ECATERINA A II-a CEA MARE A RUSIEI

Impărăteasa (Țarina) Ecaterina a II-a, cunoscută în istorie drept Ecaterina cea Mare s-a născut la 2 mai 1729, la Stettin (Szczecin), în Polonia. Născută din părinți germani Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a devenit împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou).

A intrat în legendă sub numele de Ecaterina cea Mare și s-a dovedit a fi nu doar una dintre cele mai înţelepte si respectate ţarine, dar si simbolul unei identităţi naţionale.

Tatăl Ecaterinei, Cristian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, aparținea familiei de Anhalt care guverna un ținut princiar din Germania, însă el deținea doar rangul de general prusac și era Guvernator al Stettin ( Szczecin). Mama ei, Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, era fiica lui Christian August de Holstein-Gottorp.

Curtea de la Anhalt-Zerbst, ca multe alte curţi europene din secolul al XVIII-lea, era puternic influenţată de cultura franceză, şi Ecaterina începuse să citească încă din copilărie cărţi franţuzeşti.

Sub influența guvernantei sale, tânăra prințesă a prins atașament pentru limba franceză, gustul pentru sclipirea minții, pentru veselia spontană, pentru vioiciune în scriere și conversație. Dintre toți preceptorii care au desăvârșit educația lui Figchen, cum i se spunea familiar Sophiei, numai profesorul de muzică a fost dezamăgit.

La 1 ianuarie 1744, împărăteasa Elisabeta I Petrovna, fiica lui Petru cel Mare, a cheamat-o la Curtea Imperială rusă pe Sophia însoțită de mama sa, cu scopul de a vedea cum decurge întâlnirea dintre moștenitorul împărătesei, Peter-Ulrich, fiul surorii sale Anna, și tânara prințesă, în vederea căsătorieiț

Karl Peter Ulrich de Schleswig-Holstein-Gottorf a fost fiul Ducelui Karl Frederic de Holstein-Gottorp și a soției acestuia Anna Petrovna, cea de a doua fiică a țarului Petru cel Mare care a supraviețuit din căsătoria cu Ecaterina I-a.

Viitorul soț propus de țarina rusă, Petru al III-lea Fjodorowitsch (de fapt Karl Peter Ulrich von Schleswig-Holstein-Gottorf s-a născut la 21 februarie 1728, la Kiel, în Germania de Nord și apoi a fost împărat al Rusiei pentru șase luni în anul 1762. Din 1739 până în 1762 a fost numai Duce de Holstein-Gottorf. A devenit soțul prințesei Sophie Auguste de Anhalt-Zerbst-Dornburg, mai târziu țarina Ecaterina a II-a. Potrivit celor mai mulți istorici era imatur mental și foarte pro-prusac, ceea ce l-a făcut un lider nepopular în Rusia. Se presupune că a fost asasinat ca rezultat al unei conspirații condusă de soția sa, Ecaterina, care i-a succedat la tron.

Anii 1744 – 1762 au fost grei pentru Ecaterina. Petru s-a dovedit a fi un soţ mizerabil, iar poziţia prinţesei germane la curtea imperială era destul de izolată şi nesigură. La aceste dificultăţi ale Ecaterinei s-a adăugat faptul că mama ei fusese descoperită ca fiind agentul lui Frederick cel Mare, fiind nevoită să părăsească Rusia.

Ajunsă în Rusia, Sophie a câștigat repede simpatia împărătesei Elisabeta I Petrovna, s-a impus demnitarilor, a câștigat simpatia celor slabi și a celor tari, pentru aceasta trebuind să devină o adevărată femeie rusoaică, ca una născută pe acel pământ.

In timp ce Marele Duce Petru, care îi era și văr, își indispunea anturajul afișând mereu maniere nemțești, ea s-a dedicat studiului intens al limbii ruse și al religiei ortodoxe. Din ordinul împărătesei, s-a stablit data de 28 iunie 1744 pentru convertirea Sophiei la religia ortodoxă, ocazie cu care a primit și prenumele de Ecaterina, care era și prenumele mamei împărătesei Elisabeta, soția imperială a lui Petru cel Mare.

La 21 august 1745 a avut loc căsătoria dintre prințesa de Anhalt-Zerbst, devenită Marea Ducesă a Rusiei, Ecaterina, și Marele Duce Petru.

