Viitorul voievod numit
de români Mircea cel Bătrân a fost fiul lui Radu I-ul și
fratele lui Dan I-ul, fratele său mai mare, căruia i-a
urmat la tron. Radu I a
avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna
Calinichia. Despre doamna Calinichia, mama lui Mircea, istoricii au susținut patru variante:
Domnia vijelioasă și strălucită a lui Mircea cel Bătrân a dus Țara Românească la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Faptul a atras cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică. Cei doi frați care au urmat succesiv pe tronul tatălui lor, Dan și Mircea, au avut, se pare, încă un frate legitim mai mic, pe nume Staico, frate menționat într-un singur document de danie a domnitorului către Mănăstirea Snagov.
Mircea cel Bătân și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia
Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet. Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană din Carintia. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață.
Mircea a avut mai mulți copii, căci din cele spuse de autorii Ducas și Chalkokondyl: „ducând o viață liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, au fost Radu Prasnaglava (m. 1427?), Alexandru Aldea (m. 1436?) și Vlad Dracul (m. 1447). Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. In cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).
Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Raguza și probabil Vlad "Uzurpatorul". Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea (nimic sigur sau reie;it din acte). Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, pe doamna Anca.
Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (adică din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Intrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în sec.al 16-lea.
Mircea a urcat pe tron după moartea fratelui său Dan I-ul, petrecută la 23 septembrie 1386. El a găsit Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea a păstrat dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. In paralel, a înzestrat armata cu arme și a întărit sau înființat cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea a ctitorit o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care au devenit în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și prin activitatea zugravilor acestora. In 1401, mitropolitul Țării Românești a primit titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
Sec.al 15-lea a adus importante modificări în statutul politic și juridic al Țărilor Române în relațiile internaționale. Intrarea Țărilor Române în sfera de interes și influență a Imperiului Otoman a însemnat antrenarea spațiului românesc într-o dispută politică și militară între marile puteri din regiune: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman. Dacă primele decenii ale existenței statale a românilor s-au desfășurat sub semnul disputelor dintre Ungaria, Polonia și Hoarda de Aur, stabilirea hotarelor imperiului semilunei pe Dunăre a adus un actor nou și foarte puternic pe scena politică și militară a sud-estului Europei.
Primele contacte militare dintre români și turci s-au consumat în timpul lui Vladislav Vlaicu, probabil în 1369, când steaguri românești au luptat împreună cu cele maghgiare împotriva turcilor aliați cu bulgarii în sudul Dunării. Posibil ca să fi urmat o perioadă de negocieri și chiar de alianțe antimaghiare, pentru că în 1374 domnul român era acuzat de un grup de boieri trădători că ar fi încheiat o înțelegere cu turcii împotriva Ungariei. Deci primele contacte româno-turce au fost în principal de ordin militar, de intensitate redusă, în condițiile în care între Țara Românească și Poartă erau statele bulgărești, cu rol de state-tampon.
Intensitatea raporturilor dintre turci și români a crescut sensibil în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, în condițiile în care domnul român s-a confruntat încă de la începutul domniei cu presiunea politică a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Pentru a contracara pretențiile de suzeranitate ale regelui maghiar, moștenite de la predecesorii săi, Mircea a continuat politica de independență promovată de înaintașii săi și a încheiat un tratat de alianță defensivă cu regele Poloniei în 1389. In condițiile în care regele Poloniei, Vladislav Jagello și regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ridicau reciproc pretenții asupra coroanei celuilalt, ca moștenitori ai regelui Ludovic cel Mare, între cele două state se menținea o situție conflictuală, care s-a perpetuat pentru câteva decenii. Tratatul dintre regele polon și domnitorul român era încheiat de pe poziții egale, ca între doi suverani. Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva dușmanului comun – regele Ungariei – și sprijinul împotriva altor inamici ai uneia dintre părți era lăsat la latitudinea celuilalt.
Mircea s-a întâlnit cu otomanii în obiectivele sale de a-și extinde autoritatea între Dunăre și Marea Neagră. Pe de altă parte, așezarea turcilor la Dunăre a deschis drumul expedițiilor de jaf ale achingiilor turci, expediții care au început deja în 1390. Presiunea otomană l-a determinat pe țarul bulgar de la Târnovo să se supună regelui maghiar, fără să poată schimba însă cursul istoriei. A dat însă un exemplu care va fi urmat în curând de Mircea cel Bătrân. In toamna anului 1394 Baiazid I a invadat Țara Românească. Bătălia decisivă s-a dat la Rovine și s-a soldat cu succesul militar al lui Mircea cel Bătrân. In ciuda acestei victorii, Mircea a fost alungat de pe tron de către Vlad, numit de istorici Vlad "Uzurpatorul". A fost primul caz în care domnul țării a fost schimbat datorită intervenției blocului polono-moldovenesc și a turcilor, un precedent care va deveni un obicei permanent în deceniile următoare. Mircea a fost nevoit să își schimbe radical opțiunile politice și în primăvara anului 1395, în martie, a depus omagiul față de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Omagiul a fost dublat de un tratat defensiv împotriva turcilor. Sigismund de Luxemburg tocmai fusese înfrânt în iarnă în Moldova, unde încercase să îl supună pe Ștefan I al Moldovei. In ciuda acestui eșec, regele maghiar a construit o startegie antiotomană, în condițiile în care se pregătea o mare cruciadă. Inițial a trimis un corp expediționar pentru a-l reînscăuna pe Mircea, dar din cauza subestimării adversaruluicampania
s-a soldat cu un eșec. In iulie-august 1395 regele a venit personal în Țara
Românească în fruntea unei oști maghiare și l-a repus pe tron pe Mircea. Peste
câteva luni Vlad a fost reînscăunat de către turci. Vlad I a refuzat propunerile de vasalitate ale lui Sigismund, care era dispus să îl sacrifice pe Mircea,
și a depus omagiul prin delegați față de regele Poloniei. Actul încheiat între
Vlad I și regele polon diferă fundamental de cel încheiat cu câțiva ani în urmă
de Mircea cu același rege. Dacă în 1389 Mircea și Vladislav
Jagello erau doi
parteneri egali, Vlad I era vasal al regelui polon. Trebuie să remarcăm că Vlad I s-a închinat lui Valdislav ca potențial rege al Ungariei, în contextul în care
regele polon revendica pentru el și soția sa, fiica lui Ludovic, tronul Ungariei,
după ce soția lui Sigismund, Maria, cealalată fiică a lui Ludovic, a murit.
