ISABELLA DE CASTILIA

     Majoritatea oamenilor cu mai puțină cultură istorică își amintesc de Isabella I a Castiliei ca de regina care i-a asigurat lui Cristofor Columb fondurile necesare pentru traversarea Atlanticului. In realitate, ea a fost o conduca­toare de stat energică și capabilă, care a luat o serie de decizii cruciale cu un puternic impact asupra Spaniei și Americii Latine în decursul secolelor, impact care indirect afectează și astăzi viețile multor milioane de oameni.

            Isabella I, numită în spaniolă Isabel I-a, sau Ysabel și în galiciană Sabela I-a s-a născut la 22 aprilie 1451 la Madrigal de las Altas Torres. A fost regina Castiliei și Leonului. Ea și soțul său Ferdinand al II-lea de Aragon au adus stabilitatea ambelor regate care au devenit bazele unificării Spaniei. Alianța dintre cei doi a pus bazele unificării politice a Spaniei, realizată de nepotul lor, Carol Quintul. Regina este cunoscută la nivel mondial după forma latină a numelui său, drept Isabella. 

        Tânara prințesă a primit o educatie strict religioasă și a devenit o catolică înflăcărată. Fratele ei vitreg, Henric al IV-lea, a fost rege al Castiliei din 1454 și până la moartea sa, în 1474. Pe vremea aceea nu exista regatul Spaniei. Teritoriul acesteia era împărțit în patru regate: Castilia, cel mai mare; Aragon, in nord-estul actualei Spanii; Granada, in sud; Navarra, în nord.

        Fratele Isabellei, Alfonso, s-a născut trei ani mai târziu. Când tatăl său, Juan al II-lea, a murit, în 1454, mult mai vârstnicul ei frate vitreg, Henric al IV-lea, a devenit rege. Indată ce a urcat pe tron, el și-a sechestrat frații vitregi în castelul Segovia și pe mama sa vitregă în Arévalo, ceea ce a reprezentat practic pentru familie un exil.

Henric al IV-lea, al cărui mariaj cu Blanca de Navara a fost anulat înainte să aibă loc, s-a recăsătorit cu scopul de a avea urmași la tron. S-a căsătorit cu Juana a Portugaliei. Soția sa a născut o fiică numită tot Juana, supranumită și Juana la Beltraneja, prințesă de Castilia. 

Pe când Isabella avea aproximativ zece ani, a fost chemată împreună cu fratele ei la curte, pentru a putea fi mai bine supravegheați de către rege. In cadrul Adunării din Burgos nobilii l-au contestat pe rege; printre alte chestiuni implicate în dispută, ei au cerut ca Alfonso, fratele Isabelei, să fie numit moștenitor al tronului. Henric al IV-lea a fost de acord, punând condiția căsătoriei lui Alfonso cu fiica lui, Ioana. Dar, câteva zile mai târziu el s-a răzgândit.

Nobilii, controlându-l pe fratele Isabelei, Alfonso, despre care pretindeau că ar fi adevăratul moștenitor, s-au înfruntat cu armata lui Henric în bătălia de la Olmedo, din 1467. Rezultatul a fost nedecis. Un an mai târziu, Alfonso a murit la doar paisprezece ani, și Isabela a devenit speranța nobililor rebeli. Ea însă nu le-a acceptat pretențiile, susținându-l în schimb pe Henric al IV-lea ca rege, iar acesta, în schimb, a recunoscut-o ca moștenitoare legitimă, prin Tratatul de los Toros de Guisando, în detrimentul Juanei, a cărei paternitate nu era clară.

            In 1475, Juana s-a căsătorit cu unchiul ei, regele Portugaliei, dar căsătoria lor a fost anulată de papă din cauza relației de rudenie. Henric a încercat să o căsătorească pe Isabela cu oameni folositori lui, dar ea a refuzat toate propunerile. Ea l-a ales pe Ferdinand, moștenitorul tronului Aragonului. S-au căsătorit în Valladolid, pe 19 octombrie 1469.

