din Ardeal se importau produse industriale, în special arme, și erau aduși meșteri specializați (arhitecți, zidari, meșteri de sulinare și heleștee etc.). In schimb Țara Românească exporta mai mult produse agricole. Vămile erau plătite de către negustori numai în cazul mărfurilor exportate (adică cele cu care plecau în Ardeal). Acestea erau la Bran în cazul Brașovului și la vadul Oltului pentru Sibiu, ultima dăruită mănăstirii Cozia. În timp ce brașovenii aveau voie să-și desfacă produsele în partea răsăriteană a țării, sibienilor le revenea apusul.
In contextul acestor schimburi se remarcă existența privilegiilor comerciale amănunțite. Acestea stabileau vămile și cuantumul lor pentru diverse categorii de produse, drepturile și îndatoririle negustorilor, precum și eventualele scutiri de plată. Cele mai importante privilegii comerciale privind Ardealul sunt:

·                    Privilegiul regelui Sigismund de Luxemburg pentru mănăstirile Vodița și Tismana (1419) prin care erau scutite de vamă la ieșirea din Ardeal

·                    Privilegiul regelui Sigismund pentru brașoveni (1395), care îl înnoia pe cel al regelui Ludovic cel Mare (1358)

·                    Privilegiul voievodului Știbor al Ardealului pentru brașoveni (1412), confirmat de

·                  Privilegiul lui Mircea pentru brașoveni (1413), redactat în două exemplare, slavon (6 august) și latin (25 august), care mai conținea alte prevederi suplimentare.

Mircea a inițiat pe timpul domniei legăturile comerciale cu Polonia și Liovul. Pentru a-i atrage pe negustorii polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de vamă (cu excepția celei din Târgoviște), urmând ca sumele cuvenite să fie plătite din visteria sa. Totodată, negustorii lioveni sunt lăsați liberi să-și desfacă orice marfă oriunde în țară. Singura condiție impusă era ca domnul să aibă dreptul de a cumpăra primul, pentru nevoile curții. Acestea au fost stabilite prin privilegiul comercial din 1403. În 1409 Mircea acordă un nou privilegiu prin care condițiile se schimbă întrucâtva. De această dată domnul are dreptul de a cumpăra primul chiar și de la negustorii care sunt doar în trecere prin Târgoviște, vama din acest oraș este precizată (tricesima, adică una din treizeci), sunt menționate mărfurile aduse și se interzice exportul argintului.
Țara Românească întreținea schimburi comerciale și cu țările de peste Dunăre, precum și cu statele italiene (mai ales Genova și Veneția), ale căror negustori își ancorau vasele în portul Licostomo. De la aceștia din urmă Țara Românească importa mărfurile orientale (stofe scumpe, mirodenii, parfumuri etc.) și exporta ceară, miere, blănuri, etc.
Vadurile de peste Dunăre erau la ostrovul Lopatna (lângă Brăila), Orașul de Floci, Dârstor, Giurgiu, Șiștova, Nicopole, Țimbru și Calafat-Vidin (punct esențial în comerțul cu Raguza). In toate aceste puncte se aflau schele pe ambele maluri ale fluviului. Comerțul sud-dunărean s-a intensificat după cucerirea Bulgariei de către turci.
Este de menționat faptul că Mircea interzice prin dispozițiile sale să fie luate despăgubiri de la compatrioții negustorilor datori, precum era obiceiul în evul mediu.

Administrația

Prin titlul său, Mircea avea conștiința că este un domnitor și stăpânitor ortodox, ales de Dumnezeu și uns de Biserica Răsăritului. Prin această formulare era subliniată și independența țării, căci domnitorul fusese pus pe tronul său de către singur Dumnezeu, prin hotărârea adunării elective, nu de vreun alt rege sau împărat. Titlul nu cuprinde însă și realitățile politice ale epocii, fiindcă Mircea nu stăpânește ca un autocrat absolut, ci ca un domnitor respectat, care ține seama de datini în deciziile sale, luate cu ajutorul boierilor din sfat.
Domnul era apărătorul supușilor săi (comandantul oștilor, împărțitorul suprem de dreptate) și cel spiritual al țării, ca și ctitor de lăcașe pentru înălțarea de slujbe. El adună, prin funcționarii săi, veniturile domniei (așadar ale statului) și are inițiative întru „ridicarea țării”: tratate comerciale, batere de monedă, înființarea minelor etc. Ca și senior feudal între boieri, avea privilegiul de dominium eminens (stăpân peste toate pământurile țării). În relațiile externe, domnul reprezenta țara față de suveranii străini.
Toate aceste prerogative erau exercitate în limitele datinilor și cu sprijinul și aprobarea sfatului domnesc. Astfel, în hrisoave și tratatele comerciale externe ale lui Mircea sunt precizate numele boierilor consultați, ca și garanție a consultării sfatului.