Vlad i-a recunoscut pe Valdislav și Hedviga drept regi ai Ungariei, moștenitori
legali ai coroanei lui Ludovic în Ungaria. Prima mare bătălie între forțele
creștine și otomani, care a deschis seria cruciadelor târzii antiotomane, a fost
cruciada de la Nicopole din
25 septembrie 1396. Eșecul creștinilor a întărit poziția lui Vlad I în Țara Românească.
Mircea nu a putut să asigure întoarcerea regelui Sigismund de
Luxemburg prin Țara Românească.
Din cauza nesiguranței drumului, regele s-a întors în Ungaria pe un drum
ocolit, cu corabia pe Dunăre, apoi pe mare până la Constantinopol, a ocolit peninsula
Balcanică și după trei luni a ajuns pe coasta mării Adriatice, la Ragusa. Pe parcurs, pe
Dunăre, l-a trimis acasă pe voievodul Transilvaniei cu un grup de nobili, din regiunea
Brăilei către Brașov, deci pe un drum mai scurt și
folosit de negustorii brașoveni. Este evident că poziția lui Mircea a fost
nefavorabilă în această perioadă și probabil că a stat în posesiunile ardelene,
fie în Făgăraș, fie în cetatea Bologa de lângă Cluj.
După întoarcerea în Transilvania, voievodul Știbor a mobilizat o nouă oaste cu care a
intrat în Țara Românească în iarna 1396-1397, l-a capturat pe Vlad "Uzurpatorul" și a reînscăunat pe Mircea cel Bătrân.
Este evident că în acest context politic și militar Mircea cel Bătrân a acceptat suzeranitatea regelui maghiar. De altfel, după insuccesul de la Nicopole regele Sigismund de Luxemburg și-a schimbat radical viziunea supra relațiilor cu otomanii. Pe plan intern a luat măsuri de organizare a armatei, cu ocazia dietei de la Timișoara. Pe plan extern a constrtuit un sistem de state tampon între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman, format din Țara Românească, Serbia și Bosnia. In noua politică defensivă a regelui maghiar cele două state aveau rolul de a stopa, sau cel puțin de a încetini, atacul turcilor asupra Ungariei, pentru a permite mobilizarea oastei maghiare. Acest sistem defensiv bazat pe state tampon a stat la baza raporturilor dintre Ungaria și Poartă în întreg sec.al 15-lea. Fidelitatea principilor din statele tampon era garantată, teoretic cel puțin, de depunerea omagiului față de rege, care își asuma rolul de protector și care le oferea feude importante în teritoriul Ungariei. Așa cum domnii români fideli regelui stăpâneau Țara Făgărașului și Țara Amlașului, iar mai apoi și alte regiuni, despoții sârbi aveau feude importante în diverse părți ale Ungariei. Aceste posesiuni erau stăpânite pro honore, adică temporar și condiționat de credința față de rege.
Regele Sigismund de Luxemburg s-a implicat în problemele politice europene și după 1400 s-a abătut de la scopul cruciadei antiotomane. Interesul pentru alte coroane, ca cele ale Boemiei, ale Imperiului Romano-German, sau pentru problemele Bisericii și lupta conrtra ereziilor, au captat atenția regelui maghiar și doar momentele de criză în relațiile cu turcii l-au readus pe rege la granița sudică a regatului. In 1401-1403 regele s-a confruntat cu o gravă criză internă, datorită rebeliunii unei partide nobiliare care i-a contestat autoritatea. In aceste condiții, ale rebeliunii nobiliare din Ungaria și a scăderii autorității regelui Sigismund de Luxemburg, Mircea cel Bătrân a încheiat în secret un nou tratat defensiv cu regele polon împotriva regelui maghiar în 1403.
Duplicitatea diplomatică a lui Mircea a fost posibilă în condițiile în care pericolul otoman a fost îndepărtat pentru moment prin capturarea lui Baiazid, la Ankara, în 1402, de trupele mongole ale lui Timur Lenk. Deceniul următor a însemnat epoca de glorie a lui Mircea și afirmarea lui pe plan internațional, deoarece s-a implicat în luptele pretendenților pentru tronul otoman. Mircea și-a extins autoritatea asupra Dobrogei (se pare că a avut chiar ajutorul trupelor maghiare trimise de regele Sigismund). Deși în 1406 Mircea a confirmat omagiul cu ocazia întâlnirii cu regele maghiar la Tismana, curând Mircea a declinat această relație de vasalitate, încurajat desigur de evoluțiile internaționale favorabile. Inrăutățirea relațiilor dintre regele maghiar și domnul român este dovedită de faptul că după 1407 banatul de Severin era dat spre administrare unui demnitar maghiar, deci a fost luat de la Mircea. Voievodul român l-a sprijinit la tronul otoman pe Musa Celebi. In timpul în care trupe românești erau în sudul Dunării pentru a-l ajuta pe acesta să ocupe tronul, Mircea s-a confruntat cu presiunea militară și politică a lui Sigismund. In aceste condiții a încheiat, în 1410, un nou tratat cu regele Poloniei. Acordul era formulat împotriva inamicului comun, regele maghiar, și marchează independența aboslută a lui Mircea cel Bătrân în anii respectivi.