         La vârsta de trei ani Isabela a fost logoditǎ cu Ferdinand, fiul lui Juan al II-lea de Aragon (a cǎrui familie a fost o ramurǎ a Casei de Trastámara).

Cu toate acestea, Henric al IV-lea a rupt acest acord 6 ani mai târziu și astfel ea s-a putut cǎsǎtori cu Charles al IV-lea de Navarra, alt fiu al lui Juan al II-lea de Aragon. Aceastǎ cǎsǎtorie nu s-a realizat din cauza refuzului lui Juan. In februarie 1464, Henric al IV-lea i-a oferit regelui Edward al IV-lea al Angliei cǎsǎtoria cu Isabella, ofertǎ pe care englezul a refuzat-o. Alte încercǎri au fost ca Isabella să se cǎsǎtoreascǎ cu Alfonso al V-lea al Portugaliei. In 1464, Henric al IV-lea a reușit sǎ-i apropie pe Alfonso și pe Isabella la Mănăstirea Regală de Santa Maria din Guadalupe, dar ea l-a refuzat pe pețitor din cauza diferenței foarte mari de vârstă dintre ei (19 ani). La vârsta de 16 ani Isabela s-a logodit cu Pedro Giron, Maestru de Calatrava și fratele al favoritului regelui, Don Juan Pacheco. Din cauza influenței lui Don Juan asupra regelui, acest mariaj a fost aprobat, însă se spune că Isabella ar fi fǎcut o rugăciune către Dumnezeu, ca aceastǎ căsătorie cu bărbatul de 43 de ani să nu se realizeze deoarece nu ar putea funcționa.

            Don Pedro Giron a murit din pricina unei apendicite neașteptate în drum spre întâlnirea cu viitoarea lui soție. Regele Henric al IV-lea, mai târziu, a încercat încǎ o datǎ sǎ o cǎsǎtoreascǎ cu Alfonso al V-lea al Portugaliei, ca parte a unui plan în care fiica sa, Juana, s-a cǎsǎtorit cu fiul lui Alfonso, Juan al II-lea.  Astfel, dupǎ moartea bǎtrânului rege, Juan și Juana ar fi putut moșteni Portuglia și Castilia. Dar Isabela a refuzat.

Dupǎ aceste încercǎri eșuate, Henric al IV-lea a încercat sǎ o cǎsǎtoreascǎ pe Isabela cu Louis al IX-lea, fratele Ducelui Charles de Berry.

Intre timp, Juan al II-lea de Aragon a negociat în secret cu Isabela căsătoria cu fiul sǎu, Ferdinand. Isabela a simțit cǎ acesta era alesul inimii sale, dar exista o problemǎ: bunicii Isabellei și ai lui Ferdinand erau frați, așa cǎ a fost nevoie de o dispensǎ papalǎ. Papei i-a fost fricǎ sǎ acorde dispensa de teama de a nu produce ostilitǎți împotriva Romei (Bisericii catolice) dinspre regatele Castiliei, Portugaliei si Franței, toate acestea având un interes în aceastǎ chestiune a căsătoriei Isabellei.

Isabela nu era de acord sǎ se cǎsǎtoreascǎ fǎrǎ ca dispensa papalǎ sǎ-i fie acordatǎ. Cu ajutorul lui Rodrigo Borgia (mai târziu papa Alexandru al IV-lea) Isabella și Ferdinand au beneficiat de o presupusǎ dispensǎ papalǎ acordatǎ de Pius al II-lea în favoarea lor și Isabella a acceptat cǎsǎtoria. Ea a reușit sǎ scape de supravegherea Curții castlliene cu scuza de a merge la mormântul fratelui său în Avila. Ferdinand, de cealaltǎ parte, a trecut în Castilia, în secret, deghizat ca un comerciant. In final, pe 19 octombrie 1469, ei s-au cǎsǎtorit în Palacio de los Vivero în orașul Valladolid.
Spre sfirsitul anului 1460, Isabella, presupusa succesoare la tronul Castiliei, era cea mai bogata mostenitoare a Europei si curtata de multi printi. Fratele ei vitreg, Henric al IV-lea, dorea ca ea sa se casatorească conform unor interese ale sale.
Mâniat de nesupunerea Isabellei, Henric al IV-lea a numit pe fiica sa, Juana, moștenitoarea tronului. 

