ARTEMISIA I-a și a II-a

Artemisia I

Lumea greacă care a dat omenirii una dintre cele mai fecunde şi strălucite civilizaţii şi care a influenţat evoluţia tuturor popoarelor din bazinul mediteranean şi din Europa până în epoca modernă, a fost o lume ce şi-a creat o unitate culturală distinctă încă de la începuturile istoriei sale, dar nu a reuşit să realizeze aproape niciodată o unitate politică, cu excepţia secolului al XIX-lea, când s-au pus bazele statului grec modern.         

Cultura inegalabilă a lumii greceşti antice şi medievale covârşeşte cu numărul personalităţilor deschizătore de drumuri în aproape toate domeniile ştiinţei, artei şi culturii. Dar o cultură şi o civilizaţie dominatore nu s-a putut întemeia şi menţine fără a avea la bază o organizare politico – militară care să-i asigure perenitatea şi continuitatea.

            Pentru a se impune lumea greacă a avut nevoie nu numai de scânteia geniului şi a talentului ci şi de mâna de fier, de pieptul de aramă şi de gândirea de cristal a zeci de generaţii de luptători. Curajul şi vigoarea luptătorilor greci au apărat nu numai patria generală egeeană a seminţiei lor, dar au asigurat şi extinderea ei pe litoralele nemăsurate ale bazinului Mediteranei şi Pontului Euxin, pătrunzând adânc în ţinuturile Orientului Mijlociu, Asiei Mici, Africii egiptene şi chiar în lumile barbare europene sau asiatice.

            Fărâmiţarea politică şi statală a neamului de corăbieri egeeni a împiedicat pentru totdeauna formarea unui adevărat imperiu grecesc, cu populaţie grecească, aşa cum s-a format imperiul cultural al acestei seminţii. Imperiul efemer greco – macedonean al lui Alexandru cel Mare a fost menit să dea orizonturi nemăsurate numai imperiului civilizaţiei greceşti, ajunsă la etapa de glorie ş bogăţie ce s-a numit civilizaţia helenistică.

            Excesiva fărâmiţare a ţinuturilor continentale sau insulare pe care s-au aşezat populaţiile greceşti atât pe pământ european cât şi asiatic a fărâmiţat şi organizarea statală a lor. La condiţiile geografice se mai pot adăuga şi alte cauze ce au determinat şi întreţinut fărâmiţarea politică a neamurilor greceşti. S-au înclinat în special spre forma de stat – oraş (polis) datorită preocupărilor predilecte spre economia mării şi a comerţului. S-au fărâmiţat şi datorită faptului neomogenităţii originii, cu referire că pe întregul său “neamul” grecesc a rezultat din alăturarea a patru valuri de emigraţie: ionieni, ahei, eolieni şi dorieni. La specificul foarte divers al formaţiunilor statale elene se mai poate adăuga şi diversitatea foarte mare a populaţiilor preexistente pe teritoriile colonizate.

            Conştiinţa de neam unitar s-a cristalizat, la greci, foarte greu şi foarte târziu. Seminţiile greceşti s-au caracterizat prin chemarea spre mare şi aventură, spre implicarea în diverse acţiuni de mercenariat şi de piraterie. Încă de la începuturile societăţii greceşti pirateria a fost considerată ca o ocupaţie onorabilă, atât de onorabilă ca şi cea de ostaş sau marinar. Corăbiile lor cu pânze şi vâsle se abăteau pentru jaf atât asupra corăbiilor străine dar şi asupra ţărmurilor vastului bazin maritim mediteranean.

            Până în momentele de restrişte, de cădere sub călcâiul unui stat străin grecii nu s-au arătat conştienţi de apartenenţa lor la acelaşi sânge sau la aceeaşi seminţie. Interesele pe care le urmăreau nu erau cele ale unităţii statale sau etnice ci acelea care aducea câştig şi satisfacţia puterii. Aşa se explică că istoria i-a găsit pe generalii şi oştenii greci, aproape totdeauna, în tabere opuse sau care nu aveau nimic în comun cu poporul lor. Unul dintre exemplele foarte edificatoare îl reprezintă participarea la războaiele medice, adică la cele două mari războaie cu Imperiul Persan agresiv şi dominator. Atitudinea multitudinii de polisuri sau insule greceşti a variat de la poziţionarea în tabăra grecească, până la aceea de susţinere a persanilor, trecând prin diverse forme de neutralitate sau expectativă.