Incheierea păcii și a unui tratat la Lublin, în 1412, între regele maghiar și cel polon a marcat sfârșitul epocii de independență a lui Mircea, care a fost trădat de aliatul polon. Acordul maghiaro-polon prevedea, printre altele, delimitarea sferelor de influență. Țara Românească a rămas în sfera de influență a lui Sigismund. Recunoașterea suzeranității de către Mircea este dovedită de primirea cetății Bran, la scurt timp după înțelegerile polono-maghiare și de confirmarea privilegiilor comerciale ale brașovenilor. In cazul Moldovei, acordul dintre cei doi regi a fost mult mai drastic. Practic s-a instaurat un condominium asupra Moldovei. Domnul Moldovei era obligat să participe la campaniile antiotomane, iar în caz de refuz țara urma să fie împărțită în două între Ungaria și Polonia. Relațiile lui Mircea cu Sigismund au evoluat în funcție de pericolul otoman. In anii 1415-1416, în paralel cu desfășurarea unor tratative de armistițiu cu noul sultan, Mehmed I, regele maghiar și domnul român au sprijinit un contracandidat, pe Mustafa. Trupe româno-maghiare au încercat să îl impună ca sultan. Eșecul acestei noi tentative de a-și impune pe tronul otoman propriul favorit l-a costat pe Mircea un atac al sultanului Mehmed I în primăvara anului 1417, când trupele turcești au reocupat Dobrogea și au intrat în Țara Românească. Potrivit cronicilor turcești, în urma acestei intervenții Mircea a fost nevoit să accepte plata unui tribut anual și a promis să își trimită fiul ca ostatic la Poartă și să îl sprijine pe sultan în campaniile militare. La scurt timp o oaste din Transilvania a încercat să îl readucă pe domnul român în sfera de influență a regelui maghiar. Moartea domnitorului în ianuarie 1418 a lăsat țara sub presiunea celor două puteri cu pretenții suzerane – Regatul Ungariei și Imperiul Otoman.
Conflictul cu Imperiul Otoman
In 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, a participat la cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate europene și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie 1396. Oastea română, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, s-a retras fără a intra în luptă.
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.
Infrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlan, sau Timur cel Șchiop) la Ankara, în vara lui 1402, a deschis o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman și ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. In 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi, unul dintre cei trei fii ai lui Baiazid I să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.
Sfârșitul domniei
Pentru a evitacampania sultanului,
Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Țării Românești în
schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a
fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”,
așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Țara Românească timp
de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin
măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând
în urma sa mai multe lăcașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost
un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu
Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.
Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân a devenit o figură
proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.
Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân
- Doamna
Calinichia ar fi fost a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei
cronici sârbești târzii (sec.al 17-lea). Totuși, cea de-a patra fiică a
cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în 1387.
- Doamna
Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină, pentru că
numele ei este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot. P. P. Panaitescu argumentează că acest
nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea stăpânirii
sale în Dobrogea.
- Doamna Calinichia ar
fi una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele în momentul
călugăririi.
- Doamna Calinichia
este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele
moșii pe care le deține acolo.
Mircea s-a intitulat în actele oficiale ale vremii sale drept „In
Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur
stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. In istoriografia română mai apare
și sub numele Mircea cel Mare.
Mircea cel Bătrân a
trăit între 1355–31 ianuarie 1418 și a fost domnitorul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
Domnia vijelioasă și strălucită a lui Mircea cel Bătrân a dus Țara Românească la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Faptul a atras cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică. Cei doi frați care au urmat succesiv pe tronul tatălui lor, Dan și Mircea, au avut, se pare, încă un frate legitim mai mic, pe nume Staico, frate menționat într-un singur document de danie a domnitorului către Mănăstirea Snagov.
Mircea cel Bătân și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia
Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet. Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană din Carintia. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață.
Mircea a avut mai mulți copii, căci din cele spuse de autorii Ducas și Chalkokondyl: „ducând o viață liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, au fost Radu Prasnaglava (m. 1427?), Alexandru Aldea (m. 1436?) și Vlad Dracul (m. 1447). Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. In cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).
Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Raguza și probabil Vlad "Uzurpatorul". Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea (nimic sigur sau reie;it din acte). Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, pe doamna Anca.
Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (adică din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Intrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în sec.al 16-lea.
Mircea a urcat pe tron după moartea fratelui său Dan I-ul, petrecută la 23 septembrie 1386. El a găsit Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea a păstrat dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. In paralel, a înzestrat armata cu arme și a întărit sau înființat cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea a ctitorit o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care au devenit în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și prin activitatea zugravilor acestora. In 1401, mitropolitul Țării Românești a primit titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
Sec.al 15-lea a adus importante modificări în statutul politic și juridic al Țărilor Române în relațiile internaționale. Intrarea Țărilor Române în sfera de interes și influență a Imperiului Otoman a însemnat antrenarea spațiului românesc într-o dispută politică și militară între marile puteri din regiune: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman. Dacă primele decenii ale existenței statale a românilor s-au desfășurat sub semnul disputelor dintre Ungaria, Polonia și Hoarda de Aur, stabilirea hotarelor imperiului semilunei pe Dunăre a adus un actor nou și foarte puternic pe scena politică și militară a sud-estului Europei.
Primele contacte militare dintre români și turci s-au consumat în timpul lui Vladislav Vlaicu, probabil în 1369, când steaguri românești au luptat împreună cu cele maghgiare împotriva turcilor aliați cu bulgarii în sudul Dunării. Posibil ca să fi urmat o perioadă de negocieri și chiar de alianțe antimaghiare, pentru că în 1374 domnul român era acuzat de un grup de boieri trădători că ar fi încheiat o înțelegere cu turcii împotriva Ungariei. Deci primele contacte româno-turce au fost în principal de ordin militar, de intensitate redusă, în condițiile în care între Țara Românească și Poartă erau statele bulgărești, cu rol de state-tampon.
Intensitatea raporturilor dintre turci și români a crescut sensibil în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, în condițiile în care domnul român s-a confruntat încă de la începutul domniei cu presiunea politică a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Pentru a contracara pretențiile de suzeranitate ale regelui maghiar, moștenite de la predecesorii săi, Mircea a continuat politica de independență promovată de înaintașii săi și a încheiat un tratat de alianță defensivă cu regele Poloniei în 1389. In condițiile în care regele Poloniei, Vladislav Jagello și regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ridicau reciproc pretenții asupra coroanei celuilalt, ca moștenitori ai regelui Ludovic cel Mare, între cele două state se menținea o situție conflictuală, care s-a perpetuat pentru câteva decenii. Tratatul dintre regele polon și domnitorul român era încheiat de pe poziții egale, ca între doi suverani. Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva dușmanului comun – regele Ungariei – și sprijinul împotriva altor inamici ai uneia dintre părți era lăsat la latitudinea celuilalt.