Ecaterina a descoperit, încetul cu încetul, cumplita față a Elisabetei Petrovna. In spatele imaginii idealizate a țarinei cu inima mare, tot așa descoperă, zi de zi, adevărata Rusie, barbară, crudă, jalnică, dincolo de aparența de civilizație.

Cu Petru a avut, de la început, o relație proastă și a fost încă virgină după opt ani de căsătorie, din cauza unei probleme medicale a lui Petru. Petru era foarte urât, avea faţa „cioplită” de urmele unei variole şi un alcoolic notoriu. Nu-l interesau decât soldăţeii de plumb şi vorbea doar în limba germană.

Chiar în noaptea nunţii, tânăra prinţesă trece printr-un şoc emoţional care-i va schimba fundamental viaţa sexuală. Imbrăcată într-o cămaşă de noapte roz, mireasa şi-a aşteaptat soţul timp de mai multe ore. De abia în zori, Petru şi-a făcut apariţia, beat mort. Viitoarei împărătese nu-i mai rămâne decât să se culce. Situaţia continuând, Ecaterina a intrat la idei şi a încearcat să afle ce se întâmplă cu soţul ei. Petru suferea de o malformaţie a penisului; o fimoză ce-i provoca dureri insuportabile în timpul unui contact sexual. Forţată de această formă de castitate a soţului, dar şi datorită apetitului sexual greu de satisfăcut, Ecaterina şi-a început periplul amoros, prin prohaburile unui număr impresionant de bărbaţi

Pe 20 septembrie 1754, după nouă ani de căsătorie, Ecaterina a născut un băiat, Pavel Petrovici, despre care se spunea c-ar fi copilul lui Serghei Saltâkov - un șambelan chipeș. După naștere rămâne singură, Serghei a fost îndepărtat printr-o misiune în Suedia. Ecaterinei nu i s-a permis să-și vadă copilul, care a fost dus în apartamentele împărătesei. S-a refugiat în cărți și a citetit Analele lui Tacitus, precum și Eseu asupra moravurilor și spiritului națiunilor de Voltaire, sau Spiritul legilor de Montesquieu. Din aceste lecturi a luat lecții de liberalism și a început să viseze un regim de bunătate, dreptate, inteligență.

Pe 9 decembrie 1758 a născut cel de-al doilea copil, o fată, căreia i-a dat numele de Anna. Copilul era al contelui polonez Stanislaw-August Poniatowski, care la 23 de ani citise mult, vorbea mai multe limbi, știa ceva filosofie și era un gentilom cosmopolit de primă clasă. Iubitul tinerei țarine a murit la 25 decembrie 1761 (7 ianuarie 1762), după calendarul gregorian), în ziua de Crăciun.

Devenit împărat, Petru al III-lea și-a izolat soția într-un colț al Palatului de Iarnă, iar el s-a instalat cu amanta sa, Elisabeta Voronțova. Ecaterina, însărcinată din nou, de data asta cu Grigori Orlov, a născut, pe 11 aprilie, un băiat, care va fi încredințat unor rude ale unui servitor devotat. Băiatul, botezat Aleksei, va deveni contele Bobrinski și va fi la originea uneia din familiile cele mai de vază ale Rusiei.

In 1762, din ordinul împăratului, Ecaterina a II-a a fost închisă în fortăreața de la Schlusselburg. Totuși a fost eliberată repede pentru a se evita un scandal, însă, Ecaterina știa de acum cum se punea problema, adică trebuia să se resolve care trebuia să reziste, ea sau el, iar pentru ea trebuia să se aleagă tronul sau închisoarea. "Ferocitatea barbară și dementă a lui Petru al III-lea făceau destul de verosimile intențiile sale de a-și suprima nevasta", va scrie Berenger, însărcinatul cu afaceri al Franței.