            Istoria lungă şi deosebit de agitată a mulţimii de colectivităţi greceşti a dat naştere unui număr proporţional de mare de personalităţi militare, de eroi, de strategi, de tirani militarişti şi de mercenari. Asta nu înseamnă că istoria grecească nu a fost colorată, îmbogăţită şi valorificată de o mulţime de personalităţi feminine impresionante, cu impact definitoriu asupra evenimentelor şi a lumii lor.

            Un exemplu emblematic al implicării femeilor elene în viaţa politică şi militară, rezervată bărbaţilor, din epoca clasică a lumii greceşti o reprezintă. Artemisia I-a dinasta oraşului Halicarnas din Caria, Asia Mică.

            Caria era regiunea istorică ce acoperea ţinuturile de sud – vest ale Asiei Mici. Carienii sunt unul dintre primele popoare, despre care se poate vorbi, la originile istoriei grecilor, ca popor anterior colonizării greceşti. Homer i-a amintit pe carieni în Iliada, alături de lelegi, pelasgi şi caconi, ca aliaţi ai Troiei negreceşti.

            Chiar după venirea invadatorilor dorieni, la sfârşitul mileniului al II-lea a. Ch., carienii au continuat să constituie populaţia majoritară a ţinutului dar a suferit o puternică elenizare. La început s-a format şi a condus ţinutul o pătură cuceritoare de origine greacă doriană. Grecii invadatori au apreciat şi au folosit caracterul războinic al carienilor considerându-i, totodată, ca cei mai răi şi nesupuşi sclavi.

          Carienii se afirmaseră înainte de sosirea grecilor ca o populaţie maritimă şi războinică, înclinată spre piraterie, gata de a participa la expediţii de pradă şi de a se înrola ca mercenari în armatele străine, precum cea a Egiptului.

            După cucerirea greco–doriană, Caria a primit numele de Dorida. Regiunea istorică Dorida s-a constituit într-o federaţie de oraşe (polisuri) cu conducere doriană, numită “Hexapolisul dorian”. Federaţia cuprindea oraşele Halicarnas şi Cnidos, pe continentul asiatic, Ialysos, Lindos şi Cameiros, pe insula Rodos şi oraşul Cos de pe insula cu acelaşi nume. În larg, numărul insulelor aparţinătoare era mare, putându-se enumera Patmos, Leros, Kalymnos, Cos, Nisyros, Telos, Syma, Rodos etc.

            Pe plan local, egeean şi anatolian, cariano–dorienii şi ţinutul lor, s-au menţinut multe secole din mileniul I e.A.,drept o forţă de care trebuia să se ţină seama. Astfel, au rezistat vitejeşte împotriva tendinţelor cuceritoare ale Regatului Lidiei (Lydia) iar după ce i s-au supus între 560 – 546 e.A. au trecut sub suveranitatea persană împreună cu toate posesiunile lidiene.

          Halicarnas-ul, oraş întemeiat de dorienii din oraşul Troizen din Argolida peloponeziacă în sec.al 11-lea e.A., au pierdut, pe parcursul a peste o jumătate de mileniu, legăturile şi afinităţile cu rudele continentale.

            După o jumătate de secol de supunere faţă de perşi (a doua jumătate a secolului al VI-lea e.A.) s-au alăturat polisurilor ioniene de pe coasta Asiei Mici în marea răscoală împotriva Persiei. Nu se poate vorbi de afinităţi etnice ci numai de interese materiale şi politice.

           Cu acea ocazie cariano – dorienii au purtat războaie sângeroase împotriva armatelor persane, cu rezultate oscilatorii, reuşind chiar să omoare, într-o ambuscadă, pe generalul persan Daurises.