Mircea s-a întâlnit cu otomanii în obiectivele sale de a-și extinde autoritatea între Dunăre și Marea Neagră. Pe de altă parte, așezarea turcilor la Dunăre a deschis drumul expedițiilor de jaf ale achingiilor turci, expediții care au început deja în 1390. Presiunea otomană l-a determinat pe țarul bulgar de la Târnovo să se supună regelui maghiar, fără să poată schimba însă cursul istoriei. A dat însă un exemplu care va fi urmat în curând de Mircea cel Bătrân. In toamna anului 1394 Baiazid I a invadat Țara Românească. Bătălia decisivă s-a dat la Rovine și s-a soldat cu succesul militar al lui Mircea cel Bătrân. In ciuda acestei victorii, Mircea a fost alungat de pe tron de către Vlad, numit de istorici Vlad "Uzurpatorul". A fost primul caz în care domnul țării a fost schimbat datorită intervenției blocului polono-moldovenesc și a turcilor, un precedent care va deveni un obicei permanent în deceniile următoare. Mircea a fost nevoit să își schimbe radical opțiunile politice și în primăvara anului 1395, în martie, a depus omagiul față de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Omagiul a fost dublat de un tratat defensiv împotriva turcilor. Sigismund de Luxemburg tocmai fusese înfrânt în iarnă în Moldova, unde încercase să îl supună pe Ștefan I al Moldovei. In ciuda acestui eșec, regele maghiar a construit o startegie antiotomană, în condițiile în care se pregătea o mare cruciadă. Inițial a trimis un corp expediționar pentru a-l reînscăuna pe Mircea, dar din cauza subestimării adversarului
Este evident că în acest context politic și militar Mircea cel Bătrân a acceptat suzeranitatea regelui maghiar. De altfel, după insuccesul de la Nicopole regele Sigismund de Luxemburg și-a schimbat radical viziunea supra relațiilor cu otomanii. Pe plan intern a luat măsuri de organizare a armatei, cu ocazia dietei de la Timișoara. Pe plan extern a constrtuit un sistem de state tampon între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman, format din Țara Românească, Serbia și Bosnia. In noua politică defensivă a regelui maghiar cele două state aveau rolul de a stopa, sau cel puțin de a încetini, atacul turcilor asupra Ungariei, pentru a permite mobilizarea oastei maghiare. Acest sistem defensiv bazat pe state tampon a stat la baza raporturilor dintre Ungaria și Poartă în întreg sec.al 15-lea. Fidelitatea principilor din statele tampon era garantată, teoretic cel puțin, de depunerea omagiului față de rege, care își asuma rolul de protector și care le oferea feude importante în teritoriul Ungariei. Așa cum domnii români fideli regelui stăpâneau Țara Făgărașului și Țara Amlașului, iar mai apoi și alte regiuni, despoții sârbi aveau feude importante în diverse părți ale Ungariei. Aceste posesiuni erau stăpânite pro honore, adică temporar și condiționat de credința față de rege.
Regele Sigismund de Luxemburg s-a implicat în problemele politice europene și după 1400 s-a abătut de la scopul cruciadei antiotomane. Interesul pentru alte coroane, ca cele ale Boemiei, ale Imperiului Romano-German, sau pentru problemele Bisericii și lupta conrtra ereziilor, au captat atenția regelui maghiar și doar momentele de criză în relațiile cu turcii l-au readus pe rege la granița sudică a regatului. In 1401-1403 regele s-a confruntat cu o gravă criză internă, datorită rebeliunii unei partide nobiliare care i-a contestat autoritatea. In aceste condiții, ale rebeliunii nobiliare din Ungaria și a scăderii autorității regelui Sigismund de Luxemburg, Mircea cel Bătrân a încheiat în secret un nou tratat defensiv cu regele polon împotriva regelui maghiar în 1403.
Duplicitatea diplomatică a lui Mircea a fost posibilă în condițiile în care pericolul otoman a fost îndepărtat pentru moment prin capturarea lui Baiazid, la Ankara, în 1402, de trupele mongole ale lui Timur Lenk. Deceniul următor a însemnat epoca de glorie a lui Mircea și afirmarea lui pe plan internațional, deoarece s-a implicat în luptele pretendenților pentru tronul otoman. Mircea și-a extins autoritatea asupra Dobrogei (se pare că a avut chiar ajutorul trupelor maghiare trimise de regele Sigismund). Deși în 1406 Mircea a confirmat omagiul cu ocazia întâlnirii cu regele maghiar la Tismana, curând Mircea a declinat această relație de vasalitate, încurajat desigur de evoluțiile internaționale favorabile. Inrăutățirea relațiilor dintre regele maghiar și domnul român este dovedită de faptul că după 1407 banatul de Severin era dat spre administrare unui demnitar maghiar, deci a fost luat de la Mircea. Voievodul român l-a sprijinit la tronul otoman pe Musa Celebi. In timpul în care trupe românești erau în sudul Dunării pentru a-l ajuta pe acesta să ocupe tronul, Mircea s-a confruntat cu presiunea militară și politică a lui Sigismund. In aceste condiții a încheiat, în 1410, un nou tratat cu regele Poloniei. Acordul era formulat împotriva inamicului comun, regele maghiar, și marchează independența aboslută a lui Mircea cel Bătrân în anii respectivi.