Pe măsură ce pericolul a devenit real, prietenii Ecaterinei au privit cu mai multă seriozitate eventualitatea unei revoluții de palat. In dimineața zilei de 28 iunie 1762, Ecaterina, care se afla trimisă de soțul său la Peterhof, a pleacat spre Sankt-Petersburg. In fața regimentului Imailovski și apoi a celorlalte regimente, contele Kirill Razumovski a proclamat-o pe Majestatea Sa, împărăteasa Ecaterina a II-a, suverană unică și absolută a întregii Rusii. Duminică, 30 iunie 1762, Ecaterina și-a făcut o intrare triumfală la Sankt-Petersburg, salutată cu focuri de artilerie și de aclamații însuflețite. Petru al III-lea, chiar în dizgrație și închis, reprezenta o amenințare permanentă pentru tron. La 6 iulie, țarul este asasinat de prietenii împărătesei. Pe 7 iulie ea a făcut public un manifest în care spunea popoului că țarul Petru al III-lea a făcut o violentă colică hemoroidală care i-a pus capăt vieții.

Spre deosebire de Petru al III-lea, care, din nepăsare sau dispreț, a neglijat luni de zile să fie uns împărat de către Biserică, Ecaterina a decis ca încoronarea ei să aibă loc la 22 septembrie, la Moscova.

Atunci când a convoacat pentru prima oară Senatul, la Palatul de Vară, a fost îngrozită de tabloul situației financiare și sociale a țării. A luat măsura înființării unei bănci de emisiune, care să imprime hârtie-monedă în funcție de cerințele trezoreriei imperiale.

Impinsă de curiozitate, s-a dus să-l vadă în închisoare pe fostul țar Ivan al VI-lea. In fața ei stătea un tânăr de 22 de ani, cu chip livid și privirea rătăcită.

Proclamat împărat la vârsta de două luni, detronat nici doi ani mai tărziu de Elisabeta I Petrovna, el descindea în linie directă din Ivan al V-lea, cel Prost, fratele mai vârstnic al lui Petru cel Mare.

La nouă zile după lovitura de stat l-a invitat pe Diderot la Sankt-Petersburg, pentru a continua imprimarea Enciclopediei, a cărei editare tocmai fusese interzisă în Franța, după ce primele șapte volume fuseseră deja publicate cu succes. Diderot a refuzat politicos.

Ecaterina a Ii-a a început o corespondență cu Voltaire care va dura 15 ani, până la moartea filosofului francez. Ecaterina își dorea să fie demnă de elogiile pe care i le aducea Voltaire: să guverneze ferm după idei liberale. După moartea lui Voltaire, la 30 mai 1778, ea a achiziționat biblioteca acestuia care a ajuns la Ermitaj alături de biblioteca lui Diderot.

Considerându-se continuatoarea operei lui Petru cel Mare, a fost dornică să ridice un monument pe care să-l consacre gloriei predecesorului ei. Inaugurarea statuii din bronz reprezentând pe Petru cel Mare va avea loc la 7 august 1782. Pe soclu este gravat "Lui Petru I, Ecaterina a II-a",pe parte în limba rusă și pe cealaltă în limba latină.

Statuia ecvestră a lui Petru cel Mare, cunoscută sub numele de Calaretul de Bronz, este un tribut adus fondatorului orasului Sankt Petersburg. Acest monument fascinant este un adevarat symbol al istoriei ruse.

Statuia regală a lui Petru cel Mare calare pe un splendid cal din bronz a fost un dar al unei printese de origine germane, Ecaterina a II-a, care s-a casatorit cu un Romanov. Ea era dornică de a își întări legitimitatea, legandu-si numele de acela al fondatorului orasului. In acest scop l-a angajat pe sculptorul francez Etienne-Maurice Falconet pentru a realiza un monument în onoarea fondatorului orasului și al Imperiului Rus. Falconet și-a finalizat capodopera între anii 1768 și 1782, după ce a studiat în amănunt mișcările cailor și calareților pe dealuri și munți.

Piedestalul, Piatra Tunetului, are forma naturală a unei stânci si este făcut dintr-o singura bucată de granit roșu. Se apreciază că acest bloc de granit cântărește aproape 1500 de tone și transportarea sa din Golful Finic a durat aproximativ noua luni. Piatra nu a fost cântărită, masa sa fiind doar calculată pe baza unor estimari ale densitatii granitului și a dimensiunilor piedestalului. Se spune ca aceasta este cea mai mare stâncă mutată vreodată de om. A fost mutata peste 6 kilometri prin teren mlăștinos pe niște căi de rulare scobite în trunchiuri foarte groase de lemn. In scobituri erau puse role cilindrice pe care rula greoi marea stâncă. Căile de rulare de lemn erau mutate în față pe măsură ce stânca avansa. Din Golful Finic, stânca imensă a fost pusă pe o barjă și transportată pe râul Neva până în Sankt Petersburg.