            In final, perşii au lăsat guvernarea Cariei pe seama unui tiran local, care avea rol de satrap persan, cu o largă autonomie. A apărut, astfel, o dinastie a Cariei, de origine greacă, cu sediul în interiorul teritoriului, la Mylasa, dinastie care a avut o oarecare autonomie. Statutul de autonomie s-a impus şi datorită poziţiei geografice izolate a Cariei, între munţi şi mare, la una din marginile îndepărtate ale Imperiului Persan. Dinaştii Cariei (Doriei) s-au comportat, mai mult, ca aliaţi decât ca supuşi ai ahemenizilor (dinastia persană).

            S-a păstrat numele unui tiran, de origine greacă, pe numele de Lygdamis a cărui fiică, Artemisia, a luat parte la războiul regelui persan Xerxes împotriva grecilor continentali. Conform uzanţelor timpului prinţesa Artemisia se pare că a fost căsătorită cu fratele ei, fiul dinastului din Halicarnas. Practica căsătoriilor incestuoase între fraţii din familiile conducătoare se preluase din unele obiceiuri orientale sau egiptene şi urmărea menţinerea puterii în orice situaţie a stingerii unor componenţi din dinastie.

            Artemisia a preluat tronul ca regentă, în numele fiului său minor, Pisindelis. A guvernat sub suzeranitate persană, în primele decenii ale secolului al V-lea e.A., peste Halicarnas, Cos, Nisyros şi Calydna. Spirit pragmatic, aceea care a devenit Artemisia I-a în dinastia Halicarnas-ului, a mizat pe cartea păstrării prieteniei cu colosul persan de la care deţinea puterea locală. L-a ajutat pe regele Xerxes, nu numai militar şi cu provizii, dar şi cu sfaturi, bazându-se pe noutăţile aduse de spionii săi din lumea greacă.

            S-au păstrat puţine mărturii despre viaţa acestei grecoaice pragmatice, hotărâte,dar și cu fapte și curaj bărbătesc. Soarta a vrut ca tocmai marele Herodot “părintele istoriei”, să-i fie nepot acestei prinţese. Mândru de ascendenţa sa eminentul învăţat antic a găsit bunicei un loc de laudă şi admiraţie în scrierile sale, lăudându-i înţelepciunea şi curajul ieşit din comun.

            Artemisia I-a a participat personal la expediţia lui Xerxes împotriva grecilor, din anul 480 a. Ch., în cel de al doilea război medic (dintre persani, numiţi uneori impropriu mezi şi greci). S-a alăturat imensei flote persane cu cinci triere perfect echipate de război şi cu alte ambarcaţiuni, mai mici, pentru transport.

            Prima confruntare dintre cele două armate navale s-a desfăşurat în nordul insulei Eubeea în apropiere de capul Artemision. Flota persană ocupase poziţie la nord de cea grecească în golful Pogase. Bătălia a durat trei zile timp în care noaptea perşii se retrăgeau la adăpostul golfului. In cea de a patra zi flota persană nu a mai ieşit în larg, dar nici nu a încercat să urmărească flota grecească în retragere spre Atica. Flota grecească trebuia să se retragă deoarece în urma bătăliei de la Termopile (Thermopyle), unde se sacrificaseră eroic soldaţii spartani conduşi de Leonidas, perşii se revărsau către sudul Greciei continentale.

            Artemisia I-a nu a suferit pierderi în luptele de la capul Artemision, aşa că a urmat cursul războiului până la 28 septembrie 480, când s-a produs confruntarea memorabilă şi hotărâtoare de la Salamina.

            La Salamina strategia grecilor, în frunte cu Temistocle a impus flotei persane o înfrângere dezastruoasă care a hotărât şi soarta întregului război greco – persan.

            Inainte de bătălie temistocle a încercat să-i convingă pe grecii din flota persană să treacă de partea confraţilor. Numai patru corăbii din Naxos i s-au alăturat. Artemisia I-a din Halicarnas s-a aflat printre cei mulţi ce se bazau pe favorurile persane.

        La Salamina navele persane au făcut greşala să se lase atrase în luptă în strâmtoarea îngustă dintre insula cu acelaşi nume şi continent, aşezate pe trei rânduri în paralel cu ţărmul continental unde aveau în spate propriile trupe de uscat şi pe regele Xerxes.

            Atacul frontal al navelor greceşti a presat imensa flotă persană (cu nave adunate de la porturile şi seminţiile mediteraneene). Toate eforturile iscusiţilor corăbieri fenicieni şi greci din flota persană au fost zadarnice. Navele flotei lor nu au avut spaţiu de manevră astfel că imensa forţă navală s-a transformat într-o îngrămădire dezordonată de vase. Corăbiile s-au spart unele de altele, au eşuat şi au pierit de-a valma.

            Prinsă în învălmăşeala bătăliei războinica Artemisia I-a a pătruns, cu vasul pe care se afla, în zona luptei directe. La un moment dat s-a găsit pe punctul de a fi capturată de greci, fără posibilitate de manevră. Curajul deosebit a ajutat-o să se salveze cu mare greutate. A dat ordin ca vasul să fie scufundat şi prin spatele epavei ce bloca înaintarea trieremelor inamice s-a strecurat înotând prin valuri la o navă ce a reuşit să scape din strâmtoarea Salamina.

            Războinica Artemisia I-a a cules admiraţia şi respectul contemporanilor greci dar şi aprecierea aliaţilor persani. Halicarnas-ul a mai rămas încă un secol şi jumătate sub suzeranitatea slabă a perşilor şi sub conducerea urmaşilor Artemisiei.

            In timpul cuceririi Asiei Mici de către Alexandru cel Mare, un dinast din Halicarnas, Pixodar, s-a aflat în tabăra persană, încercând să se opună armatei greco – macedonene frăţeşti. Nu a mai avut norocul străbunei Artemisia. Oraşul a fost cucerit şi distrus aproape complet, ca represalii.

            Marele cuceritor a dat, după victorie (334 e.A.), conducerea Cariei unei alte femei, urmașă a Artemisiei I-a, pe nume Ada, de altfel sora celui ce i se opusese. După guvernarea Adei, Caria şi-a pierdut complet independența intrând în componența statelor elenistice întemeiate de generalii (diadohii) lui Alexandru cel Mare, apoi în componenţa Imperiului Roman, a bizantinilor, a cavalerilor Ioamiţi şi a turcilor.

            Cu numai douăzeci de ani înaintea sosirii lui Alexandru cel Mare a murit Mausol (Maussolos) (353 a. Ch.) cel mai renumit dinast al Halicarnas-ului. Guvernarea a preluat-o atunci soţia şi sora sa Artemisia a II-a.

            Această dinastă, urmaşă demnă a străbunei sale, a lăsat lumii antice şi posterităţii una din construcţiile de geniu ale antichităţii, construcţie ce a intrat în rândul “celor şapte minuni al lumii antice”. Este vorba de cel mai grandios şi bogat ornamentat monument funerar de până atunci, dedicat soţului său iubit Mausol.

            Datorită impresiei provocate asupra contemporanilor şi datorită că monumentul deschidea un nou stil în construcţiile funerare de mari dimensiuni, altul decât cel al piramidelor faraonice sau al tumulusului, adevăratul templu funerar ridicat de Artemisia a II-a a primit curând, de numirea de “mausoleum”, după numele celui căruia îi era dedicat. Termenul s-a generalizat în secolele şi mileniile următoare, fiind folosit pentru a desemna monumentele funerare bogate şi de mari proporţii.

            Alături de Artemisia I-a cea războinică, urmaşa ei Artemisia a II-a a găsit calea spre neuitare printr-un simbol unic de arhitectură.

            La cuvintele lui Sofocle că: “Multe lucruri minunate există în lume, dar nici unul nu-i mai minunat decât omul” trebuie adăugat că “femeile sunt nu numai minunate dar şi surprinzătoare”.

            Cele două dinaste din Halicarnas nu numai că au împodobit panoplia scânteietoare a femeilor din lumea greacă dar au şi conturat istoria şi arta neamurilor. Cu toate acestea pot fi considerate drept niște trădătoare ale lumii grecești, supuse umilitor Imperiului persan.




Statui de la Mausoleul din Halicarnas.
Se presupune că ar fi a artemisiei II și a lui
Maussolos, (Bodrum - Turcia)