Incheierea păcii și a unui tratat la Lublin, în 1412, între regele maghiar și cel polon a marcat sfârșitul epocii de independență a lui Mircea, care a fost trădat de aliatul polon. Acordul maghiaro-polon prevedea, printre altele, delimitarea sferelor de influență. Țara Românească a rămas în sfera de influență a lui Sigismund. Recunoașterea suzeranității de către Mircea este dovedită de primirea cetății Bran, la scurt timp după înțelegerile polono-maghiare și de confirmarea privilegiilor comerciale ale brașovenilor. In cazul Moldovei, acordul dintre cei doi regi a fost mult mai drastic. Practic s-a instaurat un condominium asupra Moldovei. Domnul Moldovei era obligat să participe la campaniile antiotomane, iar în caz de refuz țara urma să fie împărțită în două între Ungaria și Polonia. Relațiile lui Mircea cu Sigismund au evoluat în funcție de pericolul otoman. In anii 1415-1416, în paralel cu desfășurarea unor tratative de armistițiu cu noul sultan, Mehmed I, regele maghiar și domnul român au sprijinit un contracandidat, pe Mustafa. Trupe româno-maghiare au încercat să îl impună ca sultan. Eșecul acestei noi tentative de a-și impune pe tronul otoman propriul favorit l-a costat pe Mircea un atac al sultanului Mehmed I în primăvara anului 1417, când trupele turcești au reocupat Dobrogea și au intrat în Țara Românească. Potrivit cronicilor turcești, în urma acestei intervenții Mircea a fost nevoit să accepte plata unui tribut anual și a promis să își trimită fiul ca ostatic la Poartă și să îl sprijine pe sultan în campaniile militare. La scurt timp o oaste din Transilvania a încercat să îl readucă pe domnul român în sfera de influență a regelui maghiar. Moartea domnitorului în ianuarie 1418 a lăsat țara sub presiunea celor două puteri cu pretenții suzerane – Regatul Ungariei și Imperiul Otoman.
Conflictul cu Imperiul Otoman
In
(probabil) 1387, după suirea pe tron a lui Mircea, cneazul Lazăr al Serbiei
repurtează la Pločnik o biruință asupra turcilor. Încurajat de succesul avut,
el se hotărăște sa organizeze o coaliție creștină împotriva otomanilor. Acest
plan n-a găsit răsunetul pe care-l merita. Ungurii n-au răspuns la timp, iar
contingentele creștine din Bosnia
și Albania Giurgiu
Unele
izvoare turcești amintesc de o incursiune a lui Feriz beg care, plecând din Vidin
Se poate afirma că Mircea a intrat în
conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul
popoarelor creștine din sudul Dunării. In 1395, Baiazid I (zis și Yldîrîm sau Trăsnetul, nu Fulgerul) a trecut
Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii
autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați),
neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. In ziua
de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394),
armata Țării Românești a înfrânt avangarda otomană într-un loc mlăștinos și
împădurit, numit Rovine.
Bătălia nu a fost decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă
Argeș, a pierdut tronul în favoarea lui Vlad I și s-a retras în Transilvania.
Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii i-a adus o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. In Țara Românească,
turcii și blocul polono-moldovean l-au așezat în scaun pe acel anonim Vlad,
care va fi înlăturat de către Mircea abia la sfârșitul lui 1396, cu ajutor militar
din partea lui Sigismund de Luxemburg, Prin intervenția voevodului Știbor din Ardeal.In 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, a participat la cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate europene și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie 1396. Oastea română, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, s-a retras fără a intra în luptă.
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.
Infrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlan, sau Timur cel Șchiop) la Ankara, în vara lui 1402, a deschis o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman și ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. In 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi, unul dintre cei trei fii ai lui Baiazid I să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.
Sfârșitul domniei
Pentru a evita
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.
„
Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân
Granițele Valahiei s-au
schimbat deseori până la mijlocul secolului al XVI-lea, însă în timpul domniei
lui Mircea Țara Românească a
ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în
sud și de la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.
Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit istoricului Anca Ghiață, „o cronologie strictă a stăpânirii Țării Românești ținând seama numai de prezența sau absența unor formule în titulatura domnitorilor nu poate fi unicul criteriu în deslușirea realităților istorico-teritoriale”. Pentru a completa imaginea de ansamblu, trebuie cercetate și actele de danie, dovezile arheologice, cronicile (cu precădere contemporane) etc.
Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.
Banatul de Severin
Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit istoricului Anca Ghiață, „o cronologie strictă a stăpânirii Țării Românești ținând seama numai de prezența sau absența unor formule în titulatura domnitorilor nu poate fi unicul criteriu în deslușirea realităților istorico-teritoriale”. Pentru a completa imaginea de ansamblu, trebuie cercetate și actele de danie, dovezile arheologice, cronicile (cu precădere contemporane) etc.
Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.
Banatul de Severin
Mircea este și domn
al Banatului Severinului (din 1388/9). Intr-un document din 20
iunie 1400 Severinul nu mai apare în titulatura lui Mircea, însă, doar pe baza
acestui fapt, nu se poate concluziona cu certitudine că banatul i-ar fi fost
luat înapoi de către regele Ungariei. De-a lungul stăpânirii lui Mircea în
această parte, s-au succedat o serie de bani: boierii Stănilă, Radul, Dragomir,
Drăgan și Aga. Aceștia se pare că erau dregători militari, cu atribuții
administrative și judecătorești locale. La sfârșitul anului 1406, la Severin a
avut loc o întâlnire între Mircea și Sigismund de Luxemburg.
De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere sub stăpânirea lui Mircea. Din 1388 și până în 1393 au continuat să existe bani de Severin numiți de regele ungar, însă aceștia rezidau în Banatul Timișoarei. După bătălia de la Rovine, convingându-se că poate lăsa cu încredere feudele ardelene și Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea, Sigismund suspendă funcția de ban de Severin. Această situație va dura până la 1428.
Amlașul și Făgărașul
De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere sub stăpânirea lui Mircea. Din 1388 și până în 1393 au continuat să existe bani de Severin numiți de regele ungar, însă aceștia rezidau în Banatul Timișoarei. După bătălia de la Rovine, convingându-se că poate lăsa cu încredere feudele ardelene și Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea, Sigismund suspendă funcția de ban de Severin. Această situație va dura până la 1428.