Există și multe legende legate de aceasta statuie, una din ele spunând că atâta vreme cât statuia se găsește în Piața Senatskaia, imamicii nu vor reuși să doboare orasul Sankt Petersburg. Aceasta legendă și alte motive de patrimoniu a determinat oficialitatile orașului să protejeze statuia în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial cu saci de nisip și cu o structură de lemn. Statuia a scăpat de bombardamentele din razboi fără nicio zgârietură.

Monumentul a fost initial cunoscut sub numele de Statuia lui Petru cel Mare. Numele actual izvoraste dintr-un poem al lui Alexander Pușkin publicat in 1833 și intitulat “Calaretul de Bronz”. In poemul inspirat de marile inundatii din 1824, statuia lui Petru cel Mare revine la viață și îl urmărește pe protagonistul poemului, pe nume Evgeny.

Se spune ca statuia este cu fata spre Vest deoarece, tarile din vestul Europei au fost sursa de inspiratie a tarului pentru ideile de reformare a vechiului Imperiu Rus. Un sarpe, simbol al tradarii, este calcat in picioare de cal.

In 1763, Ecaterina a pus bazele unor proiecte unicat pentru Rusia: un azil de copii orfani, o școală de moașe, un stabiliment de igienă populară, un institut de educație pentru fiicele de nobili (faimosul Institut Smolnâi). A adus muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și ale Volgăi, sperând că prezența pe pământ rusesc a acestor străini cinstiți, sobri și activi să-i incite pe țăranii ruși și să le fie un exemplu.

A cheamat în Rusia, medici, dentiști, arhitecti, ingineri, meșteșugariși a înființat o Academie de Științe. O epidemie de variolă, care a făcut ravagii în țară, a determinat-o pe împărăteasă, în octombrie 1764, să-și facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii națiuni.

A încurajat imigranții străini să se stabilească în Rusia oferindu-le pământ gratuit și scutindu-i de taxe, avantaje care au dus la crearea unei comunități întreprinzătoare de germani în regiunea Volgăi.

In 1782 a înființat o Comisie a Educației Naționale și a înființat un colegiu de pregătire a profesorilor, în 1783. Statutul Școlilor Naționale, din 1786, a decretat că trebuie să existe câte un liceu în fiecare capitală de provincie și câte o școală primară în fiecare oraș, care să asigure școlarizarea gratuită pentru băieți și fete. Pedeapsa corporală în școli era un lucru obișnuit deși ea a fost interzisă, în 1786 și marea majoritate a populației a rămas analfabetă, deoarece școlarizarea gratuită nu i-a inclus și pe copiii de șerbi.

A început ceea ce ea a considerat a fi marea împlinire a vieții sale, Nakaz-ul, sau Instrucțiunea, în vederea elaborării unui Cod al legilor. In toamna anului 1766, și-a prezentat ea însăși opera în fața Senatului.

Nakaz-ul a fost puternic inspirat de scrierile unor autori iluminiști ca Montesquieu, Beccaria și Bielfeld, pe care Ecaterina îi studiase. In primăvara anului 1767, deputații au început să se întrebe ce titlu se cuvine pentru împărăteasă, ca recunoștință pentru inițiativa sa: "Ecaterina cea Mare", "Preaînțeleapta", "Mama Patriei"? Titlul de Ecaterina cea Mare a întrunit cele mai multe sufragii. Ea s-a prefăcut iritată, dar, de fapt, i-a plăcut această titulatură.

Comisia Legislativă a prezentat împărătesei declarații de plângere în legătură cu Nakaz-ul, însă ea nu a reușit să eleboreze un cod de legi. Izbucnirea războiului cu Turcia, în 1768, a pus capăt ședințelor acesteia. Deși a fost o declarare parțială a idealurilor iluministe, Nakaz-ul nu a fost un manifest liberal. El a definit Rusia ca pe o monarhie absolută cu legi fundamentale.