       Când a murit Henric al IV-lea, pe 10 decembrie 1474, Isabella a reacționat rapid. A ordonat să fie încoronată regină a Castiliei la Segovia, doar trei zile mai târziu.

            In timp ce ea și Ferdinand începeau să reorganizeze Curtea regală, Alfonso al V-lea al Portugaliei a trecut granița, declarând-o pe Juana la Beltraneja moștenitoare legitimă. Astfel a început Războiul Castilian de Succesiune. Ferdinand i-a învins pe invadatori în Bătălia de la Toro, în 1476, și problema succesiunii a fost rezolvată din partea portugheză. Din viața de început a acestei prințese se poate vedea cât de încâlcite, interesate și labile erau căsătoriile în acele vremuri

Un obiectiv ulterior al lui Ferdinand și Isabellei a fost subjugarea orașelor, cetăților și punctelor strategice care se dovediseră rebele pe timpul răzoiului civil ce a durat până în 1479. armata Isabellei a ieșit învingătoare categoric. Tot în 1479 a murit tatăl lui Ferdinand, astfel încât el a devenit rege al Aragonului. Ca urmare Ferdinand și Isabella stăpâneau cea mai mare parte a Spaniei.
Teoretic, cele două regate erau încă separate, inclusiv majoritatea instituțiilor lor publice. Dar practic, Ferdinand și Isabella luau toate deciziile impreună, acționând ca niște conducatori ai unei Spanii unite. In timpul celor douăzeci și cinci de ani de domnie comună, politica lor de bază a fost crearea unui regat spaniol condus de o monarhie puternică. Unul dintre primele proiecte l-a constituit cucerirea Granadei, singura porțiune a Peninsulei Iberice aflată încă sub control musulman. Razboiul a început în 1481 și s-a terminat în ianuarie 1492, cu victoria completă a lui Ferdinand și a Isabellei. După cucerirea Granadei, Spania se întindea intre granițele pe care le are și astazi. (Micul regat al Navarrei a fosj anexat de Ferdinand în 1512, după moartea Isabellei.)
In 1480, cuplul regal a organizat Curtea de la Toledo, unde, sub supraveghere, cinci consilii regale și 34 reprezentativi civili au elaborat un cod de legi și edicte care avea să stea la baza viitoarei Spanii. Se stabilea centralizarea puterii și se începea revigorarea economiei și justiției din teritoriile controlate. Ca parte al acestui cod, și cu scopul de a uniformiza religios regatele, Ferdinand și Isabela i-au solicitat Papei Sextus al IV-lea să autorizeze Inchiziția. In 1483. Tomás de Torquemada a devenit primul Inchizitor General.

Anul 1492 a fost un an important pentru Isabella. Odată cu cucerirea Granadei, ea a pus capăt și Reconquistei. In același an încrederea acordată lui Columb a dat roade și a luat decizia de a-i expulza pe evrei.

Regatul Granadei era deținut de dinastia sarazină Nasrid. Protejat de bariere naturale și orașe fortificate, rezistase cel mai mult Reconquistei spaniole, care durase aproape opt secole. Cu toate acestea, în acea perioadă, spre deosebire de conducerea unitară a regilor catolici, conducătorii Granadei se împărțiseră în tabere care își disputau puterea. Cucerirea Granadei a durat 10 ani, încheindu-se, după cum se știe, în 1492.

Spaniolii l-au capturat pe Boabdil (sultanul Granadei), dar apoi l-au eliberat în schimbul unei recompense, pentru a se putea întoarce la Granada și a-și continua domnia. Monarhii spanioli au recrutat soldați din multe țări europene și și-au îmbunătățit artileria cu cele mai bune tunuri. Au organizat cucerirea sistematică a regatului, teritoriu cu teritoriu. Isabella obișnuia să-și încurajeze supușii și soldații rugându-se în mijlocul, sau în apropierea, câmpului de luptă, pentru ca voința lui Dumnezeu să fie împlinită.