Amlașul și Făgărașul
Intocmai ca și în
cazul Banatului de Severin, profitând de scurta anarhie din Regatul Ungar,
Mircea a preluat Amlașul și Făgărașul în virtutea vechiului drept de moștenire
de la Vladislav I. Sigismund de Luxemburg le-a
lăsat sub stăpânirea vasalului său, deși cu neîncredere până la bătălia de la
Rovine.
Cele 12 documente date pentru Țara Făgărașului permit să se stabilească granițele acestei feude: în nord Oltul (Mircea se intitulează într-un act: „domn al Țării Făgărașului până la Olt”), în sud se învecina cu Țara Românească. Cel mai vestic sat menționat în documente este Scoreiul (1391), însă P. P. Panaitescu nu exclude ca și Porumbacu să fi făcut parte din Țara Făgărașului, ținând seama de elementele de relief care puteau constitui granița de est a feudei. Pe aceleași baze, granița estică a fost stabilită cu aproximație pe culmile ce despart Țara Oltului de Țara Bârsei (Munții Perșani, Munții Codlei). Cele mai estice sate menționate în documentele păstrate sunt Cuciulata, Dopca și Fântâna.
Se constată o unificare a administrației, stării sociale, bisericii și dărilor din Țara Făgărașului cu cele din Țara Românească. Boieri munteni stăpâneau moșii în Făgăraș, la fel cum boieri locali, români, primiseră și ei danii acolo de la domnitorul Țării Românești. Cu toate acestea, Sigismund de Luxemburg, ca senior, își păstra toate prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului făgărășean. Spre exemplu, în 1397 dă porunci și ține scaun de judecată pe când se afla în Făgăraș.
Amlașul este și el bine delimitat în două acte din 1366 și 1383. Ultimul indică următoarele hotare: muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec, râul Amlaș, Firthysdorf (dispărut), râul Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz (Săcel), apa Chirvod Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, șanțul boilor zis Tysgrad, râul Bidenbach și satul Varalya (Orlat). Așadar acest domeniu cuprindea cinci sate românești (Săliște, Galeș, Vale, Sibiel și Cacova) și castelul Amlaș.
Ducatul Făgărașului, ca și Amlașul, nu avea legături bune ori directe cu Țara Românească, astfel încât, pentru trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să apeleze la voievodul Ardealului și să tranziteze pe teritoriul stăpânit de acesta.
Cetatea Bran
Cele 12 documente date pentru Țara Făgărașului permit să se stabilească granițele acestei feude: în nord Oltul (Mircea se intitulează într-un act: „domn al Țării Făgărașului până la Olt”), în sud se învecina cu Țara Românească. Cel mai vestic sat menționat în documente este Scoreiul (1391), însă P. P. Panaitescu nu exclude ca și Porumbacu să fi făcut parte din Țara Făgărașului, ținând seama de elementele de relief care puteau constitui granița de est a feudei. Pe aceleași baze, granița estică a fost stabilită cu aproximație pe culmile ce despart Țara Oltului de Țara Bârsei (Munții Perșani, Munții Codlei). Cele mai estice sate menționate în documentele păstrate sunt Cuciulata, Dopca și Fântâna.
Se constată o unificare a administrației, stării sociale, bisericii și dărilor din Țara Făgărașului cu cele din Țara Românească. Boieri munteni stăpâneau moșii în Făgăraș, la fel cum boieri locali, români, primiseră și ei danii acolo de la domnitorul Țării Românești. Cu toate acestea, Sigismund de Luxemburg, ca senior, își păstra toate prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului făgărășean. Spre exemplu, în 1397 dă porunci și ține scaun de judecată pe când se afla în Făgăraș.
Amlașul este și el bine delimitat în două acte din 1366 și 1383. Ultimul indică următoarele hotare: muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec, râul Amlaș, Firthysdorf (dispărut), râul Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz (Săcel), apa Chirvod Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, șanțul boilor zis Tysgrad, râul Bidenbach și satul Varalya (Orlat). Așadar acest domeniu cuprindea cinci sate românești (Săliște, Galeș, Vale, Sibiel și Cacova) și castelul Amlaș.
Ducatul Făgărașului, ca și Amlașul, nu avea legături bune ori directe cu Țara Românească, astfel încât, pentru trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să apeleze la voievodul Ardealului și să tranziteze pe teritoriul stăpânit de acesta.
Cetatea Bran
Cetatea
Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Va rămâne sub
stăpânirea Țării Românești până în timpul lui Mihail I, când, pe 7 iunie 1419, în urma numeroaselor proteste
ale brașovenilor împotriva castelanilor munteni, cetatea este luată înapoi de
regele ungar.
Cetatea Bologa
Intre
1399 și 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal și cetatea Bologa. Aceasta i-a fost acordată de către regele
Sigismund fie după lupta de la Nicopole, fie în preajma lui 1398. Există o
singură mențiune documentară a acestei stăpâniri, datând din 23 ianuarie 1399.
Hotarul dinspre Moldova
In privința
graniței dintre Moldova și
Țara Românească (sectorul dintre Carpați și Prut )
au existat două teorii de-a lungul timpului. Prima dintre ele considera că
ținutul Putnei a aparținut Munteniei, în timp ce a doua, larg acceptată de
către istorici în ziua de azi,
considera că încă din timpul lui Mircea granița se afla pe Milcov și Siret.
Prima teorie avea ca argumente mai multe mențiuni istorice. In 1408, Alexandru cel Bun acordă un privilegiu negustorilor din Liov în care menționează că acei care vor merge către Țara Românească vor plăti taxă „la graniță, la Bacău... vama de graniță, fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P. Hasdeu). Prin urmare nu numai Putna, dar și Tecuciul și Covurluiul erau sub stăpânirea domnului muntean. De asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie voievodul Ștefan cel Mare a luat cetatea Crăciunei, cu ținutul tot, din mâinile muntenilor, alipindu-le Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui Ureche arată că în 1475 „aducând și pre ai săi boieri și oameni de cinste de au vorovit și au tocmit, de au despărțit din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce vine pre lângă Odobești și trece de dă în apa Putnei și până astăzi este hotarul țării Moldovei și al Țării Românești acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel Mare. Iară mai înainte au fost având țările amândouă pricină, că Țara Românească vrea să fie hotarul său până în apa Trotușului, iar moldovenii nu-i lasă, până au vrut Dumnezeu de s-au tocmit așa”.