Ecaterina a vrut să facă din curtea ei centrul vieții culturale a Rusiei. Producția ei literară cuprindea satire, articole de istorie a Rusiei și librete de operă. A încurajat traducerea în limba rusă a unor opere străine și, în 1783, a pus bazele Academiei Ruse de Limbă, care a publicat primul dicționar rus. A adăugat Palatului de Iarnă un teatru de curte și a sponsorizat reprezentațiile teatrale. Cenzura a avut un caracter liberal până la începuturile Revoluției franceze. A angajat arhitecți neoclasici și a cumpărat numeroase picturi europene, multe fiind colecții întregi.

Muzeul Ermitaj din San Petersburg este unul dintre cele mai vachi şi mai grandioase muzee din lume. În afară de exponatele impresionante, în interior au culcuş şi 74 de pisici, scrie descopera. ro. Fondat în 1754 de către împărăteasa Ecaterina a-II-a, locul găzduieşte peste trei milioane de obiecte. Muzeul este deschis publicului din 1852, iar vizitatorii din întreaga lume apreciază colecţia expusă permanent, informează Vintage News.
Muzeul este amplasat într-un complex istoric alături de Palatul de Iarnă, locul de reşedinţă al împăraţilor Rusiei. Elisabeta a Rusiei a ordonat amplasarea pisicilor domestice în palat pentru capturarea şoarecilor din holurile şi subsolurile palatului. Pisicile au reuşit să îndepărteze dăunătorii, iar împărăteasa a decis să păstreze pisicile pentru îndeplinirea rolului de distrugători ai paraziţilor.
Atunci când palatul a fost transformat într-un muzeu, pisicile au rămas în clădire pentru a proteja exponatele de rozătoare. Populaţia de pisici a trăit continuu la Ermitaj din secolul XVIII până în prezent. Într-o scurtă perioadă a celui de-Al Doilea Război Mondial, pisicile au dispărut din zonă din cauza foametei care a lovit Uniunea Sovietică. Din anul 1950, populaţia de rozătoare a început să crească, aşadar pisicile au fost aduse din nou pentru eradicarea rozătoarelor. Din 1990, administratorul muzeului a iniţiat un program de îngrijire a locuitorilor blănoşi din cadrul Muzeului Ermitaj.
În 2007, administratorii muzeului au început să adopte pisici fără stăpîn, iar din 2011 au iniţiat ,,Catfest’’ o celebrare anuală a populaţiei de pisici din cadrul Ermitaj. În timpul festivalului, sponsorii aduc mâncare şi jucării pentru pisici. În prezent, în cadrul muzeului se află 74 de pisici. Acestea trăiesc la subsol şi nu au voie să se plimbe prin galerii.

Pe parcursul lungii ei domnii, Ecaterina a avut mai mulți iubiți. In timpul rebeliunii lui Pugaciov, Ecaterina a avut cea mai importantă relație personală din viața ei, iubirea cu Grigori Potemkin, un vechi ofițer de armată, cultivat și capabil. Afecțiunea ei fățișă față de el a dat naștere la zvonuri privind o posibilă căsătorie secretă. Deși locul lui Potemkin în patul Ecaterinei a fost ocupat, în 1776, de o serie de tineri ofițeri de armată, el a rămas o figură foarte influentă până la moartea sa, în 1791.

Reputația Ecaterinei de insațiabilitate sexuală s-a format în timpul vieții ei și s-a imprimat cu putere în memoria opiniei publice. Nu există mărturii credibile decât despre 12 amanți care s-au perindat prin viața Ecaterinei, unele dintre aceste relații amoroase fiind de lungă durată. Astfel, amantul Ecaterinei de la începutul anilor 1750 a fost curteanul Serghei Saltikov. El putea fi tatăl fiului ei, Pavel.
La sfârșitul anilor 1750, tatăl probabil al fiicei ei Ana Petrovna, care a murit în primul an de viață, a fost Stanisław Poniatowski, care, ulterior, a devenit rege al Poloniei. Grigori Orlov a fost ofițer de Gardă și o figură importantă în lovitura de stat care a adus-o pe Ecaterina la putere. Cei doi au devenit amanți în 1761 și relația lor a durat 11 ani. Fiul lor, Alexei Bobrinskoi a primit moșii din partea mamei sale.