Administrația locală

Administraţia locală era asigurată de dregători mai mici, boieri localnici sau trimişi ai domniei. In cazul ohabelor (satelor cu scutire), cârmuirea aparţinea proprietarului acelui sat (boier sau mănăstire); în restul localităţilor administraţia era asigurată de către dregători locali şi trimişi domneşti.
Ţara era împărţită pe judeţe, conduse de către căpitani numiţi în vremea lui Mircea judeţi. In hrisoave sunt pomenite Motru, Jaleş, de Baltă, Jiu etc. Oraşele şi târgurile aparţineau domniei. Primele erau conduse de juzi (corespunzători Richterilor transilvăneni), iar cele din urmă de către pârcălabi. Consiliile orăşeneşti erau alese de către locuitori. Reprezentantul domnului într-un oraş era vornicul, ajutat de un pristav şi un folnog (corespondentul villicului-administrator transilvănean), astfel că administraţia locală era dublată de una domnească. Oraşele aveau o autonomie pronunţată: domnul era stăpânul moşiei pe care se aflau acestea, însă contra unei dări speciale acorda libertatea organizării de iarmaroace, de cultivare a pământului etc. Tot domniei aparţineau şi cetăţile de apărare. Astfel, puterea domnului în ţară era destul de mare, căci el controla toate centrele importante şi nu boierii sau mănăstirile.
In ceea ce priveşte taxele şi judecăţile, Ţara Românească a avut parte de sisteme ambulante ale fiscului şi magistraturii. Globnicii şi judecătorii treceau prin localităţile fără scuteli (aşadar unde aveau jurisdicţie) la anumite date. De asemenea, alţi funcţionari erau trimişi pentru a răspândi sau împlini porunci domneşti, numite de Mircea în hrisoave „milosteniile/slujbele şi prestaţiile domniei mele.
Trebuie menţionat că după cucerirea Dobrogei, Mircea cel Bătrân a păstrat acolo vechea administraţie locală. Dregătorii dobrogeni erau numiţi chefalia, un cuvânt de origine grecească ce desemna la origine un fel de guvernator de ţinut, ales dintre marii latifundiari. In Dobrogea, titlul chefalia avea sensul de cârmuitor de oraş.

Dregătoriile 

Sfetnicii domnești dețineau cele mai importante poziții în administrație. In timpul lui Mircea, în documente sunt pomenite minim șase și maxim unsprezece dregătorii, apărute cu preponderență sub influență bulgară. Dregătorii îl urmau pe voievod prin țară și îndeplineau funcția de consilieri și martori ai acestuia. Prin atribuțiile lor zilnice, ei alcătuiau o curte legată strâns de persoana domnitorului.

Prima mențiune a unei dregătorii (vornicia) în Țara Românească datează din 4 septembrie 1389.

Vornicul este cel mai înalt dregător al țării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de boieri din hrisoave. El era judecătorul și șeful curții.

Banul (de Severin) îndeplinește funcția unui dregător militar, cu drept de judecată locală, care execută și poruncile administrative ale domnului.

Logofătul ține socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante și pune pecetea pe toate acestea. El coordonează activitatea grămăticilor.

Vistiernicul se îngrijește de veniturile și plățile domniei.

Spătarul, pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospețe și ceremonii, este și șeful oștii în timpul războiului.

Stolnicul se îngrijește de mesele domnești.

Paharnicul, numit inițial picernic, varsă de băut domnitorului.

Comisul avea în administrație grajdurile domnești.