In 1485 spaniolii au asediat Ronda, care a capitulat după lungi bombardamente. In anul următor au capturat Loja, și din nou Boabdil a fost capturat și apoi eliberat. Un an mai târziu, odată cu căderea cetății Malaga, partea vestică a regatului musulman căzuse deja în mâinile spaniolilor. Partea estică a căzut după cucerirea cetății Baza, în 1489. Asediul Granadei a început în primăvara lui 1491. După ce campamentul spaniol a fost distrus de un incendiu accidental, a fost reconstruit din piatră în forma unei cruci și vopsit în alb, și redenumit Santa Fe („Sfânta Speranță”). La sfârșitul anului, Boabdil a capitulat.

 Pe 2 ianuarie 1492, Isabella și Ferdinand au primit cheile orașului, și principala lui moschee a fost transformată în biserică. Tratatul de la Granada, semnat mai târziu în acel an, trebuia să asigure drepturi religioase credincioșilor musulmani - dar angajamentul creștinilor nu avea să dureze.

Regina Isabella a respins de trei ori planul lui Cristofor Columb de a ajunge în Indii prin vest. Condițiile puse de acesta au fost și ele ferme (să fie numit amiral; să fie numit guvernator în teritoriile descoperite de el, și postul să devină ereditar, zece la sută din profituri), dar au fost acceptate. Expediția a început pe 3 august și s-a terminat pe 12 octombrie în primele insule ale viitoarelor Americi. Columb s-a întors în anul următor, prezentându-și descoperirile monarhilor spanioli. A adus ceva aur și locuitori nativi ai insulelor descoperite, și a fost primit ca un erou. Spania a intrat într-o epocă de aur a explorării și colonizării. In 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, Isabella și Ferdinand au împărțit pământul din afara Europei cu regele Juan al II-lea al Portugaliei (desigur că tratatul a avut aprobarea Papei).

Isabella a încercat să-i protejeze pe aborigenii americani de abuzurile colonizatorilor. In 1503, a creat Secretariatul de Afaceri Indiene, care avea să devină Consiliul Suprem al Indiilor.

Ferdinand si Isabella au instituit încă de la începutul domniei Inchiziția spaniolă, după cum s-a amintit. Acest tribunal ecleziastic combina puterea judecătorului, a juriu­lui, a procurorului și a investigatorilor poliției. Inchiziția a rămas vestită pentru sălbăticia pedepselor și pentru procesele sale nedrepte. Suspecții aveau puține șanse să-și dovedească nevinovăția. Nu li se aduceau la cunoștință nici învinuirile, nici numele celor care îi acuzau. Suspecții care negau acuzațiile erau supuși unor torturi atroce până când mărturiseau. După o evaluare foarte aproximativă, au fost arși pe rug cel puțin două mii de persoane în timpul primilor douăzeci de ani ai Inchiziției, iar mulți alții au primit pedepse ceva mai blânde.

Inchiziția spaniolă a fost condusă de călugarul ultrafanatic Tomas de Torquemada, care  după puțin timp de la sosire a devenit și confesorul personal al reginei Isabella. Deși Inchiziția fusese autorizată de papa, de fapt ea se afla sub controlul monar­hilor spanioli. Inchiziția a fost folosită parțial pentru impunerea religiei catolice și partial pentru înlăturarea oponenților politici ai monarhilor. In Anglia, feudalii au avut întotdeauna suficientă putere pentru a contraba­lansa autoritatea regelui. Feudalii spanioli fuseseră și ei la fel de puternici, totuși, monarhii aveau la îndemână Inchiziția pentru a-i îmblânzi pe supușii prea sfidători, și altfel au putut instaura puterea monarhică absolută. Ei au folosit Inchiziția și pentru a-și extinde controlul asupra clerului spaniol.

Dar Inchiziția supraveghea îndeosebi acele persoane bănuite de devi­eri religioase, în special pe evreii și musulmanii care se convertiseră formal la catolicism, însă practicau în secret fostele lor religii.