In perioda 1772-1773 Ecaterina a avut o relație scurtă cu Alexandr Vasilicikov, un tânăr locotenet de Gardă. Impărăteasa și-a descris amantul ca "un cetățean excelent, dar foarte plictisitor". Piotr Zavadovski, ofițer de armată și birocrat ucrainean a ajutat-o pe Ecaterina la elaborarea reformei administrației locale. Idila celor doi s-a sfârșit în 1777, dar Ecaterina a continuat să-l ajute în carieră. Cu Simeon Zorici, împărăteasa a avut o legătură scurtă în 1777-78, un ofițer de armată sârb, care era jucător înrăit.

Tînărul ofițer de armată Ivan Rimski-Korsakov a fost părăsit de Ecaterina în 1779 când a descoperit că mai avea o legătură cu una din doamnele ei de companie. In 1780 țarina a început o relație cu Alexandr Lanskoi, un tânăr ofițer de gardă și ea a fost foarte afectată când el a murit de difterie, în 1784. Relația Ecaterinei cu Alexandr Yermolov a durat câteva luni în perioada 1785-1786.

Alexandr Mamolov, un bărbat chipeș și cultivat, rudă cu Potemkin, a fost părăsit de Ecaterina în 1789, când a descoperit că întreținea relații cu mai multe doamne din suita ei. Platon Zubov, cu treizeci de ani mai tânăr ca ea, a fost favoritul ei. A fost primul amant, după Zavadovski, care a jucat un rol politic semnificativ, iar promovările cu care l-a copleșit împărăteasa, printre care și cea de Guvernator General al Noii Rusii și Crimeei, i-au depășit capacitățile, sau meritele. In 1801, Zubov și frații lui au jucat un rol important în răsturnarea țarului Pavel.

Au existat zvonuri și despre alte legături amoroase ale Ecaterinei de la sfârșitul anilor 1770, dar nu există dovezi clare în sprijinul acestora.

Atunci când August al III-lea al Poloniei a murit, l-a pus pe tron pe fostul ei amant, Stanisław Poniatowski, sub numele de Stanisław-August.

Franța și Austria, intimidate de forțele rusești masate la granițele Poloniei, nu au intervenit. Polonia, aservită Rusiei, a acceptat o alianță polono-rusă contra Turciei, o rectificare a frontierelor în favoarea Rusiei și admiterea creștinilor ortodocși în funcții publice. A fost primul succes internațional al Ecaterinei a II-a.

In 1768, Imperiul Otoman a declarat război Rusiei. La început războiul aavut rezultate favorabile Rusiei, ale căror forțe au învins flota turcă în Bătălia de la Chesme (1770) și au ocupat Moldova, Țara Românească și Crimeea.

In ianuarie 1772, o convenție secretă a fost încheiată între Ecaterina a II-a, Frederic al II-lea al Prusiei și Joseph al II-lea al Austriei în vederea unei împărțiri a Poloniei.

Rusia a anexat Rusia Albă, cu orașele Polozk, Vitebsk, Orșa, Moghilev, Mstislavl, cu un total de 1.600.000 locuitori. Prusia a pus mâna pe Warnia și palatinatele din Pomerelia cu 900.000 de locuitori, iar Austria a pus stăpânire pe Galiția, populată de 2.500.000 locuitori. Astfel, Polonia a fost deposedată de o treime din teritoriul său. Tratatul definitiv a fost semnat la Sankt-Petersburg la 5 august 1772. Ecaterina își dorea Crimeea, accesul în Caucaz și în bazinul Dunării și liberă navigație pe Marea Neagră.

In 1773, la 60 de ani, după îndelungi ezitări, filosoful francez Denis Diderot a sosit la Sankt-Petersburg. A doua zi după sosirea sa, la 29 septembrie 1773, a avut loc căsătoria Marelui Duce Pavel cu o prințesă germană, Wilhelmina, botezată ortodox Natalia. In iulie 1774, după șase ani de război cu Turcia, s-a semnat tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Rusia a obținut fortărețele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda și stepa dintre Bug și Nistru, accesul la Marea Neagră și la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane și jumătate de ruble și dreptul de a veghea asupra libertății religioase a supușilor creștini ai sultanului.

La 21 iulie 1783, țarina a anunțat, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia a controlat acum și Marea Neagră. In 1787, sultanul a somat Rusia să restituie Crimeea. A fost refuzat și asta a înseamnat război.