P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea cel Bătrân, demontându-le și dovedind că granița se afla pe Milcov. In primul rând observă că Hasdeu a tradus greșit cuvântul slavon краи prin graniță în loc de margine. În lumina acestei corecturi, istoricul precizează că în acele vremuri vămile se plăteau mai ales în târguri. Bacăul și Bârladul fuseseră alese ca târguri de margine, întrucât nu mai erau alte asemenea așezări până la granița munteană (Galați nu era încă târg). In continuare prezintă câteva documente moldovenești care indicau stăpânirea moldovenească în acele ținuturi încă din vremea lui Alexandru cel Bun.
Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul al XVII-lea, în vreme ce letopisețele slavone contemporane nu pomenesc nimic despre luarea ținutului din jurul Crăciunei, ci numai a cetății înseși. Mai mult, acest act este de fapt o recuperare a fortificației aflată pentru scurtă vreme sub stăpânire munteană, întrucât la 1473 Ștefan își avea staroștii săi la Crăciuna.
In legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o socotește doar o interpolare târzie, lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun întărește, printr-un act, trei sate de pe Putna unui boier. În 1435, boierul moldovean Petre Hudici stăpânește seliștea Lumineni pe Milcov. La acestea se pot adăuga numeroase documente din aceeași perioadă care indică precis stăpânirea Moldovei asupra ținutului Putnei.
La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ștefan cel Mare și Matei Corvin, în care se vorbește despre „granițele țării Moldovei cu Țara Românească după vechile limite și datine [...] statornicite de Ștefan I al Moldovei și Vlad Transalpinul și apoi [...] conform privilegiilor încheiate de ambe părți de voievozii Alexandru și Mircea”. Cum Mircea și-a întins stăpânirea către părțile tătărești abia în 1404, istoricul concluzionează că granița dintreMoldova
și Țara Românească în vremea domnitorului muntean a rămas aceeași: pe Milcov.
Spre părțile tătărești
Prima teorie avea ca argumente mai multe mențiuni istorice. In 1408, Alexandru cel Bun acordă un privilegiu negustorilor din Liov în care menționează că acei care vor merge către Țara Românească vor plăti taxă „la graniță, la Bacău... vama de graniță, fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P. Hasdeu). Prin urmare nu numai Putna, dar și Tecuciul și Covurluiul erau sub stăpânirea domnului muntean. De asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie voievodul Ștefan cel Mare a luat cetatea Crăciunei, cu ținutul tot, din mâinile muntenilor, alipindu-le Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui Ureche arată că în 1475 „aducând și pre ai săi boieri și oameni de cinste de au vorovit și au tocmit, de au despărțit din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce vine pre lângă Odobești și trece de dă în apa Putnei și până astăzi este hotarul țării Moldovei și al Țării Românești acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel Mare. Iară mai înainte au fost având țările amândouă pricină, că Țara Românească vrea să fie hotarul său până în apa Trotușului, iar moldovenii nu-i lasă, până au vrut Dumnezeu de s-au tocmit așa”.
P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea cel Bătrân, demontându-le și dovedind că granița se afla pe Milcov. In primul rând observă că Hasdeu a tradus greșit cuvântul slavon краи prin graniță în loc de margine. În lumina acestei corecturi, istoricul precizează că în acele vremuri vămile se plăteau mai ales în târguri. Bacăul și Bârladul fuseseră alese ca târguri de margine, întrucât nu mai erau alte asemenea așezări până la granița munteană (Galați nu era încă târg). In continuare prezintă câteva documente moldovenești care indicau stăpânirea moldovenească în acele ținuturi încă din vremea lui Alexandru cel Bun.
Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul al XVII-lea, în vreme ce letopisețele slavone contemporane nu pomenesc nimic despre luarea ținutului din jurul Crăciunei, ci numai a cetății înseși. Mai mult, acest act este de fapt o recuperare a fortificației aflată pentru scurtă vreme sub stăpânire munteană, întrucât la 1473 Ștefan își avea staroștii săi la Crăciuna.
In legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o socotește doar o interpolare târzie, lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun întărește, printr-un act, trei sate de pe Putna unui boier. În 1435, boierul moldovean Petre Hudici stăpânește seliștea Lumineni pe Milcov. La acestea se pot adăuga numeroase documente din aceeași perioadă care indică precis stăpânirea Moldovei asupra ținutului Putnei.
La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ștefan cel Mare și Matei Corvin, în care se vorbește despre „granițele țării Moldovei cu Țara Românească după vechile limite și datine [...] statornicite de Ștefan I al Moldovei și Vlad Transalpinul și apoi [...] conform privilegiilor încheiate de ambe părți de voievozii Alexandru și Mircea”. Cum Mircea și-a întins stăpânirea către părțile tătărești abia în 1404, istoricul concluzionează că granița dintre
Spre părțile tătărești
După
1404 Mircea își extinde stăpânirea și la nordul gurilor Dunării, cuprinzând
cetatea Licostomo. În lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi
vorba despre o identitate între acest port și Chilia, ci despre o așezare individuală, aflată în preajma Vâlcovului și a Peripravei.
Granițele aproximative au fost stabilite de către P. P. Panaitescu astfel: în vest Prutul, în nord pădurile basarabene (lăsând astfel
lagunele în stăpânirea lui Mircea), în est Marea Neagră (până undeva în zona
limanelor Sasic ori Șagani -Albei).
Statuia lui Mircea cel Bătrân la Tulcea
Statuia lui Mircea cel Bătrân la Tulcea
Dobrogea
In 1388, în timpul
conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei și cele creștine ale
țarului Șișman și ale despotului Ivanco,
Mircea trimite trupe muntene care ocupă unele cetăți dobrogene, însă acțiunea
acestora este respinsă de către otomani. Însă, după plecarea oștii turcești, în
anul următor, Mircea reușește să cucerească toată Dobrogea, cu cetatea
Silistrei.