Alte dregătorii menționate în hrisoavele lui Mircea sunt cele de pivnicer, pitar și namestnic.

Armata

Armata din timpul lui Mircea era o oaste de ţară (naţională şi a domnului) şi era formată din întreaga populaţie în stare să poarte arme. Aceasta purta numele de Oastea cea mare. Datorită faptului că domnitorul avea nevoie de mulţi ostaşi, el nu dă niciodată ohabe (scutiri) întregi, ci întotdeauna cu precizarea „numai singură oastea s-o facă domniei mele”. Astfel, pe lângă boieri, ţăranii liberi sau şerbi, obligaţia oastei revenea şi târgoveţilor şi satelor mănăstireşti. „Este clar deci că dacă oastea cea mare era o exceptare de la drepturile de scutire, însemna că ea rămâne la dispoziţia şi în slujba domnului, fără amestecul proprietarului. Noi nu avem deci o oaste feudală” (P. P. Panaitescu).
Oastea cea mică este aşa numita curte, constituită în principal din boieri şi săteni privilegiaţi, datori să se afle la dispoziţia domnului, cu arme, cât mai repede cu putinţă. Din această oaste făceau parte categorii precum plăieşi, datori a apăra trecerea peste munţi, şi opăcinaşii, care aveau obligaţia de a furniza vâslaşi.

Cetatea Vicina - Mircea cel Bătrân
Prezenţa mercenarilor la curtea lui Mircea nu este exclusă, deşi prima menţiune a acestora datează din vremea lui Dan al II-lea. Ei erau călări, sau pedeştri, în număr de câteva sute, „pesemne aleşi dintre orăşenii sau ţăranii mai săraci, fără pământ, obligaţi să-şi câştige viaţa cu leafă.
In oastea lui Mircea, cavaleria ocupa un loc important. Moşnenii şi boierii erau datori să dea „darea calului” către domnie la moartea lor sau în alte situaţii (tranzacţiile cu pământuri etc.). Pe lângă caii acestora, mai existau herghelii ale domniei lăsate în grija anumitor sate. Caii din urmă erau duşi să pască de obicei în lunca Dunării. Intre călăreţi se deosebea ceata cavalerilor în armuri, existentă încă de pe vremea lui Radu I, când tatăl lui Mircea avusese la dispoziţie 10.000 de cavaleri îmbrăcaţi în platoşe şi zale fabricate la Veneţia. In vremea lui Mircea, cavalerii români sunt pomeniţi cu ocazia unui turnir în Ungaria, la Buda (1412). De asemenea, picturile murale bisericeşti, refăcute mai târziu după modele din vremea lui Mircea, prezintă cavaleri în zale închinându-se.

Cetatea Enisala - Mircea cel Bătrân
In ceea ce priveşte armamentul din vremea lui Mircea cel Bătrân, preponderente erau arcurile cu săgeţi şi, în mai mică măsură, săbiile. Cronica bulgară menţionează cum în bătălia de la Rovine cerul s-a întunecat de mulţimea săgeţilor, iar mai târziu, în lupta de la Posada dintre regele Sigismund al Ungariei şi Vlad I al Ţării Româneşti, muntenii au folosit săgeţi otrăvite. Cronicarul Wawrin menţionează şi arbaletele, iar cronica bulgară lăncile. Potrivit lui Chalkokondyl, pavezele (scuturile) românilor erau asemnănătoare cu cele ale tătarilor, probabil din lemn acoperit cu piele. Armele erau procurate în principal de la saşii din Ardeal, dar erau lucrate şi în Ţara Românească din materie primă adusă tot de peste munţi. Armele de foc erau puţine, constând probabil din câteva tunuri şi bombarde. Praful de puşcă se fabrica folosind salitră importată din Transilvania.
Apărarea era asigurată printr-un sistem de cetăţi care aparţineau domniei. Înspre Moldova exista cetatea Crăciuna, înspre Ardeal cetatea Dâmboviţei şi cea de la Căpăţâneni, iar pe Dunăre Licostomo, Dârstor, Giurgiu, Turnu, şi Severin. In ducatele transilvănene mai existau cetăţile Făgăraş, Breaza, Sibiel şi Amlaş, iar în Dobrogea Hârşova, Vicina şi Enisala. Acestea erau întreţinute şi reparate de către satele din jur.

Cetatea Hârșova (fostas cetate romană Carsium) - preluată de Mircea cel Bătân

Veniturile și cheltuielile domniei

Veniturile domniei veneau în principal din dările, birurile, prestaţiile şi dăjdiile cuvenite acesteia, vămile neconcesionate, morile, braniştile şi bălţile domniei, amenzile şi taxele de judecată percepute în ţară etc. Toate acestea intrau în visteria instituţiei domniei, căci, în afară de oraşe, domnul ca persoană de regulă nu mai dispunea de alte moşii. Acest lucru se va schimba peste veacuri, când la cârma ţării vor ajunge şi boieri ori vlăstare înstărite. Astfel, pentru a împroprietări mănăstiri, Mircea e nevoit să cumpere terenuri de la boieri.
Vămile erau percepute în târguri (de târg sau de trecere), la vadurile Dunării, la munte (numite şi de plai), şi la graniţă. Domnul avea dreptul să acorde scutiri sau să le concesioneze. Vama era plătită în bani sau în natură, iar boierii garantau cu averea lor că acest lucru se întâmpla cu stricteţe.
Birul era principalul impozit perceput de domnie, chiar şi în satele cu ohabă. Acesta era aplicat asupra satului, iar fruntaşii repartizau sarcinile pe gospodării. Alte taxe mai erau dijma de produse (a oilor, a porcilor, a găleţilor de grâne, a vinului, din ceară şi miere, a coşurilor de fructe, a laptelui şi a peştelui, a fânului etc.). Tot în categoria dijmei se mai înscriu veniturile de la ocnele de sare şi din minele de aramă. Toate acestea erau adunate de către funcţionari specializaţi (câblari, vinăceri etc.) în „casele domneşti” — de fapt hambare şi depozite din care domnul putea face, la o adică, daruri în natură. Este de menţionat că Mihail, voievodul coregent, avea o „casă” separată. Mai sunt de amintit amenzile (sau gloabele) şi răscumpărările de suflet (sau duşegubinele), în cazul crimelor.
La aceste produse naturale se mai adăugau obiectele de tezaur, de obicei din materiale preţioase.
Prestaţiile datorate domniei constau în principal din transporturi, călăuze pentru îndrumarea şi paza convoaielor domneşti, cositul fânului, tăiatul lemnelor, lucrul la întreţinerea şi repararea cetăţilor, paza la graniţă, prinderea vânatului etc.
Cheltuielile domniei erau reduse la nevoile curţii şi ale cetăţilor, precum şi la plata aprovizionării pentru oaste. Se mai adăugau milosteniile domneşti pentru biserici ori mănăstiri precum şi darurile şi soliile trimise în străinătate. Boierii nu erau plătiţi, întrucât aveau moşii întinse şi bogate, iar puţinii funcţionari ambulanţi (numiţi şi „rabotnici”, pentru că îşi crestau socotelile pe răboj) primeau o parte din venitul adunat.

Biserica
Mitropolia Țării Românești

În 1359 voievodul Nicolae Alexandru a înfiinţat la Argeş prima mitropolie a Ţării Româneşti, pe al cărei scaun s-a suit kir Iachint, adus din Vicina. In 1370 Vladislav Vlaicu înfiinţează şi cea de-a doua mitropolie a ţării, la Severin. Mitropoliţii valahi erau numiţi şi unşi de către Patriarhul din Constantinopol.

Mănăstirea Glavacioc - Mircea cel Bătrân
La urcarea pe tron, Mircea îi găseşte ca mitropoliţi pe Antim Critopol la Argeş şi Atanasie la Severin. În perioada următoare, cei doi vor participa — separat sau împreună — la şedinţele sinodului patriarhal. Antim, care era şi „locţiitor al Nicomediei”, a stat la Constantinopol din februarie până în martie 1389, după care din iulie apare şi Atanasie. În ianuarie 1392 ambii mitropoliţi ai ţării sunt trecuţi ca martori în hrisovul lui Mircea pentru mănăstirea Cozia. Atanasie se află iarăşi la Constantinopol din noiembrie 1396 până în martie 1397 şi din 1400 până în 1401.

Biserica schitului Brădet - Mircea el Bătrân
In 1389, mitropolitul Antim se retrage din scaun, fiind bătrân şi bolnav, însă în scurt timp se instalează din nou, cu aprobarea Patriarhiei, cu toate că astfel se încălcau canoanele patriarhului Fotie. A trăit până pe la 1401, după care în scaunul argeşean i-a urmat Teodor.
Ca urmare a acordului din 1396 dintre Ungaria şi Patriarhie, pe fondul unei relaxări confesionale şi a unei creşteri a pericolului otoman, mitropolitul de Argeş primeşte titlul de „exarh al plaiurilor”, urmând a păstori şi ţinuturile româneşti de peste munţi.

Mănăstirea Cozia - iocnostas

Mănăstiri ortodoxe

Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea este mănăstirea de la Cozia, ce poartă hramul Sfânta Treime. Aceasta cuprinde caracterele arhitectonice ale şcolii sârbeşti din Valea Moravei şi păstrează în bună parte vechile sculpturi ornamentale. Pictura a fost refăcută după vechiul model, în sec.al 18-lea. In biserică se regăseşte şi mormântul marelui voievod.

Trebuie spus că Mircea a ctitorit ridicarea unei noi mănăstiri, pe locul dăruit de boierul Nan Udobă, pentru a înlocui vechea Cozie, ridicată probabil în vremea lui Radu I şi aflată la cca. un kilometru depărtare, la piciorul muntelui Cozia, în locul strâmt unde se curma valea Oltului. După clădirea noii mănăstiri pe un teren mai larg, călugării şi stareţul s-au mutat aici, păstrând însă vechile privilegii, averi şi moşii.

Mănăstirea Glavacioc - Mircea cel Bătrân
Alte mănăstiri din Ţara Românească ce fiinţau în vremea lui Mircea erau cele ale stareţului Nicodim, Vodiţa şi Tismana, mai apoi Cotmeana în judeţul Argeş, ridicată de Mircea în 1389, Snagov, atestată în 1408 — însă cea veche, nu cea care se mai vede şi astăzi şi care a fost ridicată de Neagoe Basarab — Glavacioc, care fusese dăruită cu două sate în Teleorman şi Strugalea, neidentificată încă în teren, ctitorie a boierilor Baldovin logofătul, jupân Şerban, Radul al lui Stan şi jupân Gal. La acestea se mai adaugă biserica de la Brădet şi prin tradiţie cele de la Scorei şi Răşinari. P. P. Panaitescu presupune că mai exista o mănăstire şi în Ţara Făgăraşului, căci aici este menţionat „Stanciul egumenul”.