Anglia și Prusia s-au declarat de partea Porții Otomane, iar Franța și-a proclamat neutralitatea. In 1788, Suedia a declarat război Rusiei. La 3 august 1790 la Varela a fost semnat un tratat de pace între Rusia și Suedia.

Rusia nu a cedat o palmă din teritoriile sale, însă a recunoscut noua formă de guvernământ din Suedia. In ianuarie 1792, la Iași a fost semnată pacea dintre Rusia și Turcia. Tratatul a lăsat Rusiei întregul teritoriu situat între Bug și Nistru, a recunoscut oficial că regiunile Crimeea și Otsakov sunt rusești și a confirmat acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

In ianuarie 1793, Rusia și Prusia au semnat o nouă convenție în vederea unei noi împărțiri a Poloniei.

Rusia a luat regiunile Vilnei, Minskului, Kievului, Volhînia și Podolia, în total 3 milioane de noi supuși. Al treilea tratat de împărțire a Poloniei a fost semnat la 13 octombrie 1795. Rusia și-a însușit Curlanda și restul Lituaniei până la Niemen. Austria a obținut Cracovia, Sandomir și Lublin, iar Prusiei i-a revenit nord-vestul țării, cu Varșovia. Polonia nu mai exista.

Marele Duce Pavel, fiul Ecaterinei, s-a căsătorit a două oară după moartea primei soții cu o altă prințesă germană, Sophie-Dorothea, botezată ortodox Maria Fiodorovna. La 12 decembrie 1777 s-a născut fiul lor, Alexandru.

Băiatul va fi dus în apartamentul împărătesei și crescut după principiile ei, convinsă că mama și tatăl "Domnului Alexandru" - cum îl numește uneori - n-ar fi știut să trezească în aceeași măsură mintea și sufletul copilului. La 17 luni după nașterea lui Alexandru, Maria Fiodorovna aduce pe lume un alt băiat, căruia Ecaterina îi dă numele Constantin. O aduce la curte pe doamna de Lieven pentru a dirija educația nepoatelor sale. Ca educator pentru marii-duci îl aduce pe Cesar-Frederic de Laharpe, un îndârjit republican elvețian de 29 de ani.

Cu trecerea timpului, este tot mai hotărâtă să-l îndepărteze de la tron pe fiul ei Pavel, în favoarea nepotului ei, Alexandru. La 28 septembrie 1793 are loc căsătoria Marelui Duce Alexandru cu o prințesă germană, Luise de Baden, botezată Elisabeta Alekseievna.

Copii Ecaterinei a II-a în viață au fost:

- Impăratul Pavel I al Rusiei (1 octombrie 1754 – 23 martie 1801), oficial a fost fiul soțului Ecaterinei, împăratul Petru al III-lea al Rusiei, însă Ecaterina a pretins că a fost fiul amantului ei, contele Serghei Saltikov.

- Anna Petrovna (9 decembrie 1757 – 8 martie 1758), fiica amantului Ecaterinei, viitorul rege Stanislaus al II-lea al Poloniei

- Elizabeta Alexandrovna Alexeeva (1761–1844), fiica amantului Ecaterinei, contele Grigori Grigorievici Orlov

- Contele Alexei Grigorievich Bobrinsky (11 aprilie 1762 – 20 iunie 1813), de asemenea, fiul lui Orlov.

- Țarul Stefan cel mare (1 ianuarie 1756) oficial a fost fiul soțului Ecaterinei,

- Petru I (9 decembrie 1757 – 8 martie 1758), fiul amantului Ecaterinei, viitorul rege Stanislaus al II-lea al Poloniei.

In ultimii ani ai vieții, sănătatea șubrezită și îngrijorarea față de evenimentele revoluționare din Franța și Polonia au contribuit la transformarea Ecaterinei a II-a într-o femeie extrem de contrarevoluționară. A încercat să suprime Francmasoneria, crezând că lojile masonice răspândeau ideile revoluționare. Lucrarea lui Rasișcev "Călătorie de la St. Petersburg la Moscova", care incrimina condițiile sociale și politice din Rusia, a fost interzisă. In ultimele luni de viață a impus o cenzură strictă a cărților și ziarelor străine, inclusiv asupra lucrărilor lui Voltaire.

