NICOLAE ALEXANDRU

Nicolae Alexandru, cel de al doilea domnitor al Țării Românești independente a fost fiul voievodului Basarab I și al doamnei Margareta (Marghita). El a domnit între 1352 și 16 noiembrie 1364, fiind asociat la domnie de tatăl său în jurul anului 1343,
A fost căsătorit de două ori. Din prima căsătorie cu Maria Lackfi au rezultat doi fii: Radu (c. 1377 - c. 1383), Voislav (d. ianuarie [1366?]) și o fată Elisabeta, măritată cu Ladislau de Oppeln. Din a doua căsătorie, cu Klára Dobokay (Clara de Dăbâca), Nicolae Alexandru a avut două fete: Anca, măritată cu Ștefan Uroș al V-lea, cneazul Serbiei, și Ana, căsătorită cu Ivan Srațimir, țarul de Vidin și un fiu Vladislav (1364 - c. 1377). Din porunca ultimei, în 1360 a fost scris la Vidin un sinaxar ce cuprindea viețile femeilor sfinte. Unii autori vorbesc și de o treia soție, Margit Dabkai, dar acest personaj nu mai apare în evenimentele următoare de până la moartea domnitorului și nici după aceea.
Spre deosebire de regele Ungariei, care îi denunța pe Nicolae Alexandru și pe tatăl său Basarab I ca fiind „schismatici”, Cancelaria Papală, reputată pentru bunele sale informații, îi consideră pe amândoi credincioși bisericii catolice. Intr-un document de la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Papa Clement al VI-lea mai scria că unii dintre valahii (olachi romani, conform documentului), din Transilvania, Țara Românească și Sirmium „au și ajuns să cunoască drumul adevărului, prin înbrățișarea credinței catolice”. De altfel, după căsătoria cu Klara Dobokai (Clara de Dăbâca). Nicolae Alexandru a și recunoscut autoritatea episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Țării Românești. Insă unii consideră că religia catolică exprimată de acesta este de fapt doar rezultatul presiunilor din lumea occidentală de care acesta se apăra prin îmbrătișarea superficială a religiei occidentale.

Clara de Dăbâca. Ea provenea dintr-una dintre cele mai importante familii aristocratice transilvănene. Tatăl său, un militar destoinic, de origine maghiară, fusese numit Ban de Severin, adică guvernator al uneia dintre cele mai expuse provincii de graniță a regatului Ungariei.

Probabil, căsătoria lui Alexandru Basarab cu Doamna Clara, fiica Banului de Severin, care era și conte de Dăbâca, a fost modalitatea prin care regii Ungariei și voievozii Valahiei au convenit să stingă litigiul asupra Banatului de Severin, fostă provincie a Imperiului Bulgar, care dăduse naștere și conflictului armat din 1330. Este posibil ca această căsătorie, fondată pe un interes patrimonial și expresia unei politici de alianță, să se fi transformat într-o dragoste puternică.

In epocă, voievodul Alexandru Basarab a dorit să obțină recunoașterea ca suveran autocrat, iar în Evul Mediu recunoașterea statală era una religioasă. Existau două surse ale legitimității, de unde conducătorul unui nou stat putea primi mirul sfințit care îl transforma în suveran și suzeran sau domn autocrator: Roma și Constantinopolul.

Alexandru Basarab a cerut mai întâi această recunoaștere de la Papă. Insă Papa de la Roma considera că voievodul de la sud de Carpați trebuie să rămână vasalul regelui Ungariei, de la care primise și dreptul de a fi suzeranul Țării Făgărașului și al Amlașului și care primise o serie de drepturi asupra Banatului de Severin, condus de socrul, apoi de cumnatul său.

In aceste condiții, Alexandru Basarab a cerut recunoașterea ca autocrat de la Constantinopole. Patriarhul constantinopolitan a fost de acord, însă a pus condiția ca Alexandru Basarab să adopte confesiunea greco-orientală, cunoscută azi sub numele de ortodoxă. În epocă, cele două confesiuni creștine majore nu erau desemnate drept catolică și ortodoxă, ci latină și grecească.

Adoptarea confesiunii ortodoxe a pus la grea încercare căsătoria cu Doamna Clara. Aristocrata maghiară din Transilvania își iubea cu patimă soțul, după cum cred istoricii, însă a refuzat să îmbrățișeze și ea noua confesiune a soțului său. Concret, anul 1359 a fost cel în care Alexandru Basarab a trecut la confesiunea greco-orientală. Potrivit unui obicei larg răspândit în epocă, el a adoptat și un al doilea nume, Nicolae. De atunci, el a rămas cunoscut în istoriografia românească sub numele de Alexandru Nicolae Basarab sau, după alți istorici, Nicolae Alexandru Basarab.

Se pare că abia după înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în 1359, va adera oficial la credința ortodoxă, luându-și numele de Nicolae, după Sfântul Nicolae atât de apreciat de biserica răsăriteană (nume care nu apare în nici un document anterior). Tot prin dobândirea credinței ortodoxe se vor îmbunătăți relațiile cu Imperiul Bizantin.

Anul convertirii sale poate fi stabilit în relație cu transferarea vechiului scaun mitropolitan de la Vicina, din Dobrogea, pe atunci parte a Imperiului Bizantin, la Câmpulung, vechea capitală domnească, sau la Curtea de Argeș. Există dispute între istorici cu privire la situarea scaunului mitropolitan, însă este posibil ca ambele orașe care aveau pe atunci curți domnești să fi găzduit, pe rând, reședința mitropolitană. Existența a două curți domnești indică faptul că nucleul principatului românesc de la sud de Carpați rezultase dintr-o unire sau dintr-o anexare a două mici cnezate sau voievodate preexistente.

Așadar, din 1359, voievodul Valahiei intră în lumea bizantină, rupe legăturile de vasalitate cu regele Ungariei și devine vasal al Împăratului de la Constantinopole. Mitropolitul bizantin Iachint se mută de la Vicina și vine în Valahia, care, dotată cu propria mitropolie, are toate atributele unui stat medieval propriu-zis. Alexandru Basarab nu a trecut singur la confesiunea de rit grecesc. Impreună cu el, cea mai mare parte a familiei sale, inclusiv fiul și moștenitorul său, Vlaicu-Vladislav, fiica sa Anca, soția de mai târziu a regelui sârb Ștefan Uroș, și o mare parte a curtenilor și locuitorilor Valahiei au adoptat noua confesiune.

Biserica Domnească din Curtea de Argeș, locul unde ascultau liturghia voievodul și apropiații săi, cu hramul Sfântului Nicolae, protectorul voievodului Alexandru Nicolae, este dată în grija mitropolitului Iachint, care împreună cu învățații săi călugări greci aduși de la Vicina, transformă orășelul românesc de munte într-un important centru de cultură.

Doamna Clara a Valahiei și fiica sa Ana, soția de mai târziu a ultimului împărat bulgar de Vidin, Strațimir, au preferat să rămână catolice, ca, de altfel, o parte importantă a nobilimii și populației principatului.

Pentru iubita sa Doamnă Clara, voievodul Alexandru Nicolae pune să fie ridicată o nouă biserică, catolică sau latină. Din dragoste pentru soțul său, care adoptase noul nume de Nicolae, Doamna Clara a stabilit ca noua sa biserică să aibă tot hramul Sfântului Nicolae. În Curtea de Argeș mai sunt păstrate ruinele acestei biserici și denumirea sa, Sân Nicoară.

Voievodul Alexandru Nicolae a continuat să domnească până în anul 1364, când a fost înmormântat în biserica din Câmpulung. Pentru unii istorici este evident faptul că voievodul a fost înmormântat în catedrala noii sale mitropolii, de aceea ei afirmă că primul scaun mitropolitan al Valahiei a fost Câmpulung, urmând a fi transferat la Curtea de Argeș abia în timpul succesorilor lui Alexandru Nicolae.

Doamna Clara ar fi putut să se recăsătorească, însă a preferat să rămână văduvă la Curtea de Argeș. Dragostea pe care i-a purtat-o soțului ei l-a impresionat pe fiul vitreg, din prima căsătorie a lui Alexandru Nicolae. Vlaicu-Vladislav Vodă a decis ca în 1369 să aducă, la cererea Doamnei Clara, un episcop catolic la Curtea de Argeș, lucru care dovedește, în opinia lui Nicolae Iorga, că pe atunci exista o foarte numeroasă comunitate de rit latin.

In epocă, decizia voievodului a stârnit entuziasm la Roma. Papa Urban al V-lea a emis o bulă în care o lăuda pe Doamna Clara și îl îndemna pe Vlaicu-Vladislav Vodă să revină la catolicism. Însă voievodul de la Curtea de Argeș avea alte planuri. Intrat în stăpânirea Banatului de Severin pe la 1368, condus de unchiul său, contele Ioan, fratele Doamnei Clara, voievodul a decis înființarea unei noi mitropolii în 1370, cea a Severinului, în fruntea căreia a instalat un învățat ierarh bizantin, Antin Critopolos.

Decizia de a crea o nouă mitropolie poate fi explicată prin faptul că, pe atunci, Valahia, care cuprindea Muntenia și posesiunile din Transilvania ale voievozilor de la Curtea de Argeș, și Banatul de Severin, care cuprindea Oltenia și o fâșie din Banatul de azi, funcționau ca două alcătuiri statale separate, unite doar în persoana voievodului, care le conducea pe ambele. Tot din acest motiv, în 1382 a fost înființată la Severin o a doua episcopie catolică, separată de cea de la Curtea de Argeș.

Familia voievozilor Valahiei reprezenta astfel un model de bună înțelegere. Multiconfesională și multietnică, legată prin alianțe matrimoniale cu împărații bulgari, cu regii sârbi și cu înalta aristocrație maghiară, familia domnitoare românească își dovedea capacitatea de a fonda un stat viabil și prestigios, dar și de a proteja cele două biserici creștine majore. Aceasta este poate cea mai importantă moștenire a Voievodului Alexandru Nicolae și a Doamnei Clara, moștenire asumată peste veacuri și de Familia Regală a României.

Ca ctitor, Nicolae Alexandru i-a urmat tatălui său, terminând mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung și continuând lucrul la Biserica Domnească din Argeș. De asemenea, biserica Sân Nicoară (astăzi în ruine) îi este atrubuită tot lui.

In luna mai 1359, în condițiile interceptării de către regele Ungariei a corespondenței pe care o întreținea cu Papalitatea și grăbit în a fi uns „domn autocrator”, adică singur stăpân, suveran prin drept divin, se adresează împăratului bizantin și patriarhului Callistus I pentru a înființa o mitropolie în Țara Românească. Cererea îi este acceptată și sub tutela patriarhului ecumenic de la Constantinopol este înființată Mitropolia Ungrovlahiei avându-l la conducere pe chir Iachint, mitropolitul de Vicina, personaj controversat al lumii ortodoxe cu vederi favorabile catolicismului. Noua eparhie urma sa aibă în fruntea sa mitropoliți numiți de Patriarhia Ecumenică și să intre în circuitul mitropoliilor ortodoxe. Sediul mitropoliei se găsea la Curtea de Argeș, după unii istorici, sau la Câmpulung, după alții.
Inființarea Mitropoliei Ungrovlahiei este actul cel mai semnificativ al domniei lui Nicolae Alexandru care stabilește clar apartenența confesională a Țării Românești la ortodoxie.
Nicolae Alexandru a sprijinit cu bani și mănăstirea Cutlumuz de la Muntele Athos. Cu ajutorul lui bănesc a fost ridicat turnul cel mare de la acea mănăstire și s-au efectuat diferite reparații și îmbunătățiri la sfântul lăcaș.
In 1343 o cronică maghiară, menționează că Alexandru voievod a încheiat un acord de supunere cu regele Ludovic I cel Mare, părere infirmată de însuși regele maghiar care, într-un act datat 29 august 1359, spune că după 1341 a trimis în mai multe misiuni eșuate pe Dimitrie, episcopul de Oradea pentru a negocia readucerea Țării Românești sub suzeranitatea angevină. Istoricul Constantin C. Giurescu este de părere că întrevederea din 1343 a avut drept scop reluarea relațiilor diplomatice între cele două state, întrerupte în urma conflictului din 1330, precum și purtarea unor discuții cu privire la campania împotriva tătarilor din Bugeac, care va începe peste unul sau doi ani.
Abia din 1345 sau, mai târziu, chiar din 1355, când au devenit sigure semnele unor îmbunătățiri a relațiilor între cele două părți, Nicolae Alexandru apare în actele maghiare ca supus autorității coroanei și primitor al unor „beneficii”. Nu se știe exact despre ce „beneficii” este vorba, după unii istorici ar fi în legătură cu recunoașterea stăpânirii Basarabilor asupra Banatului de Severin, măr al discordiei încă de la începutul secolului, sau asupra Făgărașului.
Evoluția ulterioară duce inevitabil spre conflict cu coroana maghiară în momentul în care Ludovic I cel Mare, ca un suveran absolut asupra pământului de peste munți, a dat, în 1358, drepturi negustorilor brașoveni să treacă nestingheriți și netaxați pe teritoriul cuprins între Buzău și Prahova, de la locul unde Ialomița se varsă în Dunăre și până la vărsarea Siretului, ignorând astfel grosolan autoritatea domnitorului ce stăpânea de facto aceste teritorii. Istoricul C-tin C. Giurescu este de părere însă că brașovenii au cerut doar o garanție suplimentară suzeranului maghiar că nu vor păți nimic pe teritoriul vasalului său, Nicolae Alexandru. Voievodul muntean renunță la suzeranitatea ungară în 1359.
Până la sfârșitul domniei lui Nicolae Alexandru se pare că nu s-au ameliorat raporturile între el și regele ungar, căci imediat după suirea pe tron a fiului său, Vladislav I, Ludovic îl apostrofează afirmând că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui acestuia. Nicolae Alexandru a murit la 16 noiembrie 1364, fiind înmormântat în biserica de la Câmpulung, ctitoria sa și a tatălui său. Pe piatra de mormânt se află următoarea inscripție în limba slavă: In luna noiembrie 16 zile, a răposat marele și singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873, indictionul 3. Veșnica lui pomenire.
Singurul portret contemporan al domnitorului se păstrează, refăcut în sec.al 19-lea, la ctitoria sa din Câmpulung. „In urâta zugrăveală de pe la 1820, el apare cu o coroană înflorită, sprâncenat, oacheș, bărbos, purtând peste haină o misadă ca în portretul lui Vlad Țepeș”.
Mai recent, s-a opinat că celebrul portret al domnitorului din fresca "Deisis" de la Curtea de Argeș, este tot al lui Nicolae Alexandru, și nu al lui Basarab I cum s-a crezut la început, de vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul a fost înlocuit în scenă cu Sfântul Nicolae, patronul bisericii și patronimicul voievodului.