Legăturile cu ortodoxia din alte țări

In vremea lui Mircea au fost continuate daniile către mănăstirea Cutlumusi de la Muntele Athos, ctitorită şi dăruită de către înaintaşii săi Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu. Deşi nu s-a păstrat hrisovul de danie, un document din vremea lui Neagoe Basarab (1514) menţionează: „unde şi prea cinstitul [...] străbunul nostru Mircea voievod a înnoit ctitoria, pe care a făcut-o Ţara Românească”. Chiar şi boierii făceau danii către această mănăstire: în 1413 jupân Aldea logofătul dăruieşte satul său Cireaşov, de lângă Slatina.
In timpul domniei lui Mircea, ulterior cuceririi Vidinului de către turci (în 1396), moaştele Sf. muceniţe Filofteia au fost aduse în ţară şi aşezate la Biserica Domnească Sf. Nicolae din Argeş. Mai târziu, acestea au fost mutate în biserica episcopală din oraş, unde se găsesc şi astăzi.
Atât stareţul Nicodim de la Tismana cât şi mitropolitul Antim Critopol au purtat o corespondenţă bogată cu patriarhul Evtimie de Târnova, între anii 1375 - 1393. Patriarhul bulgar este autorul unui număr mare de scrieri bisericeşti, iar faima sa era „nu numai în neamul bulgarilor, ci râvna sa apostolească s-a întins şi în toate părţile de la miază-noapte şi până la ocean, iar în apus până în Iliria”. Intre elevii săi s-au numărat învăţatul (mai târziu arhiepiscopul de Kiev) Grigore Ţamblac, precum şi cronicarul Constantin Costeneţki.
Până astăzi s-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evtimie către stareţul Nicodim (ultima fragmentar) şi una către mitropolitul Antim. Din acestea se poate observa că Evtimie de Târnova era privit ca o autoritate în materie dogmatică şi liturgică, la care apelau prelaţii din Ţara Românească ori de câte ori se iveau chestiuni mai complicate, precum şi tonul diferit de adresare. Dacă lui Nicodim îi răspunde din postura unui învăţat mai luminat, cu Antim tratează chestiunile pe picior de egalitate frăţească.
In prima scrisoare către Nicodim, patriarhul îi răspunde la câteva întrebări asupra unor probleme de credinţă religioasă, dând şi citate din Sfinţii Părinţi. In ce-a de-a doua epistolă îi oferă sfaturile cerute pentru educaţia morală a tinerilor care se pregătesc de preoţie. Aceste epistole erau menite a fi citite preoţilor şi călugărilor şi arată că Nicodim se ocupa şi de pregătirea preoţilor din Ţara Românească. În epistola către mitropolitul Antim, patriarhul bulgar îi atrage atenţia asupra ereziei bogomilice, care circula în ţările ortodoxe la acea dată, şi îl sfătuieşte să îi dojenească pe aceia care o răspândeau.
Aceste legături între comunităţile ortodoxe balcanice au permis importante schimburi culturale şi bisericeşti.

Relațiile cu Biserica Catolică

Au existat cu certitudine comunităţi catolice pe teritoriul Ţării Româneşti încă de la începutul secolului al XIV-lea, în oraşele în care se aflau saşi veniţi din Ardeal (în special Câmpulung, Argeş, Târgovişte şi Severin). Este de amintit mormântul comesului Laurentius de Longo Campo, datând din 1300.
Dacă până în vremea lui Vladislav Vlaicu comunităţile catolice depindeau de episcopia din Ardeal, voievodul Radu I înfiinţează (fie din motive politice, fie la îndemnul soţiei sale) prima episcopie catolică de pe teritoriul ţării, la Argeş. Nu se ştie unde se afla clădirea episcopatului, întrucât bisericuţa Sân Nicoară, luată în discuţie, avea o arhitectură de factură bizantină, iar pe la 1788 încă se mai slujea acolo în legea Răsăritului. Întâiul episcop catolic a fost italianul Nicolae Antonii.
Tot în vremea lui Radu I, ca replică a mitropoliei ortodoxe de Severin, Papa Urban al VI-lea l-a numit pe franciscanul Grigore episcop de Severin.
In timpul lui Mircea s-au succedat următorii episcopi: Francisc (1390), George (1394), Andrei (1396), Francisc (1399), George din Peč (1402), necunoscuţi (1402 - 1418) şi Ioan de Antiquavilla (1418) la Argeş şi Lucas Ianuis (1390), Francisc de Minerva (1394), Nicolae Demetrii (1399) şi Iacob de Canallis (1412) la Severin. Aceştia nu locuiau în oraşele episcopale, iar titlul lor era mai mult onorific.
O mănăstire catolică, purtând hramul Sf. Maria, a existat şi la Târgovişte, însă a fost distrusă de turci în 1395. Mircea a reclădit-o, astfel că aceasta mai exista încă la 1417. A fost pomenită şi în 1640, de către misionarul Bakšič. Un lăcaş catolic se pare că a existat şi la Râmnicu Vâlcea, pe locul bisericii ortodoxe Sf. Dumitru de mai târziu.
La iniţiativa împăratului roman Sigismund de Luxemburg, în 1414 a fost convocat un conciliu religios la Constanţa, (azi în Germania) care avea un triplu scop: eradicarea „ereziei” husite, aplanarea schismei papale dintre Roma şi Avignon, precum şi unirea Bisericilor Catolică şi Ortodoxă. Şedinţele conciliului de la Constanţa s-au prelungit până în 1418, an în care au început discuţiile privind chestiunea unirii bisericeşti. Domnii Ţării Româneşti şi Moldovei au făcut act de prezenţă prin câte un boier: Thobermur (Dobromir), respectiv Giorgius de Samusinis (probabil Gheorghe din Sămuşeni), menţionaţi în cronica lui Ulrich von Richental (scrisă în cinstea acestui eveniment în perioada 1420 - 1430). Tot în aceasta sunt enumerate şi oraşele moldo-valahe cu importante comunităţi catolice: Kylo (Chilia), Sorscha (Suceava), Mencz (Neamţ), Jessmarkt (Iaşi), Molda (Baia), Langnaw (Câmpulung), Ergx (Argeş?), Zürm (Severin), Behlo (Hârlău sau Bacău), Burlat (Bârlad) şi altele neidentificate. Această delegaţie reprezintă prima participare a românilor la un congres internaţional.

Cultura Țării Românești în vremea lui Mircea cel bătrân

Despre cultura din vremea lui Mircea cel Bătrân se ştie prea puţin, în mare parte datorită faptului că nu s-au păstrat vechile manuscrise de la mănăstirile Cozia, Tismana, Cotmeana şi Snagov.
Până în timpurile noastre a ajuns un Polieleu (glorificare în versuri şi cântări a Maicii Domnului) compus de „kir Filotei monahul, fost mare logofăt al lui Mircea voievod” (este vorba de Filos logofătul, călugărit sub numele de Filotei). Această lucrare a cunoscut o răspândire foarte largă, ajungând să fie copiată chiar şi în Rusia, Serbia, Bulgaria sau Cehia.
De asemenea, tot din aceeaşi perioadă a mai supravieţuit o Evanghelie copiată de călugărul Nicodim de la Tismana pe pergament, un Hexæmeron al lui Ioan Exarhul, o Evanghelie din secolul al XII-lea care a aparţinut mitropolitului Antim Critopol, şi un Tetraevanghel din 1404-1405, împodobit cu miniaturi de către Nicodim de la Tismana. Acesta este considerat cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească. Ferecătura Tetraevanghelului este realizată în tehnica au repaussé şi redă scena răstignirii Mântuitorului.
In domeniul olăritului, se remarcă vasele având litere sau propoziţii incizate în pasta moale (de exemplu pe o strachină smălţuită de la curtea domnească scrie „[Io]an a scris în luna martie 8 zile”), şi cahlele de sobă având reprezentaţi cavaleri în zale, descoperite la Târgovişte. Figurile reprezentate pe vasele de ceramică sunt diverse: oameni, animale, etc.
Intr-o povestire bizantină („Călătoria lui Mazaris în iad”, 1415) se arată cum un grup de artişti greci, veniţi în Ţara Românească din motive comerciale, au fost primiţi foarte bine de către „prea mărinimosul voievod”.
Ca operă arhitecturală, din vremea lui Mircea datează numai biserica cea mare de la Cozia. Pictura murală însă este mai nouă, ea fiind restaurată complet la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În tezaurul bisericii se mai păstrează încă un epitaf din 1396, ţesut pe mătase albastră şi brodat cu aur şi argint. De asemenea, la jumătatea secolului al XIX-lea încă se mai găsea acolo şi mantaua voievodului, prefăcută într-o sfită preoţească. „Stofa acestei mantale e un ce prea curios şi care merită să fie văzută; este de pluş ce cuprinde nişte flori galbene pe un câmp verde spălăcit, cu ceva fir pe dânsul şi cu oarecare însemnări roşii, cât se poate de solid şi curat”.
In cancelaria domnească se cunoşteau limbile slavonă, latină şi probabil greacă. Grămăticii erau puţini, astfel că trebuiau să îşi urmeze domnul oricunde se ducea acesta, căci ei cunoşteau formulele juridice consacrate. D. P. Bogdan considera că „formularele hrisoavelor slavo-române în totalitatea şi armonizarea lor sunt un produs propriu spiritului românesc al epocii, impregnat de mediul slav, elementele componente importate din mediul bizantin prin intermediul sud-slav şi din mediul apusean prin intermediul sârb sau ungaro-latin, modelându-se după nevoile cancelariei muntene”. Aceasta înseamnă mai multă precizie, simplificare şi prezenţa mai multor elemente juridice faţă de corespondentele sârbe sau bulgare.

Reprezentarea contemporană a lui Mircea cel Bătrân

Cu reprezentarea de bărbat tânăr, Mircea se regăseşte în frescele ctitoriilor sale de la Brădet şi Cozia. In primul caz, domnitorul poartă o coroană dublă şi costum specific secolului al XIV-lea. Se regăseşte alături de doamna Mara, însă fără fiul Mihail. La Cozia, în paraclis (sau bolniţă, cum mai e cunoscut), Mircea apare cu părul netăiat şi o coroană similară străbunicului său Basarab I. Costumul său este bine detaliat, pieptarul prezentând patru vulturi bicefali bizantini ce semnifică rangul de despot al voievodului. Pantalonii sunt strâmţi, iar încălţămintea are vârful ascuţit. Alături de el se află Mihail, foarte tânăr.
Portretul din biserica mare a mănăstirii Cozia a fost refăcut în timpul domniei lui Neagoe Basarab, după vechiul model. Mircea capătă coroana mare din secolul al XVI-lea, similară cu cea a lui Neagoe, însă Mihail rămâne cu coroana veche. Costumele sunt mai puţin detaliate, iar de data aceasta Mircea poartă acvila bicefală pe genunchii pantalonilor.
Portretul cel mai cunoscut al său se află în biserica episcopală de la Argeş, realizat în prima jumătate a sec.al 16-lea după modelele mai vechi.

Heraldica Țării Românești pe timpul lui Mircea cel Bătrân

Sigilul aflat pe tratatul încheiat în 1390 între Mircea cel Bătrân şi regele polon Vladislav al II-lea prezintă ca stemă a Ţării Româneşti un scut francez vechi mobilat cu o acvilă având capul conturnat şi aripile strânse, însoţită la stânga sa de o cruce, o stea în şase colţuri şi o semilună „crai nou”. Pe monedele emise în această perioadă acvila cruciată este plasată pe post de cimier, deasupra unui coif care timbrează stema dinastică a lui Mircea.
Din 1403 datează cel mai vechi sigiliu muntenesc păstrat care prezintă aşa numita „Nova plantatio”. El prezintă două capete încoronate redate în profil, despărţite de o tulpină bifurcată în partea superioară. Există opinia că cele două personaje ar fi Mircea şi fiul său Mihail.
In martie 1395 voievodul muntean semnează la Braşov un tratat de alianţă cu regele ungar Sigismund. Neavând la el pecetea cea mare, Mircea confirmă cu sigiliul cel mic, reprezentând un leu rampant. De asemenea, la înnoirea tratatului cu Polonia, în 1411, Mircea foloseşte atât sigiliul de stat, cât şi pe cel mic.
Stema dinastică a lui Mircea, regăsită pe monedele sale, prezintă un scut francez despicat cu primul câmp fasciat în 8 piese iar al doilea plin. Uneori, jumătatea fasciată apare în partea stângă a stemei. Pe ducaţi, această stemă este timbrată de un coif care are pe post de cimier acvila cruciată. Câmpul plin al scutului este marcat deseori cu diverse sigle servind ca indicaţii de emisiune şi de ateliere monetare.
In cronica lui Ulrich von Richental (copia de la Aulendorf, din 1483) se află şi o stemă atribuită „principelui Despot al Ţării Româneşti”, care prezintă un scut de argint încărcat cu un leu negru încoronat, profilat spre dreapta. Tot în această copie (căci originalul s-a pierdut) se regăseşte şi stema voievodului Valahiei Mici (Olteniei) (ori a boierului Dobromir după unele variante), anume un scut de argint ce cuprinde un leu încoronat, profilat spre dreapta, şi însoţit de o semilună în partea inferioară şi de o stea în cea superioară. In copia din 1536 a cronicii mai există încă o stemă pentru Ţara Românească înfăţişând pe un scut de argint doi negri adorsaţi, goi, dansând. Aceste steme, precum şi cele care desemnau Moldova (trei capete de negri) au dat naştere la numeroase supoziţii şi discuţii între istorici.