Mircea păstrează organizarea locală (dovada existenței chefaililor, funcționarii de tip balcanic) însă va face donații de pământ dobrogean boierilor săi și mănăstirilor.
Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui Dobrotici), comerțul dobrogean va cunoaște prosperitatea economică, dovadă fiind numeroasele tezaure monetare aparținând lui Mircea ori lui Petru Mușat, găsite la Niculițel, Enisala și Ecrene. Deosebit de activitatea comercială efectuată pe mare, economia locală se baza pe bogăția oilor și a peștelui.
Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396), însă o recuperează în 1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puține știri există în legătură cu victoria din 1404, anume doar o scrisoare a regelui ungar din același an, în care menționează despre „frumoasele izbânde dobândite de voievodul Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”. In 1409, Mircea respinge un nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menționat într-o inscripție comemorativă în limba greacă descoperită în acest oraș: „Io Mircea, marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.
Dobrogea va fi pierdută din nou de către Țara Românească în 1420, la doi ani după moartea lui Mircea, reintrând de câteva ori, temporar, în componența Țării Românești până în 1428.
Umbre ale lui Mircea
Mircea păstrează organizarea locală (dovada existenței chefaililor, funcționarii de tip balcanic) însă va face donații de pământ dobrogean boierilor săi și mănăstirilor.
Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui Dobrotici), comerțul dobrogean va cunoaște prosperitatea economică, dovadă fiind numeroasele tezaure monetare aparținând lui Mircea ori lui Petru Mușat, găsite la Niculițel, Enisala și Ecrene. Deosebit de activitatea comercială efectuată pe mare, economia locală se baza pe bogăția oilor și a peștelui.
Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396), însă o recuperează în 1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puține știri există în legătură cu victoria din 1404, anume doar o scrisoare a regelui ungar din același an, în care menționează despre „frumoasele izbânde dobândite de voievodul Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”. In 1409, Mircea respinge un nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menționat într-o inscripție comemorativă în limba greacă descoperită în acest oraș: „Io Mircea, marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.
Dobrogea va fi pierdută din nou de către Țara Românească în 1420, la doi ani după moartea lui Mircea, reintrând de câteva ori, temporar, în componența Țării Românești până în 1428.
Umbre ale lui Mircea
Cu toate că pe data de 23 septembrie se împlinesc 630
(2016) de ani de când Mircea cel Bătrân a devenit domnul Ţării Româneşti,
timpul nu a reuşit să şteargă umbra celui care a consolidat economia, armata,
administraţia şi biserica într-o Ţară Românească care se opunea tendinţelor
expansive ale Regatului Ungar şi ale Poloniei, care doreau să avanseze către
gurile Dunării, dar şi ale Imperiului Otoman, cu mari interese în Balcani. Pe
vremea domniei sale, Ţara Românească a înregistrat cel mai vast teritoriu din toate
timpurile, organizat într-o administrare centralizată, condusă de la Curtea de
Argeş, cu implicarea sfatului boierilor alcătuit din dregători ai Curţii.
Interesantă a fost şi organizarea armatei, împărţită în două corpuri de oaste:
„oastea cea mare", formată în principal din ţărani şi „oastea cea
mică" aservită Curţii.
Domnia lui Mircea cel Bătrân a deschis pe pământul
românesc o epocă în care, în plan strategic au fost înălţate cetăţi care
consolidau punctele sensibile ale ţării, iar în plan cultural au fost
construite mănăstiri şi biserici, devenite adevărate centre de cultură,
demonstrând calităţile de bun organizator ale domnitorului. În ceea ce priveşte
diplomaţia, Mircea cel Bătrân a căutat să încheie alianţe cu vecinii săi, însă
conflictul cu Imperiul Otoman s-a menţinut datorită intervenţiei pe care
domnitorul român a înţeles să o aibă în legătură cu popoarele creştine de la
sud de Dunăre. Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani, perioadă în
care Ţara Românească a fost împărţită în judeţe care au avut parte de un sistem
ambulant de fisc şi magistratură, serviciile de acest gen fiind realizate în
anumite intervale de timp şi la date dinainte anunţate. În acele timpuri, erau
chemaţi la oaste şi luptau pentru pământul ţării toţi valahii în stare să
poarte arme, pentru că a-ţi apăra ţara era o îndatorire de onoare deprinsă încă
din copilărie.
Despre personalitatea voievodului muntean de la a cărui
domnie se împlinesc în acest an şase secole şi aproape trei decenii, stau
mărturie frescele de la Brădet, Argeş şi Cozia, în care se pot remarca privirea
pătrunzătoare şi trăsăturile fine ale unui personaj cizelat, cumpătat şi
determinat. În memoria tuturor faptelor sale care au făcut obiectul
nenumăratelor studii de gen pe plan internaţional, la data de 12 septembrie
2011, respectiv la împlinirea a 625 de ani de la începutul domniei sale, Banca
Naţională a României a pus în circulaţie o monedă de alamă cu valoarea nominală
de 50 de bani, dedicată aniversării urcării pe tron a celui care a fost Mircea cel
Bătrân, sau Mircea cel Mare, în paralel cu altă monedă, de data aceasta din
aur, cu o valoare nominală de 200 lei, destinată colecţionarilor. Literatura a
consemnat în mod fericit, inspirat şi valoros, frânturi din domnia voievodului
muntean care a depăşit orice modalităţi de conducere obişnuite acelor vremuri,
dintre aceste lucrări cele mai cunoscute fiind: „Scrisoarea lll" a lui
Mihai Eminescu şi „Umbra lui Mircea la Cozia" a lui Grigore Alexandrescu.
Umbra lui Mircea cel Bătrân nu se va şterge din seva pământului românesc atâta
timp cât nu vom uita să-i cinstim memoria aşa cum i se cuvine unui mare voievod.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu