DIONISIE CEL MIC -ERELE ISTORICE

Privind Erele istorice, mai lungi s-au mai scurte, s-au folosit diverse delimitări și, ca atare, diverse denumiri. In present este o cucerire modernă în a folosi termenul de Era noastră și cel de Inantea Erei noastre, dar și cel referitor la delimitări creștine, care folosesc termenii Era Inaite de Christos și cea După Christos. Această formă religioasă de delimitarea erelor istorice este încă foarte mult utilizată, renunțându-se la forma ateilor după căderea comunismului, după 1989 pe plan eruropean. Era noastră și Inaintea erei noastre sunt numiri introduse în lumea comunistă și atee din secolul 20 pentru a se desprinde de Biserică.

Cele două forme de raportare a erelor istorice, cea creștină tradițională și cea introdusă de istoricii atei se referă la o perioadă de demarcație asemănătoare, numai că se numesc diferit. Cea creștină are două forme. Cea strict tradițională se raportează numai la data nașterii lui Iisus Christos, pe când cea de a  doua formă se referă la data de 1 ianuarie al anului al 28-lea de domnie a împăratului Octavianus Augustus, dată stabilită de Senatul roman ca început al unei noi ere și a unei noi numerotări a anului. Deoarece data de naștere a lui Iisus nu este cunoscută decât cu o abatere de câțiva ani, cea de a doua datare, a Senatului roman este cu totul mai exactă. Spre exemplu, după istorici, Impăratul Augustus a domnit din anul 27 î.Ch până în anul 14 d.Ch. Despărțirea celor după părți ale domniei lui este făcută de 1 ianuarie al anului 28 de domnie și nu are nicio legătură cu data nașteri lui Iisus, dar au fost apropiate istoric. Următoarea numerotare a anilor, făcută de istoricii antici, medievali și moderni s-a făcut tot după această dată impusă de Senatul roman, dar va fi numită impropiu ca numărătoare de la nașterea lui Cristos. Este o eroare peste care s-a trecut tacit, sau inconștient, timp de peste două milenii.

            Intr-un mod mult mai rațional cele două forme de ere istorice prezentate anterior ar trebui numite Era Antică și Era Nouă.

            In urma celor precizate despre era noastră se poate trece la o analiză și enumerare a denumirii și evoluției erelor istorice ale diferitelor popoare și epoci.

            Se știe că era romană își număra anii de la întemeierea Romei (ab Urbe condita), adică de la anul legendar 753  e.A. Vechii greci și-o socoteau pe a lor (era olimpiadelor) după jocurile ce se țineau în cinstea lui Zeus la Olimpia din patru în patru ani și care începuseră în anul 778 î.Ch. Pentru a fixa un eveniment în timp, trebuia indicat în a câta olimpiadă și în al câtelea an din acea olimpiadă s-a petrecut evenimentul.

            Nu mai puțin complicate, la romani, erau ciclurile indictionului, pe grupe de câte cincisprezece ani, deoarece numele de indiction era dat atât grupei cât și fiecârui an din lăuntrul ei.

            Era seleucidă începea în anul 312 î.Ch., când urmașul (diadoh) lui Alexandru cel Mare, (Seleucos Nicator), prin bătălia de la Gaza, a pus baza statului Seleucid. Ea a supraviețuit până în zilele noastre, la sirieni, în procedura încheierii contractelor.

            Era Diocletiană, folosită mai ales în Egipt, se socotea de la anul 283 d.Ch., când generalul Diocletian a devenit stăpân al Imperiului Roman.

          Era spaniolă începea din anul 38 î.Ch, când Octavianus a prefăcut Spania în provincie romană.

            Era musulmană își are ca eveniment inițial fuga lui Mahomed din Meca la Medina, petrecută în anul 622 d.Ch. Cum însă anul acestei ere musulmane nu este echivalent cu anul solar, ci are numai 354 de zile. La fiecare 32 de ani el ea câștigă câte un an în raport cu era creștină. Asta înseamnă că pentru a converti o dată mahomedană la una din era noastră trebuie să se facă socoteli serioase și să scădem cu 622.

            Au existat, de asemenea, o eră tiriană (de la orașul fenician Tyr), cu începutul în anul 125 î.Ch., folosită de sinoadele ecumenice creștine, o eră consulară, a Imperiului Roman, care implica biografia unor conducători religioși sau politici (consuli), o eră mauritană, începută din anul 40 d.Ch, când Mauritania a devenit provincie romană, o eră a lui Avraam, socotită de la anul 2017 î.Ch.