Odată cu întărirea Inchiziției Romano-Catolice în Spania, și cu numirea călugărului dominican Tomás de Torquemada în funcția de Inchizitor General, regii catolici au instaurat o politică de „curățire religioasă”. Deși Isabella s-a opus măsurilor drastice luate împotriva evreilor, pe considerente economice, Torquemada a reușit să-l convingă pe Ferdinand de necesitatea represiunii. 
Pe 31 martie 1492, a fost emis Decretul de la Alhambra privind expulzarea evreilor, care aveau la dispoziție patru luni (31 martie-31 iulie) ca să plece definitiv, cu interdicția de a-și lua cu sine bunurile imobile, precum și aurul și argintul. In caz contrar, erau condamnați la moarte, și toate bunurile lor erau confiscate. Aproximativ 200.000 de oameni au părăsit atunci Spania. O parte dintre evrei au ales să se convertească, dar aceia au devenit apoi ținta predilectă a persecuțiilor Inchiziției spaniole. 
Pentru evreii spanioli, ordinul de expulzare a fost o catastrofă și mulți au murit înainte de a ajunge la capătul călătoriei. Pentru Spania, plecarea unei mari părți din cei mai harnici și mai întreprinzători negustori a însemnat o foarte serioasa pierdere economică.

Inițial musulmanilor din Granada li s-a promis libertate religioasă, dar în scurt timp presiunea pentru a se converti la catolicism a crescut, și până la urmă o politică de expulzare sau convertire a fost instaurată în 1502.

Isabela a primit împreună cu soțul său titlul de Reyes Católicos din partea Papei Alexandru al VI-lea, papă al cărui secularism Isabella nu îl aproba. Pe lângă unificarea fizică a Spaniei, Ferdinand și Isabela au încercat să unifice religios regatul, prin intermediul romano-catolicismului. Inchiziția a fost instituționalizată ca parte a acestui proces. După o revoltă din 1499, Tratatul de la Granada a fost anulat, și în 1502 musulmanii au fost obligați să se convertească sau să plece din regat. Confesorul Isabellei, Cisneros, a fost numit arhiepiscop de Toledo. Acesta a jucat un rol important în programul de reabilitare a instituțiilor religioase din Spania, punând bazele viitoarei Contrareforme. In calitate de Cancelar, puterea lui a sporit treptat.

Isabela și Ferdinand creaseră un imperiu, iar în ultimii ani ai domniei lor s-au văzut presați de chestiuni de administrare și politică. Erau preocupați de succesiune, astfel încât au încercat să lege coroana spaniolă de alte case regale din Europa. Din punct de vedere politic, asta s-a putut vedea din încercări de eliminare a influenței franceze, și de unire a întreagii Peninsule Iberice. Până la începutul lui 1497 părea că toate piesele se potriveau: Juan, prinț de Asturia, moștenitorul tronului, s-a căsătorit cu Margareta de Austria, stabilind o legătură cu habsburgii. Fiica cea mare, Infanta Isabella, s-a căsătorit cu Manuel I al Portugaliei, iar Infanta Juana s-a căsătorit cu alt prinț habsburg, Filip de Burgundia. Cu toate acestea, planurile Isabellei pentru copiii ei nu au dat roade.

Juan a murit la scurt timp după ce s-a căsătorit; Isabela a murit la naștere și fiul ei Miguel (Mihai) a murit la vârsta de doi ani. Titlurile reginei Isabella au revenit fiicei sale Juana cea Nebună, al cărui mariaj cu Filip cel Frumos a fost unul problematic. Isabella a murit în 1504 la Medina del Campo, înainte ca Filip și Ferdinand să devină inamici.

Isabela este înmormântată în Granada, în Capilla Real, care a fost construită de nepotul ei, Carol Quintul, alături de soțul ei Ferdinand, fiica sa Juana și soțul Juanei, Filip; precum și alături de nepotul ei Miguel. Muzeul de lângă Capilla Real îi găzduiește coroana și sceptrul.