In anii 1790 sănătatea Ecaterinei s-a deteriorat. S-a îngrășat și mobilitatea i s-a diminuat din cauza reumatismului și ulcerelor varicoase. Se temea că fiul ei va distruge tot ce realizase ea. La 5 noiembrie 1796 a suferit un atac cerebral în budoarul ei personal. Nu și-a mai revenit și a murit în seara zilei de 6 noiembrie, la Palatul de iarnă, la vârsta de 67 de ani. Procurorul general Samoilov a anunțat: "Împărăteasa Ecaterina a murit și fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron."

Deși i-au recunoscut meritul de a fi extins imperiul și de a fi întărit statutul Rusiei ca mare putere, istoricii slavofili au scris cu dezaprobare despre originea sa germană și ideile occidentale ale Ecaterinei. Pentru istoricii sovietici ea a fost o conducătoare care s-a identificat cu interesele nobilimii și nu a făcut nimic pentru țărani. După epoca glasnostului, părerile au devenit mai favorabile Ecaterinei a II-a și în 1996 Academia Rusă de Științe a organizat o conferință pentru a marca bicentenarul morții sale. Era nevoie să se recunoască că această femeie străină și educată a pus bazele marelui imperiu rus, a creat o nouă societate rusă și a îmbogățit-o cu immense bogății de artă europeană.

Personalitatea şi caracterul Ecaterinei cea Mare au impresionat pe mulţi dintre contemporanii săi, precum şi pe comentatorii de mai târziu. O femeie excepţională, Ecaterina era foarte inteligentă, poseda un talent natural de a administra şi guverna, însoţit de un simţ practic remarcabil, o energie neobosită şi o voinţă de fier.

Pe lângă faptul că era o persoană hotărâtă, ea era de asemenea curajoasă şi optimistă:Ecaterina credea că poate învinge toate piedicile, şi de cele mai multe ori a avut dreptate. Stăpânirea de sine, abilitatea în discuţii şi propagandă şi o manipulare înţeleaptă a oamenilor şi a împrejurărilor pentru a servi scopurilor ei erau alte calităţi ale acestei împărătese neobişnuite.

Ea singură a afirmat că ambiţia a fost aceea care a ajutat-o. Istoricul poate fi de acord cu aceasta, cu condiţia ca ambiţia să fie înţeleasă sub toate aspectele sale, nu doar ca o dorinţă de a pune mâna pe coroană sau de a fi încununat de glorie prin reuşita în războaie sau de a-i face pe filosofi să te admire, ci ca o dorinţă puternică, constantă, de a excela şi de a avea totul sub control.

Pentru prima oară după Petru cel Mare, Rusia avea un suveran care muncea zi şi noapte, acordând atenţie personală tuturor problemelor, mari sau mici.

Şi totuşi, pe lângă formidabilele sale calităţi, Ecaterina cea Mare a avut şi anumite slăbiciuni. Astfel, hotărârea o făcea adesea să devină nemiloasă, ambiţia devenea orgoliu, aşa cum orgoliul devenea ambiţie, abilitatea în propagandă ajungea până la minciună, dar în primul rând împărăteasa era deosebit de egoistă şi, ca majoritatea egoiştilor veritabili, ea acorda puţină încredere altora şi nu accepta modele de valoare în afara propriei persoane sau a dorinţelor ei dominante. Chiar şi admiratorii ei observau uneori că-i lipsea ceva, să-i spunem milă sau compasiune pentru oameni.

S-a observat că suverana trata toate problemele cu aceeaşi seriozitate şi voinţă nestrămutată, fie că era vorba de răscoala lui Pugaciov sau de corepondenţa ei cu Voltaire, împărţirea Poloniei sau ultimul ei articol pentru un ziar. Ambiţia nestăvilită era numitorul comun în toate activităţile ei şi, se pare, singurul lucru care conta. De asemenea, cu toate că împărtăşea multe opinii şi sentimente iluministe şi cu toată aderenţa ei la principiile erei raţiunii, rămâne totuşi extrem de dificil de spus în ce credea împărăteasa, sau dacă într-adevăr credea în ceva. De fapt, adevărata relaţie a Ecaterinei cea Mare cu iluminismul constituie subiectul cel mai controversat al istoriografiei domniei sale.