            Cea mai nesigură și mai controversată dintre cele vechi și mai noi ere este cea numită era dela facerea lumii, al cărei calcul, în raport cu a noastră a variat după zone și credințe. La evrei se adăugau 3761 de ani, în Occident se adăugau 3943 de ani î.Ch., în Orient  se adăugau  5492 de ani î.Ch., în Alexandria se adăugau 5508 de ani î.Ch. și la Constantinopol se adăugau 5509 de ani î. Ch. In cele relatate anterior nu s-au cuprins toate sistemele de datare ce au acoperit istoria lumii, cum ar fi cele din India, Asia orientală, sau America precolumbiană.
            Prin secolul al 9-lea d.Ch., Răsăritul creștin a adoptat o eră constantinopolitase adănă, care așeza evenimentul creației cu 5508 ani înainte de Christos, începutul anului fiind la 1 septembrie. Acest sistem de datare a fost folosit și în consemnările noastre creștine, până a prins a-și face loc, mai întâi paralel și apoi de sine stătătoare era noastră, care este era dionisiană. Când era cazul consemnării unui eveniment în date paralele, se trecea atât timplu de la nașterea lui Christos cât și cel de la facerea lumii.

            Pentru a consemna în manuscrise și pe morminte data evenimentelor, în Țările române se foloseau mult timp datări duble. Una era cea creștină, de la nașterea lui Christos, iar a doua era cea de la facerea lumii, mult asemănătoare cu principiile erei constantinopolitane. Pentru aceasta din urmă, la anul creștin se adăuga un număr de ani care să ducă la facerea lumii. In principiu, dacă evenimentul se petrecea în primele patru luni ale anului se adăuga numărul de 5507 ani, dacă evenimentul se petrecea în următoarele trei luni ale anului (în lunile 5,6,7) se adăuga la anul creștin numărul de 5508 ani, iar dacă evenimentul se petrecea în ultimile cinci luni ale anului se adăuga un număr de 5509 ani.

            Era noastră folosită în present, nu este numai a noastră în sensul general în care se utilizează formula, ci într-un sens mult mai propriu. Ea se datorează unui călugăr de-al ținuturilor noastre, de prin Dobrogea, numit Dionisie Exiguul, adică Dionisie cel Mic, ceea ce ar însemna  și Dionisie cel Smerit.

            S-a născut în Scythia Minor – Dacia Pontică, adică în Dobrogea de azi, în jurul anului 470 și s-a strămutat la Roma, unde a murit în anul 540. Format în mănăstirile dobrogene ale sec.al 5-lea, a devenit un foarte bun cunoscător al limbilor greacă și latină. Virtuțile lui intelectuale, adăugate celor morale, l-au dus mai întâi la Constantinopol, de unde a fost chemat în slujba scaunului Episcopal din Roma, unde a trăit și a lucrat sub nu mai puțin de zece papi.

            Acest Dionisie este autorul sistemului cronologic al lumii civilizate. El și-a luat îndrăzneala, la un moment dat, să nu mai numere anii de la înscăunarea împăratului Diocletian, ci mai simplu, de la nașterea lui Christos. Este adevărat – s-a dovedit mai târziu – că socotela lui era greșită cu patru sau cinci ani, dar aceasta nu are nicio importanță. Important este faptul revoluționar că el, în ciuda autorității cu care funcționau sistemele de cronologie din vremea lui, a calculat și a impus un altul, care este al omenirii de astăzi.

Era dionisiană, sau cea creștină (post Christum natum) a ajuns un bun al Italiei încă din anul 527. Cu un an mai târziu era adoptată de Franța. In vremea lui Carol cel Mare a cuprins întregul Apus al Europei și tot în secolele 8 și 9 a pătruns în Anglia. In răsăritul Europei ea s-a generalizat abia sec.al 18-lea, când Petru cel Mare a impus-o întregii Rusii. In țările române era cunoscută cu mult timp înainte La început aici datările se făceau  potrivit erei de la facerea lumii, în varianta constantinopolitană, trecându-se treptat la varianta dublă și apoi numai la cea creștină. După zece secole, cutreierând biruitor toate țările Europei, Dionisie cel Mic s-a întors prin opera sa cronologică în propria sa patrie. Apoi cronologia sa a ocolit globul. Era dionisiacă a împărțit timpul în două, cel de după Christos și cel dinaintea lui. De cel din urmă nu s-a ocupat.
Trebuie trasă concluzia și trebuie înțeles, că până la Dionisie cel Mic nu putem vorbi de era noastră, așa cum a fost prezentată mai sus. Nici creștinii nu se refereau la nașterea lui Christos când comemorau anumite date. Abia mai târziu s-au măsurat datele istorice în raport cu nașterea lui Christos și chiar s-au recalculat cele vechi.