Isabella avea tenul alb, ochii albaștri și culoarea părului între blond-roșcat și castaniu; toate acestea erau tipice membrilor familiei Trastamara descendenți ai lui Predo I al Castilliei. Ficele ei Joana și Caterina se spunea că seamănau cu ea cel mai mult. Isabella a dus o viața austeră, temperată și spiritul său religios a influențat-o cel mai mult pe parcursul vieții. In ciuda ostilității sale împotriva musulmanilor din Andaluzia și mai apoi din Spania și Portugalia, Isabella și-a dezvoltat o pasiune pentru decorul și stilul arhitectonic musulman.

Despre ea contemporanii spuneau:

- Fernandez de Oviedo : „ Să o vezi pe ea vorbind era divin.”

- Andres Bernaldez: „ A fost o femeie strașnică, foarte puternică, foarte prudentă, deșteaptă, foarte onesta, castă, devotată, discretă,de încredere, curată, pură. Toate astea se socoteau la excelența foarte catolicei și fericitei regine, tot timpul demnă de laudă.”

- Hernando de Pulgar :„O femeie foarte bună: exemplu al bunătații și meritoriului... nimic incomplet nu a fost vreodată văzut în personalitatea ei... lucrările ei nu erau niciodată prost făcute iar lucrările ei nu erau niciodată lucrări sărace.” ; „Ea era foate moderată în mișcările și emoțiile pe care le exprima... autocontrolul o ajuta să disimuleze durerea muncii ei.”; Foarte castă , plină de onestitate ...”

Ferdinad, in testamentul lui declara că „ea era exemplară în toate actele de virtute și în frica de Dumnezeu”.

- Fray Francisco Jimenes de Cisneros duhovnicul ei spunea : „Puritatea inimii ei, marea ei inimă și bogăția sufletului ei .”

Isabella și Ferdinad au avut șase copii, patru fice și doi fii:

- Isabella ( 1470-1498), căsătorită prima dată cu Alfonso Prinț al Portugaliei, fară copii. Căsătorită a doua oară cu Manuel I al Portugaliei, cei doi au avut copii.

- Joao (1478-1497) Print de Asturia. Căsătorit cu Arhiducesa Margaret de Austria, fără copii.

- Joana ( 1479-1555) Regina Castiliei căsătorită cu Filip cel Frumos, au avut mai mulți copii.

- Maria (1482-1517) căsătorită cu Manuel I al Portugaliei, văduvul surorii ei, au avut copii.

- Caterina ( 1485- 1536) căsătorită prima dată cu Arthur, Prinț al Țării Galilor, fără copii. Căsătorită cu fratele lui mai tânar, Henry al VIII-lea al Angliei și a fost mama lui Mary I a Angliei.

- Pedro ( 1488-1490), a murit tânăr .

Isabela și Ferdinand au pus bazele unei co-regențe foarte eficiente, în care cei doi aveau puteri egale. Au folosit un contract prenupțial pentru a stabili toate condițiile înțelegerii. De-a lungul domniei lor s-au susținut reciproc, conform devizei Tanto monta, monta tanto, Isabel como Fernando („Au aceeași valoare Isabela și Ferdinand”).

Pe lângă faptul că l-a sponsorizat pe Cristofor Columb, Isabella a fost, de asemenea, principalul sponsor al lui Gonzalo Fernández de Córdoba, cel mai mare geniu și inovator militar al epocii.

Realizările celor doi regi catolici au fost dure, dar remarcabile - au unit Spania, puterea coroanei a devenit centralizată, Reconquista a fost dusă la bun sfârșit, au pus bazele unui mecanism militar care avea să domine secolul următor, au definitivat un cadru legislativ, au reformat Biserica. Chiar și fără să beneficieze de descoperirea Americii, Spania ar fi devenit o putere în Europa. Dar descoperirea lui Columb i-a permis Spaniei să devină prima putere mondială (colonială) din epoca modernă.

Desi Isabella era o catolică ferventă, ea nu a permis niciodată interferența credinței cu naționalismul ei spaniol. Ea și Ferdinand au depus eforturi încununate de succes pentru ca Biserica Catolică din Spania să fie sub controlul monarhiei și nu sub acela al papei. Acesta este unul din factorii care au împiedicat pătrunderea reformei protestante din sec.al 17-lea în Spania.

Cele mai notabile evenimente al domniei Isabellei au fost, desigur, terminarea Reconchistei și desco­perirea Lumii Noi de catre Cristofor Columb, evenimente care s-au petrecut în fericitul an 1492. Expeditia lui Columb a fost finanțată de regatul Castiliei. (Po­vestea despre vinderea bijuteriilor reginei pentru plata expediției n-are nici o bază reală.)

Isabella a murit in 1504. Din căsătoria ei au rezultat un baiat și patru fete, așa cum s-a spus. Fiul, Juan, a murit in 1497. Cea mai cunoscuta dintre fiicele ei a fost Juana. Ferdinand si Isabella au pus la cale căsătoria ei cu Filip I (cel Frumos), care era fiul împăratului austriac și, de asemenea, moștenitorul regatului Burgundiei. Ca rezultat al acestui mariaj dinastic extraordinar, împăratul Carol Quintul, nepotul Isabellei, a moștenit unul din cele mai mari imperii din istoria Europei. El a fost ales și împărat al Sântului Imperiu Roman de națiune germană, fiind considerat cel mai bogat și mai puternic monarh al vremii sale. Teritoriile pe care le-a stăpânit cuprindeau Spania, Germania, Olanda, Belgia, Austria, Elveția, Ungaria și Iugoslavia, pe lânga o mare parte a emisferei vestice. Atât Carol Quintul, cât și fiul lui, Filip al II-lea, au fost catolici fervenți, care au folosit bogația provenită din Lumea Noua pentru a finanța războiul împotriva statelor protestante din nordul Eu­ropei. Astfel, mariajul dinastic pus la cale de Ferdinand și Isabella a influențat istoria Europei timp de aproape o sută de ani de la moartea lor.

Simplificind lucrurile am putea spune ca Inchizitia a plasat Spania intr-o camasa de forta intelectuala, în secolele care au urmat anului 1492, majoritatea țărilor din Europa Occidentală au traversat o perioadă de înflorire intelectuală și științifică. Spania nu. Intr-o societate în care exprimarea oricărui gând "deviant" putea, avea drept consecință arestarea persoanei respective de catre Inchiziție, nu este de mirare că lipsea originalitatea. Alte țări europene tolerau mai mult sau mai puțin diversitatea opiniilor. In Spania, Inchiziția impunea doar un catolicism strict, rigid. Prin 1700, Spania rămăsese mult în urmă față de restul Europei pe plan material și spiritual, deși trecuseră două secole de când Ferdinand și Isabella instituiseră Inchiziția. Peste o sută cincizeci de ani de la abolirea acesteia, Spania încă nu-și revenise complet de sub întunericul efectelor ei.

Sa facem o scurta trecere in revista a realizarilor si influentei exerci­tate de Ferdinand si Isabella. Prin eforturile lor conjugate, ei au reusit sa creeze un regat unit in Spania, ale carui frontiere au ramas practic intacte in ultimele cinci secole. Au pus bazele unei monarhii centralizate, abso­lute, in Spania. Expulzarea maurilor si a evreilor a avut consecinte impor­tante atit pentru exilati, cit si pentru Spania insasi. Iar bigotismul lor si infiintarea Inchizitiei s-au repercutat asupra intregii istorii ulterioare a Spaniei.

Spiritul cruciat era foarte activ în Spania din cauza celor aproape opt sute de ani de lupte pentru smulgerea Peninsulei Iberice din mâinile musulmanilor. Atunci când luptele s-au terminat cu succes, în 1492, Spania avea de ales direcția de mers. Ferdinand și Isabella - mai ales Isabella - au fost cei care au trasat cursul istoriei Spaniei către catoli­cismul rigid și inflexibil. Fără influența ei religioasă nefastă, poate că Spania ar fi devenit o societate moderat pluralistă.
Deși unele din măsurile abordate de Isabella pot fi privite cu dezaprobare, puțini monarhi au avut un impact atât de puternic asupra istoriei.

.